Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

Cimitirul Vesel din Comuna Săpânţa

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

Julia Maria Cristea - Viena


Nu de mult, în urmă cu câteva săptămâni, mare mi-a fost surpriza şi bucuria când deschizând o revistă săptămânală austriacă „Die ganze Woche”am descoperit imaginile unui lăcaş de cult românesc care prin ineditul său a devenit unic în lume.


Am citit articolul elogios extins pe două pagini cu reală nostalgie şi cu senzaţia că m-am reîntors în trecut, pe acele meleaguri care, cu tare mulţi ani în urmă, mi-au lăsat amintiri de neuitat.

(Sursa foto: Revista " Die ganze Woche" - Nr.44 din 22 oct. 2004, pag 28-29.)


Era în septembrie 1976. Drumeţi pasionaţi, în concediul acela ne-am hotărât să facem din nou un tur al ţării, de data asta nu cu autostopul şi rucsacul în spinare, nu pe coamele munţilor Apuseni, Bucegi sau Făgăraş ci – profitând de faptul că ne-am luat maşină, să facem o trecere în revistă a celor mai reprezentative mănăstiri din ţară. Aşa am ajuns după un lung ocol prin nordul Moldovei în Maramureş, unde doream să vedem vestita Biserică dintr-un lemn a lui Bogdan Vodă.
Era tocmai ziua de 8 septembrie. În cimitirul ce înconjura ca un brâu de verdeaţă şi cruci modeste biserica ridicată ca o săgeată într-un zbor spre cer, bătrânele satului serbau tocmai cu mâncare de post hramul Adormirii Maicii Domnului, un singur fel fiert într-un cazan uriaş pus pe pirostii, unde fiecare a adus de acasă ce i-a prisosit: cartofi, ceapă, usturoi, fasole verde sau uscată, napi, bostani, roşii, ardei, seminţe de dovleac şi floarea soarelui, făină de mălai, ulei şi o mulţime de mirodenii şi verdeţuri, toate alcătuind un fel de terci în care o babă uitată de timp, mesteca cu un coşcogea par noduros să nu se ardă şi să se afume.
Pe lângă cazan se agitau cu indicaţii preţioase alt sobor de babe, toate încotoşmănite în negru de nu li se vedea aproape de loc faţa şi cum se învârteau prin jurul flăcărilor ce se prelingeau îmbrăţişând cazanul, ai fi jurat că sunt nişte vrăjitoare ce pregătesc licori fermecate pentru descântece, ca un preambul la Noaptea Valpurgiei.
La o palmă de loc, mese lungi cu laviţe improvizate din scânduri jeluite, erau parcă o invitaţie să deguşti bucatele, doar că ele nu erau prea ademenitoare – din contra. Doar când au început să se ridice arome îmbietoare din cazanul cu fiertura ciudată ce colcăia aruncând stropi fierbinţi, brusc stomacurile noastre şi-au adus aminte de lecţiile de biologie şi câinele lui Pavlov, dând semne evidente de revoltă.
Văzându-ne că ne-am oprit şi le privim cu deosebită curiozitate, mare le-a fost bucuria să ne invite la masă, cu ospitalitatea specifică ţăranului român ce se bucură să stea „la un pahar de vorbă” ca să afle ce mai este în lume. Am cam ezitat, dar când ne-au poftit să vedem biserica în stranele căreia se răsfăţau movile întregi de colaci şi prescuri până la înălţimea unui stat de om, când ne-au îndemnat să ne luăm după pofta inimii şi mai ales când aceştia şi-au trimis ca mesajer mirosul de pâine caldă, coaptă în cuptor cu jar, orice indoială a dispărut pur şi simplu.
