Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

CÂTEVA CONSIDERAŢII DESPRE  STAREA ACTUALĂ A CULTURII

 SCRIITORUL ROMÂN ŞI ANCHETA LUI VIOREL DINESCU

 

Cezarina ADAMESCU, Agero

 

 

            Salut cu prietenie iniţiativa distinsului poet şi publicist de a analiza cu o sumă de personalităţi marcante ale culturii naţionale, starea actuală şi perspectivele literaturii româneşti în special şi a culturii mondiale în general. Invitaţia mă onorează şi mă stimulează în egală măsură, provocându-mă la reflecţie adâncă şi e un bun prilej de luare aminte, pentru că un scriitor nu poate rămâne indiferent la „suferinţele culturii”, cum sună genericul  unei emisiuni de pe Radio România Cultural.

            De aceea, mă bucur să răspund la această anchetă serioasă şi pertinentă, asupra fenomenului cultural de aici şi de pretutindeni, făcută în revista „Dunărea de Jos”, a Centrului Cultural Galaţi.

            Poetul Viorel Dinescu a adresat unor oameni de cultură  şapte întrebări şi voi încerca să mă rezum la acestea, atât cât spaţiul îmi permite.

 

            1. Cum caracterizaţi tendinţele culturale  ale vremii  noastre? Să fie intertextualitatea o formă culturală „elitist” – cleptocrată?

 

            Răspuns: Consider că, aşa cum Dumnezeu i-a ales pe proroci, pe apostoli şi ucenici, i-a predestinat, i-a strigat din ţara  şi din casa lor, i-a scos din lume, le-a dat un nume nou, i-a motivat, i-a încercat prin foc aşa cum încerci puritatea aurului, i-a investit cu o sarcină clară, aceea de a vesti  Împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca în cele din urmă să-i îndreptăţească şi să-i mântuiască prin propria lor lucrare, la fel s-a întâmplat şi cu scriitorul. El este, fără doar şi poate un ales.

            Există un paradox aici. Deşi scriitorul a fost dintotdeauna ochiul vigilent, neadormit al lumii şi trebuie să-şi păstreze obiectivitatea şi luciditatea în orice împrejurare, chiar şi când scrie despre lucruri suprareale,   el trece evenimentele şi afectele lui şi ale altora prin filtrul propriei sale subiectivităţi şi sensibilităţi, a tonului liric sau epic care-l caracterizează. Este firul roşu care trece din sinele propriu în sinea creaţiei. El caută, la fel ca un arhitect de construcţii cu amfilade, perfecţiunea, măsura şi forma ideală. Iar creuzetul în care se toarnă această formă perfectă este, fără doar şi poate, propria conştiinţă.

            Unii, chiar sunt foarte aproape de această formă ideală, alţii se străduiesc să ajungă la ea, dar sunt încă departe, dar cei mai mulţi, nici nu se sinchisesc de forma perfectă, iau acest mesaj din Înalt în derâdere, crezând că literatura se poate face doar în concediu, în pauza de masă ori în week-end. Literatura, cu excepţia celei de gen, nu este  prilej de umor şi divertisment, ci „altceva”, altceva, cu mult mai important şi mai de luat în seamă. Cum zicea Nichita: „Iar pământescul/ mănâncă de foame cerescul”.

            Fără o dăruire jertfelnică, actul culturii  nu se poate înfăptui şi se transformă în – cu totul altceva. Aşa cum, fără Drumul Crucii n-ar fi existat Înviere.

            Cu toate acestea, nu poţi să nu  ţii seama de conjunctura actuală. O ruptură definitivă de contingent riscă să-l afunde pe creator, în oricare gen s-ar manifesta, într-un labirint mai întortocheat decât al lui Dedal.

