Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Complexe culturale la romāni

  Interviu cu antropologul Vintila Mihailescu realizat de Tudor Petcu

 

Un punct esential de la care ar trebui sa porneasca dialogul nostru ar fi, in opinia mea, lamurirea conceptuala a notiunii de complex cultural. Cum ar trebui perceputa si definita aceasta idee din perspectiva antropologiei culturale ?

 

Conceptul de « complex » vine din psihologie, īn principal din psihanaliz㠖 dar chiar şi acolo are numeroase īnţelesuri īn funcţie de o şcoală sau alta de gīndire. In sfera culturii, este mai mult o metaforă decīt un concept. Dar, extrapolīnd cu prudenţă din psihologie, am putea schiţa definiţia următoare: un complex cultural este un ansamblu de afecte, memorii, percepţii etc., de regulă refulate, care revin frecvent şi pe scară largă īntr-o populaţie īn legătură cu imaginea de sine a acesteia şi care īi influenţează comportamentele conştiente. Trebuie precizat apoi că astfel de complexe culturale sīnt prin definiţie istorice, adică apar, de regulă, īn urma unei “traume” istorice de natură să afecteze īntr-un mod profund imaginea de sine a unui popor. Altfel spus, ele nu sīnt “eterne”, constitutive unui popor, ci se pot schimba, pot să dispară, să fi īnlocuite de alte complexe etc. La rīndul ei, o astfel de “traum㔠īşi are sursa īn comparaţie, īntr-o competiţie de imagine cu alte popoare, din care un popor iese afectat, “şifonat”, cu o carenţă, un “deficit de imagine” - sau are această impresie. Īn  consecinţă, “complexele culturale” sīnt īn principal complexe de inferioritate; alte ori, afectele, memoriile, percepţiile etc se pot coagula īnsă la fel de bine īn jurul unui complex de superioritate, adică a unei imagini de sine dominante, īn ciuda faptului că realitatea nu prea mai susţine şi legitimează o astfel de pretenţie.

 

De fapt, complexele de inferioritate şi cele de superioritate sīnt, īn multe privinţe, cam aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Ele pot īncepe, eventual, ca simple deziluzii, ca distanţă prea mare dintre nivelul de expectaţie şi cel de realizare, intre ce mi-am dorit şi ce a ieşit, ce-am fost şi ce-am ajuns. Trăit profund şi īndelung, sentimentul dureros al acestui decalaj poate fi refulat, devenind un adevărat “complex”. Īn fine, complexele culturale, tocmai pentru că sīnt măcar parţial refulate şi subconştiente, antrenează, īn mod firesc, “mecanisme de apărare”, tot subconştiente, prin care se neagă sau se relativizeaz㠓realitatea” traumei: nu-i adevărat că mă consider mic şi urīt, n-am nici o problemă ! Sau, complementar, mecanisme de compensare: sīnt timid, dar mă tratez !

 

Sunteti de acord ca fenomenul complexelor culturale este caracteristic doar anumitor popoare, cum ar fi de exemplu poporul roman ? Daca da, care ar fi din punctul dvs. de vedere cauzele determinante ale acestui tip de complexe ?

 

Categoric nu ! Romānii au, ce-i drept, destul de vizibil un complex balcanic (de inferioritate), după cum şi maghiarii au īnsă un complex imperial (de superioritate). Nemţii au avut multă vreme un complex francez (de inferioritate) pe care l-au « tratat » atīt de bine īncīt au căzut īntr-un complex de grandoare ; iar acum au un complex de culpabilitate pe care şi-l « tratează » cu multă grijă, dar care este īncă activ, acolo, īn subconştientul naţional. Şi aşa mai departe. Pe de altă parte, īn măsura īn care sīntem de acord că sursa, etiologia complexelor culturale stă īn comparaţie şi un anumit soi de competiţie a reprezentărilor etnice (oglindă, oglijoară, cine-i cea mai frumoasă ţară ?), societăţile tribale din alte părţi sau cele ţărăneşti de pe la noi nu cred că au astfel de probleme. Ele ştiu că sīnt ceea ce sīnt īntr-o ordine rīnduită şi sīnt preocupate să menţină această ordine, nu să se īntreacă īn imagine cu vecinii. Cu atīt mai mult cu cīt aceştia din urmă sīnt, prin īnsăşi ordinea cosmică īn care cred cu tărie, a priori inferiori sau « ne-oameni ». Nu mai e nimic de pierdut sau de cīştigat īn aceste condiţii, deci nu există nici un motiv de « complexare »…

 

Considerati ca tirania comunista care s-a manifestat timp de 45 de ani a contribuit intr-un mod esential la amplificarea compelexelor culturale in sanul poporului roman ?