Şi nu exagerez dacă spun că bucate la fel de gustoase ca cele făcute în acel cimitir de ţară, savurate în tovărăşia unui întreg sobor de bătrâne, gureşe ca un stol de vrăbii, nu am mai mâncat niciodată. Sau cine ştie, poate că aşa am verificat autenticitatea zicalei care spune: „foamea este cel mai bun bucătar”.
Cu ani mai târziu, lărgindu-mi sfera cunoştinţelor culinare, mi-a trecut prin cap ideea că italienii au fost şi ei prin Maramureş şi plăcându-le tare mult „fiertura” babelor, şi-au notat reţeta şi astfel s-a născut vestitul lor Minestrone, făcut din toate resturile rămase prin cămară.
Să nu mai lungesc vorba, curioasele noastre interlocutoare după ce ne-au chestionat de unde venim, cine suntem, unde mergem şi evident dacă ne-a plăcut mâncarea de post făcută prin contribuţia întregului sat, aflând că suntem pur şi simplu în vacanţă, fără obiective precise, ne-au sfătuit în cor să nu care cumva să plecăm din Maramureş fără să vizităm pe Ion Stan Pătraş şi Cimitirul Vesel din Săpânţa..
Aşa, printr-o simplă întâmplare, am ajuns să văd unul dintre cele mai originale lăcaşuri ale morţii, unic în lume în felul său, care, într-un mod amuzant m-a făcut să intuiesc că moartea nu este o despărţire definitivă ci numai temporară.
L-am cunoscut şi pe Ion Stan Pătraş un bărbat de mult trecut de pragul tinereţii dar nici bătrân după felul hâtru în care-i plăcea să povestească, despre el, despre marea dragoste a vieţii lui – lemnul „care are suflet ca omul, simte când îl iubeşti şi te lasă să-i dai înfăţişare măiastră”. Şi mult trebuie să-l fi iubit căci tot ce era în jurul său, era izvorât din această dragoste încrustată în carnea lemnului.
Mi-a mers la inimă felul în care ne-a primit, ne-a chemat în casă şi ne-a omenit, noi - nişte străini curioşi, veniţi să-i cercetăm viaţa – dar mai apoi, am înţeles că nu suntem singurii, înaintea noastră mulţi din ţară, sau de peste hotare s-au perindat pe la casa meşterului, pentru a cunoaşte îndeaproape pe cel care a înfruntat cu dalta şi ciocanul frica de moarte şi a transformat tristeţea despărţirii într-un zâmbet, într-un loc al vieţii.
I-am văzut şi atelierul, un fel de magazie aflată în fundul curţii. Am dorit să cumpărăm o troiţă dar încă nu era complet gata, mai lipsea culoarea, văduvită de ea troiţa nu avea viaţă, lucru paradoxal pentru o miniatură ce reprezenta o cruce destinată să vegheze un mormânt. Mi-a promis că mi-o va trimite prin poştă, de cum va fi gata, dar n-a mai ajuns la noi. Între timp, Marele Creator l-a chemat să se împărtăşească din albastrul nemărginit al zărilor, pe care l-a iubit într-atâta încât a încercat să-l răsfrângă în fiecare cruce-troiţă sculptată de el, ca semn al dăinuirii, dând astfel identitate culorii rămasă sub numele de „albastru de Săpânţa”.
În urma lui a rămas să ducă mai departe cele începute din marea dragoste faţă de frumuseţea ascunsă în trunchiul de copac, fostul lui elev – Dumitru Pop, care de la vârsta de 9 ani i-a stat alături pentru a deprinde de la el tainele meseriei şi a desluşi tainele sufletului lemnului.