Şi dacă firul Ariadnei nu se află în mâinile tale, ori măcar, pumnul de cenuşă care să-ţi are drumul spre Luminiş, nu te poţi orienta şi te trezeşti  rătăcit, buimac, confuz, abulic, prins în mreajă precum Ulisse, în graţiile nimfei Circe. Dopuri straşnice în urechi i-ar trebui creatorului, să-l apere de agresivitatea vulgului şi a kitsch-ului la toate nivelele, apropo de intertexualitate.

            Şi acest fir luminos este creaţia înaintaşilor.

            De asemenea, cred că, omul de cultură trebuie să procedeze la o selecţie riguroasă  informaţiei, tocmai pentru că, fiind atât de risipită şi destul de încurcată, precum iţele plasei de pescuit, poate să fie „prins”, fără putinţă de scăpare.

            Despre intertextualitate, pot spune că, dincolo de  a fi o formă „elitist”-cleptocrată, ea trebuie să fie asimilată în măsura în care oferă răspunsuri şi conduce la adevăratele valori culturale, care nu pot fi altfel decât perene, şi nu la kitsch.

            Există, desigur, o cultură a competiţiei, care înglobează toate genurile şi dacă e practicată fair-play, poate fi stimulatoare şi ziditoare de suflet.

            Ceea ce contează e să fim conectaţi la marile valori ale civilizaţiei omenirii, ca să nu ne trezim „pe dinafară”. Şi, mai ales, globalizarea culturii, să nu însemne pierderea identităţii culturale, a tradiţiilor şi datinilor, a valorilor limbii străvechi, ci, dimpotrivă, sporirea lor şi investirea cu noi mijloace specifice.

            Condiţia este, aşadar, ca această concurenţă să fie loială, constructivă, stimulatoare şi nu distructivă, falimentară. Iar loviturile sub centură nu sunt sub nici o formă admise.

           

            2. Există, în plan literar, un conflict  între generaţii?

 

              Deşi există, eu nu l-aş numi conflict (sau în orice caz nu ar trebui să ducă la conflicte dramatice), ci, mai degrabă la diferenţe de idei, de opinii de experienţă, de stiluri, spre îmbogăţirea spirituală a tuturor.

            De pildă, furia, negativismul, teribilismul generaţiei douămiiste a generat voci şi opere remarcabile, inedite, inconfundabile, iar valul imediat următor, respectiv, debutanţii anilor 2004-2005, s-au întors la vechile repere, sunt mai ponderaţi, mai aşezaţi, fără a fi neapărat histrionici.

            Exhibiţionismul şi violenţa de limbaj nu duc  la marea poezie şi, îndeobşte, nu dăinuie. Ele rămân, oricât de importante s-ar considera, simple exerciţii de stil – fără conţinut şi fără suport temeinic, cu alte cuvinte, vorbe goale, pentru că o scriere care nu are fundament şi oarecare suport moral, nu rezistă.

            Şi dacă e să vorbim despre şcoli şi curente, fiecare „nou val” – tinde să-l detroneze pe celălalt, e firesc – pentru că societatea evoluează. Important e să nu contestăm valorile anterioare, ci să le cultivăm şi să le cinstim.

            Ceea ce contează sunt valorile care se cern, se decantează prin sita temporală. Consacrarea vine, de obicei după această decantare.

 

            3. Cum consideraţi încercarea de a desfiinţa unele personalităţi literare ale trecutului mai apropiat sau mai depărtat?

           

            Există în cultură, dar mai cu seamă în literatură, aşa-numitul canon.  Eu ştiu că există un singur canon, şi acela este legat de scrierile Sfintei Scripturi, atât ale Vechiului cât şi ale Noului Testament, care a fost stabilit de un colectiv de 70 de bătrâni şi înţelepţi ai Orientului. Aceştia   au hotărât, după nenumărate deliberări, şi au ales, care anume dintre numeroasele scrieri biblice care circulau sub forma unor apocrife, este inspirată de Duhul Sfânt. Şi, se ştie, de asemenea, că există şi scrieri biblice deuterocanonice.