 

A contribuit, dar īntr-un mod mai pervers, ca să spun aşa. Şi s-a manifestat mai ales după căderea sa. Comunismul a traumatizat direct persoane şi un popor īntreg, cu consecinţe dintre cele mai diverse şi mai grave. Ceea ce a venit să īntărească mai vechiul nostru complex de inferioritate nu a fost īnsă atīt comunismul ca atare, cīt imaginea despre noi īnşine pe care ne-a creat-o īn timp. Astfel, după 1990, ne-am comparat – şi am fost comparaţi – cu ungurii, cehii sau polonezii ; şi nu am ieşit prea bine…

 

Dimpotrivă, acelaşi comunism a īntărit imaginea pozitivă de sine a ungurilor, cehilor şi polonezilor : nici comunismul nu ne-a īnfrīnt ! Pentru noi īnsă, comparaţia a fost o traumă īn plus, īn mare parte refulată, dar care a generat « mecanisme de apărare » opuse : pe de o parte « rezistenţa prin cultură » (de fapt, şi noi am rezistat la comunism), pe de altă parte « nostalgia » (de fapt, nu era chiar aşa de rău); īn ambele cazuri am īncercat, mai mult sau mai puţin inconştient, să negăm trauma şi să scăpăm de complexul de inferioritate renăscut. Pe de altă parte, prin autarhia sa, prin īnchiderea practic totală la Occident, comunismul a făcut din acesta « fructul interzis », sporind valoarea sa de reper, de orizont de neatins al aspiraţiilor şi astfel, după căderea comunismului, a dus la o trăire şi mai dureroasă a decalajului care desparte nivelul nostru perceput de realizare de nivelul de aspiraţie. Repetarea obsesivă, dublată de un oftat resemnat sau enervat, a sintagmei « ca īn ţările civilizate » este doar unul dintre simptomele mai recente ale complexului nostru balcanic de inferioaritate.

 

Un alt subiect pe care as fi tentat sa-l aduc in discutie ar fi urmatorul : complexul cultural ca forma de comoditate la romani. Am putea afirma ca acest inconvenient a devenit de fapt in ultima vreme un pretext de care poporul roman doar se foloseste fara a cauta sa-si asume totusi o responsabilitate ? Cu alte cuvinte, suntem indreptati sa vorbim despre complexele culturale in termenii unei fericiri inconstiente la romani ?

 

Nu e nici plăcut, nici uşor să trăieşti cu un complex de inferioritate. Aşa că prima reacţie, firească, este să-l negi: nici usturoi n-am mīncat, nici gura nu-mi miroase... Depinde cīt de departe īmpingi īnsă această eschiv㠖 şi riscul cel mare este īntr-adevăr ca aceasta să devină un soi de practică (nevrotică) a fericirii

 

Nu este un secret faptul ca Occidentul a reprezentat si reprezinta in continuare un model pe care cei mai multi dintre romani cauta sa-l imite si sa si-l asume. In ce masura este aceasta tendinta favorabila evolutiei societatii romanesti si in ce masura contribuie la ceea ce noi numim « complexele culturale ale romanilor » ?

 

Faptul că Occidentul a devenit nu un model, ci Modelul societăţii romāneşti ne-a făcut ceea ce sīntem astăzi. Dar a devenit un model de abia prin secolul XIX, īn urma unei piruete de o sută optzeci de grade. Intraţi tīrziu īn această sferă de comparaţii, am făcut ce am putut să ne cīştigăm o bună imagine, dar de atunci şi pīnă acum nu am reuşit să ne īnfăţişăm aşa cum ne-am īnchipuit: ne-am lepădat peremptoriu de balcanism, dar nu am intrat integral īn occidentalism. Acest decalaj perceput (şi nu prezenţa modelului ca atare) a constituit “trauma” īnsăşi care alimentează pīnă īn ziua de azi complexul nostru de inferioritate. De unde şi īntreaga “simptomatologie” a comparaţiilor noastre obsesive cu bulgarii, comparaţii care tot īncearc㠖 dar nu prea reuşesc – să mute pisica moartă a balcanismului dincolo de Dunăre: EI sīnt balcanici, nu NOI !

 

Credeti ca exista alternative care sa rezolve intr-un fel aceasta problema a complexelor culturale la romani sau care, cel putin, sa le diminueze?

 

Asumarea de sine. Sau, cum spun oltenii: a se īngăduit; a se īngădui pe sine, dar şi a te īngădui cu ceilalţi. A accepta că sīntem ceea ce sīntem. Că sīntem romāni şi nu nemţi sau americani şi că acest lucru nu este ceva rău īn sine, de ruşine sau că poartă cu sine cine ştie ce impotenţă ascunsă; dar nici cine ştie ce măreţie ancestrală. Altfel spus, o ajustare a nivelului de expectaţii la nivelul de realizare şi astfel o proiectare realistă a nivelului de aspiraţie : asta sīntem, noi, īn sine, nu comparativ cu unii sau alţii, cam pe aici putem să ridicăm, īn mod realist, ştacheta. După care putem să ne revizuim şi nivelul de aspiraţii şi să ridicăm permanent ştacheta. Cītă vreme īnsă o tot punem fie prea sus, fie alăturea cu drumul, o să continuăm să avem impresia că nu facem decīt să călcăm īn gropi şi să fim tot mai complexaţi de inutilele noastre eşecuri !

 

Tudor Petcu

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)