Ion Stan Pătraş n-a studiat prea multă carte, doar cele patru clase primare făcute aşa cum se puteau face într-un sat, pierdut în Maramureş, în inima Carpaţilor Orientali, la poalele munţilor Ignis. Născut în 1908, a rămas de timpuriu orfan de tatăl ce s-a prăpădit în primul război mondial, lăsându-i grija să se descurce singur în viaţă, ba chiar să-şi întreţină mama şi cei doi fraţi.
Şi pentru că în micuţa comună Săpânţa – aflată pe malul râului Tisa – la graniţă cu Ucraina, singura posibilitate de câştig era la un joagăr, Stan Pătraş a început de timpuriu să lucreze, să cunoască şi să iubească lemnul: „ Mai întâi a fost lupta cu lemnul, cu care apoi m-am înţeles şi m-am însoţit la drum, sprijinindu-ne unul pe altul”.
Treptat sufletul său s-a identificat cu lemnul, trunchiurile copacilor fiind pentru el “fabuloşi pomi ai vieţii”.A lucrat stâlpi de pridvor şi cumpene de fântâni, a înfrumuseţat leagănele copiilor şi leoaca carelor, apoi porţile curţilor.
Şi uite aşa, într-o zi o vecină tare necăjită i-a comandat să-i cioplească o cruce pentru soţul ce s-a stins, lăsând mare jale în urma lui. A luat el „o blană” lungă de peste doi metri şi groasă cât un trunchi de copac, s-a gândit ce s-a gândit, apoi a cioplit-o în formă de troiţă şi ca să mai ogoiască jalea soţiei, a încrustat în ea chipul şi o mică poveste despre cel dus întru Domnul, să ştie toată lumea care va privi-o ce om minunat a fost. Totul scris la persoana I, ca şi cum ar fi fost povestit de cel plecat într-o altă lume, ca o confesiune – o spovedanie în faţa judecătorului divin, sau ca o scrisoare de rămas bun, lăsată celor dragi.
A vopsit literele cu alb, fondul crucii şi troiţei cu albastru – culoarea simbolică a speranţei şi libertăţii şi ca s-o mai veselească a mai aşternut brâuri încrustate din figuri geometrice, flori, fructe şi păsări, aşa ca pe fotele portului femeilor din sat, cu roşu, verde, galben şi negru – simbolurile pasiunii, a vieţii, a soarelui şi a morţii – un adevărat spectacol de culoare ce infirmă tristeţea specifică unui astfel de loc.
Şi tare s-au mai minunat sătenii, şi tare le-a mai plăcut că în felul acesta despărţirea de cel drag nu era atât de dureroasă, amintirea lui dăinuind în timp prin versurile şugubeţe care spuneau parcă tuturor: am plecat, dar ne-om mai revedea cândva...
Asta a fost prin 1934. De atunci, fiecare şi-a dorit să aibă pentru cel drag, dus spre alte tărâmuri, o troiţă asemănătoare, astfel de-a lungul timpurilor, el a reuşit să alcătuiască o adevărată cronică ilustrată a satului, încrustând în lemn povestea vieţii fiecărui om, reuşind o realizarea artistică de excepţie, un adevărat muzeu în aer liber unic în lume, prilejuit de moarte dar totuşi dedicat vieţii. Nu este numai un obiectiv turistic ci un lăcaş de cultură intrat în patrimoniul naţional. Aici şi-au dat mâna sculptorul, pictorul şi rapsodul popular, dar în egală măsură şi observatorul sensibil, cu un deosebit talent de a învestiga psihicul omului.
Acest epitafe naive ce au forma versurilor populare, în grai maramureşan cu nenumărate arhaisme, conţin numele, ocupaţia mortului, date amuzante despre el şi o mulţime de greşeli gramaticale, care de fapt îi dau o anumită savoare.