            Vorbind despre canoanele laice, literare, e bine de ştiut şi înţeles, pe ce criterii au fost stabilite şi, mai ales, de către cine şi cu ce autoritate. Autoritatea supremă care ar putea stabili cu adevărat, canonicitatea unui autor şi a operei sale, nu o poate da decât Timpul. Nici măcar gustul comun, gustul majorităţii, care s-a dovedit, de fiecare dată a fi, dezastruos, falimentar, îndoielnic, pentru că aici intervine spiritul gregar. Şi de aceea s-a  ajuns la adevărata nenorocire – pervertirea gustului şi răsturnarea valorilor, în funcţie de necesităţile şi de preferinţele mediului, ale contingentului. Ori, valoarea nu constă în preferinţele vecinului. Trebuie să învăţăm a alege şi a discerne grâul de neghină, buruiana de floare, cu propriile simţuri.

            Iar a desfiinţa nişte valori literare autentice ale trecutului – pe criterii îndoielnice şi conjuncturale – numai pentru că nu sunt în trend, mi se pare cu adevărat o nenorocire, dacă nu cumva o blasfemie şi o profanare grosolană. E ca şi când ne-am renega părinţii şi strămoşii, istoria, eroii, religia, neamul, limba, ţara, fapte foarte grave şi impardonabile.

            Şi aici s-ar putea vorbi mult despre scoaterea din manuale (cu ce drept?) – a celor mai importanţi scriitori români, numai pentru că nu mai sunt la modă. Dar oare Shakespeare, Goethe, Homer, Virgiliu, Ovidiu, Euripide,  ca să ne raportăm doar la reperele arhicunoscute, mai sunt la modă? Nicidecum. Şi totuşi, ele rezistă  de mii de ani, în pofida atâtor valuri de modă,  de care nu se mai ştie nimic.

            Cred că obligaţia noastră morală este să le cultivăm, şi, dacă nu le iubim, măcar să nu le desfiinţăm. Şi mai ales, să-i lăsăm pe ceilalţi să le aprecieze şi să le cinstească, dacă noi nu suntem în stare şi suntem ispitiţi să le călcăm în picioare.

           

            4. Actuala „falangă” de scriitori, artişti plastici, muzicieni îşi poate susţine pretenţia de  elimina cu totul şi de a înlocui experienţa înaintaşilor şi valorile esenţiale ale culturii milenare mediteraneene bazată pe cea a Greciei antice şi a Romei?

 

            Această întrebare decurge, firesc, din antecedenta. Valorile esenţiale ale culturii milenare mediteraneene,  cu osebire din Grecia antică, nu pot pieri, pentru că atunci ar pieri neamurile însele. Ele au creat civilizaţii, culturi, au dezvoltat limba ţării respective,  au cultivat gustul estetic şi îndeosebi au păstrat etosul. Şi mai ales, din ele îşi trag seva, scriitorii şi poeţii, oamenii de artă, ai veacurilor următoare, care se nutresc din  ei, fără ca aceştia să-şi împuţineze spiritul.

            Din orice „falangă” ai considera că faci parte - e bine să-ţi cinsteşti modelele, Niciun om de cultură, artist ori literat, nu poate trăi fără modele, fără arhetipuri. De la aceste modele pornind, se poate creiona, schiţa, croi şi parcurge drumul propriu, se poate contura vocea originală sau cărările bătătorite.

            A crede că poţi clădi pe nisip ori pe valuri este cu adevărat o utopie, din care, se ştie, nu te poţi alege cu nimic.

           

            5. Credeţi că prin abolirea unor criterii formale cultivate până pe la jumătatea secolului trecut şi prin înlocuirea acestora cu versul liber, fără gramatică, cu despărţiri groteşti în silabe, poezia capătă mai largi aripi?

 

            E bine că am intrat pe terenul propice  şi atât de fertil al poeziei, fie de azi, fie din toate timpurile.