Să citim împreună câteva dintre sutele de epitafuri cioplite pe troiţele din Cimitirul Vesel


Aci odihne Pop Axent / soţia lui George Titru /A trăit 40 de ani/Cît pe lume am trăit /De găini bine am grijit/ Şi mai mult am odihnit. 1934

Aici eu mă hodinesc/Pop Marie mă numesc/Alui George Deacului/Din mijlocul satului/Aş fi vrut să mai trăiesc/Şi să mai bătrînesc/Dar moartea nu ma lăsat / Şin mormînt ma aşezat/Tu moarte cu urît nume/Tînără mai dus din lume/Viaţa o lăsai la 15 ai. 1937

Aici eu mă odihnesc/ Stan Marie mă numesc /Pînam trăit pe pămînt/ Cinci copii eu am avut
Trei fete şi doi feciori/ Frumoşi ca neşte flori/ Şi nu mult am bătrînit / Că moartea gre m-a găsit / Şi viaţa o părăsai la 34 de ai. M1940

Cît în lume am trăit /Tite Grigore mam numit /Să vă spun ce santîmplat /Stînd în pat mo fulgerat /Mama rău so supărat /Unu fecior o avut /Tinerel so dus în lut /Moarte perioai şi tu
Să nu e alt fecioru /Rămas bun iubită mamă /Neom vedea la judecată /Că viaţa o lăsai la 13 ai.
M. 1943

Avionu mau adus / Dela spital dela Cluj / Eu aici mă odihnesc / Stan Anuţa mă numesc / Cîte zile leam avut / Grea viaţa-m petrecut / Şi grea boală am avut / Doctori mult mau tratat / În zadar au încercat / Că moarte nu mau lăsat / Pînăn pămînt mau băgat / Lavo patruzeci de ai /Viaţă o părăsai. Mr. 1960 (un avion şi o femeie lînga un doctor)

Cit in lume am trait / Turda Ion Bilta mam numit / Multe service am avut / Padurar si agricultor / Si am oltoit multi pomi/ Cooperativa de consum / De presedinte ma pus / Am fost si primar la sat / La toti nu lam fost pe plac / O zis cas om rau in sat / Dora am facut si bine/ La care o tinut cu mine / Si trei copii am avut / Unu de mic o murit / Si sa va mai spun ca cei / Am avut doua femei / Amin doua o fost Anuta / Sio fost tare draguta / Pe amindoua leam iubit / Da va spun leam stilcit / Dar acum imi cer ertare / De la mic si de la mare / Trait 66 ai. Mort la 1979”.

Eu aici mă odihnesc / Stan Anuţă mă numesc / Lumea-mi zicea Mogocioaie / Că le vindeam caş de oaie / Pe lume cît am trăit / Tot cu oi am găzdălit / Pe la mulsu măsuri / Iubeam amă veseli / Dar şi-a rîde şi-a glumi / Pe la nunţi cu oameni / Toate astea le lăsai / La 84 de ai. Mr. 1973 (femeie care cîntăreşte caş)

Aici eu mă odihnesc / Holdiş Toader mă numesc / Eu chelnăr la bar am fost / Pînă ce-am fost sănătos / Nu ştiu soarta me-a fost / Rea de-o fost grea viaţa /Mea mamă dragă şi-ai mei fraţi /
Tare mult maţi ajutat / Cît am fost bolnav pe pat /La toţi eu vă mulţumesc /Viaţă lungă vă doresc 1952-1999 (barman, cu cravata, vesta, in faţa tejghelei)