            Criteriile formale în poezie, sunt necesare, într-adevăr, dar dacă ritmul interior, seva, fluidul, mesajul transmis sunt autentice şi cer noi modalităţi de exprimare – cu condiţia să transmită emoţii estetice -, pot fi înlocuite, dar cu alte criterii pe măsură care să ducă  la aceeaşi finalitate, adică la edificarea sufletului.

            La un drum original în poezie însă, nu poţi ajunge, decât dacă ai parcurs, cel puţin mintal,  toate etapele demersului liric, incluzând şi acele criterii formale: rimă, ritm, prozodie.  Ori măcar să ai habar de ele, dacă nu poţi să le cultivi.

            Odată, pe când citeam poezie la Casa Artei, un tânăr poet care se numea Eugen Reinhardt a spus că el numeşte poezie doar pe cea care-l provoacă la orgasm (scuzaţi expresia!). Tot ce nu-i provoca această descărcare lichidă şi vâscoasă de surplus hormonic – nu era poezie pentru el. Dar, atunci când un  alt poet l-a întrebat care sunt poeţii români preferaţi, a spus că el nu citeşte poezie românească. Insistând cu întrebarea  care este ultima carte de versuri a unui autor străin, citită, a fost foarte evaziv şi nu şi-a amintit nici un autor preferat şi nici titlul vreunei cărţi. Dar avea această mentalitate curioasă, că poezia românească nu se ridică la înălţimea gusturilor lui.

            Revenind la întrebare, poezia adevărată, indiferent dacă respectă criteriile formale, trebuie să-ţi provoace o anume stare de spirit specială, un anume fior, o stare de bine, şi, mai ales, să-ţi transmită un mesaj.

            Şi, cred că în aceasta constă adevărata ARS POETICA.

 

            6. În ce măsură economia de piaţă sprijină dezvoltarea culturii sau dimpotrivă, o obstrucţionează?

 

            Dacă vorbim despre economia de piaţă şi despre sprijinirea culturii – e o mare nenorocire. Pentru că, nu numai că există incompatibilitate, dar, chiar şi adversitate. Aş zice că, precum în Legile lui Murpphy, cu cât o carte e mai valoroasă, cu atât se vinde mai puţin, cu atât este mai puţin receptată. Şi sunt preferate doar cărţile foarte comerciale, care ştim şi noi cum sunt. Desigur există şi excepţii.

            Părerea mea este că economia de piaţă, nu numai că nu sprijină cultura, sau o sprijină într-o măsură infimă şi numai pe criterii de clan, de castă, pe criterii  băneşti, care nu au de-a face cu valoarea, dar, aşa cum bine aţi spus, o obstrucţionează. Sistemul, în general, este foarte defectuos în această privinţă. El este parcă dinadins pus pe demolarea valorilor care, de cele mai multe ori sunt marginalizate, ignorate, dacă nu chiar uitate cu desăvârşire.

            Aici funcţionează criteriul : Cine e mai „întreprinzător” (citiţi: mai cu tupeu, mai insistent, mai agasant şi mai persuasiv).

            O să vă dau două mici exemple. Am asistat, nu demult, într-un oraş vrâncean la Săptămâna Bibliotecii,  în cadrul Anului european al dialogului intercultural, ediţia a XXV-a, din octombrie 2008, care a avut ca organizatori: Consiliul Local, Primăria Municipiului şi Biblioteca Municipală, iniţiativă foarte lăudabilă, de altfel. În ziua respectivă a avut loc un dialog pe tema interculturalităţii cu participarea Domnului Radu Cârneci, poet şi traducător, Laureat al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bacău şi a  Domnului Constantin Călin – critic şi istoric literar, profesor universitar, cărturar de seamă al României,  dialog urmat de o sesiune de lansări de carte.

            Una din aceste duble lansări de carte de poezie (neapărat bilingvă!)  a fost a unui ilustru anonim, care, prin tenacitatea lui (şi probabil şi alte mijloace!) a „reuşit” să-şi publice cărţile – într-un tiraj acceptabil, cu  sprijinul Primăriei, care a binevoit să-i organizeze o lansare de pomină, cu protocol şi cu tot tacâmul. Acest  debutant care a ocupat locul (şi a adus din alte oraşe scriitori să-i susţină demersul, cu surle şi trâmbiţe) – alături de cele două nume ilustre ale literaturii româneşti care s-au „alipit” – acestei manifestări de anvergură, unde s-au cheltuit  în cel mai serios mod, banii contribuabililor.  Distinşii oaspeţi, cu o operă zdrobitoare, tradusă în mai multe limbi şi o muncă de cercetare istorico-literară şi lingvistică, absolut copleşitoare, de o viaţă, au  stat „la rând”, ba aş zice, chiar retraşi şi modeşti, pentru că nu aveau destule  cunoştinţe la Primărie, pentru a fi cinstiţi, aşa după cum meritau.

            Şi acest lucru, în situaţia în care, municipiul respectiv se bucură de  prestigioase nume de autori, cu operă covârşitoare, care „stau deoparte”, din bun simţ şi din discreţie şi sunt nevoiţi să-şi editeze cărţile cu propriile mijloace!  Traduceri cu totul excepţionale şi lucrări de referinţă pentru cultura românească şi universală sunt ignorate cu bună ştiinţă, preferându-se autori de ultimă oră, răsăriţi peste noapte, care nu sunt obişnuiţi să stea la rând, dimpotrivă.

            Întrebarea care se pune este următoarea: E drept ca Primarul sau Consiliul Local să stabilească criteriile de valoare ale unui distins critic literar, autoritate în materie. sau a unui poet  şi traducător de excepţie, ambasador al Poeziei pe toate meleagurile lumii? Cred că e mai degrabă vorba de o răsturnare de valori, sau, dacă vreţi o prăbuşire a valorilor NAŢIONALE şi INTERNAŢIONALE în funcţie de măria sa, banul, numai pentru că anumiţi indivizi, ştiu să se „descurce”, să „se învârtească”, să-şi facă loc cu coatele şi cu picioarele în cultura română – ba chiar tinzând cu disperare să fie tradus în engleză, franceză şi italiană?

            Un alt exemplu  care îmi stăruie în memorie şi este de acelaşi calibru, la fel de trist, este sprijinirea în judeţul nostru, de către Primărie, a unor scriitori incerţi şi a unor volume care lasă mult de dorit, cum e cel intitulat: „Gălăţeni de pomină”, a unui alt aşa-zis poet, volum în care sunt ridiculizaţi principalii autori gălăţeni, luate în băşcălie nume consacrate şi respectabile ale culturii. Şi toate, numai şi numai pentru că acest autor  „insistă”, bate la uşi, intră pe ferestre dacă este afară, perseverează. Nu fac pledoarie pro domo,   din simplul motiv că eu nu am încercat niciodată să  solicit ajutor de la Primărie, pentru editarea unor cărţi.  Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. Dar iată cum sunt promovate şi încurajate nonvalorile!

            Nu vreau să mai aduc în discuţie problema catastrofală a difuzării culturii româneşti! Aici, parcă e un blestem, nu cred că mai e de făcut ceva, fiindcă iată, au trecut aproape 20 de ani şi lucrurile nu s-au îmbunătăţit, dimpotrivă.

            Sistemul este absolut ucigător pentru autorii care, nevoiţi să-şi suporte cheltuielile pentru editarea volumelor pe speze proprii, sunt supuşi umilinţei extraordinare a sistemului de difuzare foarte defectuos, catastrofal (aş zice, jefuitor la drumul mare!) care, în afară de faptul că percepe TVA-ul  extrem de nedrept pe carte tipărită, dar percepe şi un procent de 40-45 % pentru vinderea în librării şi pe tarabe.