Lemnul, un organism viu cu adânci implicaţii în viaţa oamenilor

Cultura lemnului are rădăcini adânci în civilizaţia materială şi spirituală română, ea este reprezentarea elocventă a continuităţii şi permanenţei poporului nostru în bazinul carpato-dunărean. Lemnul este asociat cu focul sacru. Aspectul sacral al lemnului este reprezentat la daco-ramani sub multiple aspecte, preferinţa pentru construirea caselor din lemn – aceasta mai ales în zonele montane, construcţia bisericilor – unele doar dintr-un singur arbore şi fără nici un cui, folosirea lemnului la diferitele ritualuri calendaristice.
Se crede că etimologia sărbătorii Crăciunului derivă din ritualul ceremonial păgân al arderii buturugii de lemn sacru cu ocazia solstiţiului de iarnă. Cultul acestei buturugi este continuat prin butucul – tăietor de lemne – unde se făceau adevărate ceremonii de venerare a strămoşilor, cultul „grindei casei” – considerată o întruchipare a strămoşului mitic menit să apere casa. De această grindă se pun blidele, străchinile, ulcelele, ştergarele şi aceasta nu întâmplător ci totul cu semnificaţii anume.
Este cunoscută dragostea maramureşanului pentru lemn, tendinţa de a-şi înfrumuseţa viaţa cu infinitele ipostaze ale prelucrării lui, începând de la obiectele casnice linguri, fus, război de ţesut, obiecte de folosinţă precum leagănul copiilor, scaunele, masa, plugul; obiecte de cult ca rama icoanele, iconostasele, crucifixurile şi în sfârşit obiecte de dimensiuni mari precum porţile caselor, cumpăna fântânilor, cerdacurile, prispa casei. Cu aceasta seria nu a fost în totalitate epuizată.
Nu au ales dăltuirea pietrei a cărei răceală îţi aminteşte de frigul morţii. Lemnul aparţine vieţii, are căldură şi personalitate, el însoţeşte omul de la naştere până la moarte.
Cine n-a auzit de vestita “Poartă maramureşeană” – arc de triumf solar, altar cioplit în eternitate cu dalta şi cu sufletul? Se spune că înainte exista tradiţia ca maramureşenii să-şi cioplească întâi poarta – ca semn al consfinţirii proprietăţii, pe sub care erau trecute apoi lemnele din care urma să fie ridicată casa. În ea sunt adânc încrustate semnele clasice ale mitologiei româneşti, precum arborele vieţii, aştrii cereşti, funia infinitului, şarpele primordial, cocoşul magic şi roata solară cu patru spiţe (simbol preluat de la celţi) toate având o deosebită semnificaţie în credinţa populară şi formând în ansamblu un adevărat monument al culturii populare.
Poarta Maramureşeană - la fel ca troiţele din Cimitirul Vesel, este cioplită din stejar –aceasta nu numai datorită esenţei puternice a lemnului ci mai ales a importanţei lui sacrale. Stejarul – cunoscut în unele regiuni şi sub denumirea de gorun, este după brad al doilea arbore cu importanţă deosebită în mitologia română.
Vechii daci puneau aşezările lor sub pavăza unui stejar, considerat un copac mitic. Credinţa care consideră stejarul un arbore sacru este specifică tuturor popoarelor indo-europene, de la Gange până la Atlantic.
Grecii antici considerau stejarul drept arborele lui Zeus – a rămas în istorie stejarul-oracol din Dodona, care prin freamătul frunzelor, prin gongurile de bronz puse pe crăcile lui precum şi prin fulgerele pe care le atrăgea vestea voinţa lui Zeus.
În Roma antică stejarul a fost arborele lui Jupiter-Capitolinul. Romanii ofereau ghirlande din frunze de stejar eroilor întorşi din lupte, iar în vechea Italie, viceregii erau încoronaţi cu coroane din frunze de stejar. Din sec. XVIII el a devenit un simbol german al eroismului.
La vechii slavi el era arborele lui Perun, la lituanieni al zeului Perkunas, la celţi este asimilat cu Tanaris, la germani cu Donar sau Thor( Scandinavia) - denumiri diferite date aceluiaşi zeu al tunetelor şi fulgerelor, la japonezi era cunoscut un zeu al stejarului – Kashima-no kami iar la chinezi este simbolul vieţii lungi. În comunităţile Amish şi Mennonite aflate în sudul Pensilvaniei ghinda şi frunzele de stejar sunt considerate că formează „un semn circular de vrajă”.
Această asociere nu este întâmplătoare ci se datorează faptului că stejarul este cel mai frecvent lovit de trăsnet. În antichitate, arborii loviţi de trăsnet erau consideraţi sacrii, în jurul lor se ridicau altare, iar preoţii druizi oficiau ceremonii de previziune a viitorului.