            Nu e de mirare, aşadar, că majoritatea autorilor, în faţa acestui jaf organizat, nici nu-şi mai  trimit cărţile în librării şi chioşcuri, ci, preferă să le ofere unor biblioteci, instituţii ori  prietenilor.

            Şi că marea majoritate a revistelor cultural-literare de prestigiu din ţară, nu mai ajung în provincie, ci doar în capitală, din „lipsă de fonduri”, ori pentru că tirajele sunt ruşinos şi penibil de mici şi editorii lor luptă să supravieţuiască de la număr la număr!

            Ca să nu mai vorbim de starea bibliotecilor – cele care au rezistat (extrem de puţine!). Şi în acest sens, regimul de tristă amintire, este net superior prin organizare, publicitate şi difuzare a culturii şi a cărţii şi revistelor, până şi-n cel mai îndepărtat cătun românesc, unde te puteai delecta cu noutăţi de ultimă oră.

            Despre distrugerea sistematică a bibliotecilor, caselor de cultură şi căminelor, ce să mai spunem, ca să nu fim acuzaţi că propovăduim în pustiu?  Cred că, dacă mi-ar fi spus cineva dinainte,  cum va fi în primele decenii  de după revoluţie în cultura românească, aş fi zis că visează şi că e imposibil să se distrugă o cultură întemeiată pe secole de muncă.

            Oricum am regresat cu aproape un secol, chiar dacă mijloacele de comunicare s-au înmiit. Iarăşi un paradox: cu cât s-au înmulţit mijloacele de comunicare, omul a devenit mai singur şi se află într-o gravă CRIZĂ DE COMUNICARE INTERUMANĂ.

            Scriu astăzi, în mod straniu, în ZIUA INTERNAŢIONALĂ  A INTERNETULUI, (29 octombrie 2008) sărbătoare declarată recent,  în timp ce Regele Internet este cinstit şi omagiat, pe bună dreptate!

            Şi totuşi, am nostalgia celor 8 biblioteci publice din oraşul Galaţi, la care eram abonată prin anii ’60, când existau  - lucru curios astăzi – chiar şi biblioteci stradale, în  casele unor oameni cumsecade care împrumutau vecinilor cărţi după toate regulile biblioteconomiei.

            Şi dacă stăm să le numărăm astăzi, cred că mai rămân degete la o singură mână! Vă las pe Dvs, să concluzionaţi, cum sprijină economia de piaţă dezvoltarea culturii în secolul XXI!

           

            7. În ce măsură literatura extrateritorială românească exprimă nişte adevăruri perene ale culturii româneşti? Se identifică tendinţele justificate ale oamenilor de cultură din Basarabia, Bucovina, Voivodina şi din alte părţi cu direcţiile care se susţin şi se lansează în Capitala României?

 

            Literatura diasporică românească nu poate exprima  adevărurile perene ale culturii româneşti, decât în măsura în care se află în sufletul şi inima celor care rămân în orice altă parte a lumii ar trăi – adevăraţi români. E ca şi cum mi-aţi cere mie acum să vorbesc despre literatura basarabeană, când nu mă aflu în interiorul ei (deşi sunt pe jumătate basarabeancă, după mamă!) Şi totuşi, câtă vreme vor exista poeţi ca Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovscki, se poate vorbi despre un românism autentic, indiferent de direcţiile care se lansează şi se susţin în Capitala României, direcţii care nu sunt neapărat în sintonie cu cele ale altor părţi ale ţării.

            S-a văzut şi s-a auzit despre actualele tendinţe „de la centru”.

            Un român veritabil nu trebuie măsurat şi socotit după locul în care s-a născut sau în care-i duce la un moment dat existenţa. Câtă vreme există, aşa cum spunea Constantin Noica, adevăratul „sentiment românesc al fiinţei”, indiferent de areal, ceea ce este cu adevărat remarcabil.

 

Cezarina Adamescu

  Galaţi, 29 octombrie 2008

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)