În aproape toate civilizaţiile el este reprezentantul divinităţii şi masculinităţii, există însă şi excepţii, cum ar fi unele vechi triburi de indieni din America care-l asimilau cu Mama Pământului, iar în antichitate mai era dedicat şi lui Hera( sora şi soţia lui Zeus).
Calităţile stejarului - esenţa dură a lemnului, dimensiunile maiestuoase, longevitatea lui, felul în care înfruntă timpul, faptul că nu-şi pierde frunzele iarna, toate acestea l-au făcut să devină simbol al puterii fizice şi psihice, a perenităţii, o reprezentare alegorică a demnităţii umane. La aceasta se referă şi proverbul: „Stejarii mor în picioare”
Măciuca lui Hercule şi cârja preotului druid era făcută dintr-un cracă puternică de stejar. Druizii – casta sacerdotală a celţilor, considerau stejarul şi vâscul care creştea pe acesta, drept lucruri sfinte. La începutul solstiţiului de iarnă, vâscul era tăiat de pe stejar pentru a i se elibera energia, era învelit în pânze albe pentru a nu veni în contact cu pământul şi a-şi pierde astfel puterea. Ei credeau că vâscul (considerat ca simbol al feminităţii şi al vieţii), este născut datorită unui fulger care a lovit stejarul şi pentru că trăieşte în simbioză cu acesta, a căpătat aceleaşi proprietăţi magice.
Obiceiul de a se pune de anul nou o creangă de vâsc în case, este o reminiscenţă a credinţei celte.
În iudeism stejarul simbolizează prezenţa lui Dumnezeu şi este considerat arborele făgăduinţei.
Stejarul este considerat un arbore axial ce uneşte cele trei lumi: subpământeană, terestră şi celestă, prin el omul comunică cu eternitatea. Asemenea smochinului sub care Budha a găsit iluminarea, sub un stejar biblicul Abraham a ascultat revelaţiile lui Jahwe. Verticalitatea lui este un izvor de meditaţie. Un exemplu elocvent - Tolstoi asociază frământările lui Andrei Bolkonski (Război şi pace) cu un stejar, iar pentru Lucian Blaga gorunul este un simbol al vieţii şi al morţii.
Credinţa populară îi mai acordă încă proprietăţi magice, un mănunchi din ramuri de stejar pus la ferestre alungă cu siguranţă duhurile rele să pătrundă în casă, se credea că între ramurile lui sălăşluiau driadele binevoitoare omului, cenuşa de stejar pusă în pătulul cu cereale împiedecă mucegaiul iar o ramură pusă la locul de strângere a gunoiului goneşte şerpii. Şi acum ţăranii prevestesc vremea după stejar, când face multe ghinde însemnă că iarna va fi grea şi cu multă zăpadă.
În mitologia română el simbolizează continuitatea vieţii, întruchipează idealurile naţionale ale poporului român – amintesc de stejarul legendar din Borzeşti sau Gorunul lui Horea de la Ţebea
Ca semn de adâncă preţuire echipa naţională română de rugby a ales ca simbol frunza de stejar, aşa precum canadienii o au pe cea de arţar.
Am făcut această lungă divagaţie despre semnificaţia mistică a stejarului, pornind de la articolul din revista austriacă unde se vorbeşte elogios despre un monument cultural unic în lume sculptat în întregime din lemnul de stejar.
Şi nu numai. Zilele acestea se discută în cadrul primăriei Vienei, locul unde va fi amplasată o autentică Poartă Maramureşană, dăruită capitalei fostului imperiu de către statul român.
Gândul mă duce la Gorunul lui Horea şi cele cinci drumuri zadarnice făcute de Vasile Ursu Nicola (Horea) şi Ion Oargă (Cloşca) la Viena, pentru a cere împărătesei Maria Theresia, apoi fiului său împăratul Josef al II-lea, să pună capăt abuzurilor şi să reducă prestaţiile la care erau supuşi ţăranii.
Apoi, mă întorc în timp, la numeroasele prezenţe româneşti care şi-au semnalat pregnant trecerea prin Viena. Lista este prea lungă pentru a putea să fac o evidenţă.
Iar acum, o Poartă Maramureşeană – acel Arc de Triumf solar al sufletului românesc, încrustat în carnea stejarului – arborele dăinuirii veşnice, va sălăşlui pentru totdeauna în capitala fostului imperiu.
O veche vorba moroşană spune: „cel care ne trece poarta ne va fi prieten pentru totdeauna şi chiar dacă pleacă, se va intoarce”.Asta spune multe.
Şi mă gândesc la poemul „Mureşan” în care Mihail Eminescu compară poporul român cu un stejar, arborele puternic care atrage fulgerele dar nu piere în furtună. Nu este o premoniţie ci o certitudine.
„Iar stejarul poporului meu tare, ridică şi azi în vânturi
Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză”.

 

Julia Maria Cristea - Viena

Scriitoare si jurnalista independenta

Fost redactor Radio, Electrocord - Bucuresti

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco [ contact ]  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.