HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Cu Kataramanul pe cel mai mare nac navigabil din America -

Lago Titicaca, Marea Anzilor

 

Julia Maria Cristea

Selecţiuni din noul volum de calatorie si etnografie de succes EL CONDOR PASA

Editura Oscar Print, Bucuresti Bd. Regina Elisabeta 71, tel. 021.315.48.74

 

         A doua zi, când soarele de abia răsărise, am coborât panta dealului în vârful căreia se afla hotelul nostru, pentru a petrece aproape o zi întreagă pe Titicaca - cel mai mare lac din America de Sud, lung de cca 195 km, şi lat de 70km. Mă rog, cu aproximaţie, datele diferă în diferitele surse de informaţie.

        Partea vestică aparţine Perú-ului, cea estică Boliviei... Şi când te gândeşti că pentru acest unic contact cu Bolivia, făcut undeva la mijlocul lacului, am fost obligată să fac vaccinul ticălos...

        Numele de Titikaka provine din unirea a două cuvinte din limba Aymara, Titi înseamnă Marea pisică, respectiv Puma, iar Kaka sau Karka - stâncă. Era vorba de o stâncă aflată pe Insula Soarelui, în Bolivia, care, cu puţină fantezie ar avea forma unui cap de Puma.

        Există multe legende legate de acest lac-marea Anzilor, una dintre acestea spune că el ar fi "mama tuturor apelor", născut din lacrimile Zeilor Universului.

        Cea mai cunoscută este aceea că din lacul ca de gheaţă, s-a născut primul domnitor Incaş - Manco Capac, Fiul Soarelui (Inti) şi a lui Mama Killa (Mama Lună), deci, aici ar fi originea mitică a primei dinastii Inca.

        Mai târziu, după venirea cotropitorilor spanioli, se credea că pe fundul lacului s-ar afla Inka Huascar - un lanţ sfânt din aur masiv, cântărind 2000 kg. care exista în Templul Soarelui - Koricancha, din Cuzco, aruncat sau ascuns aici de către indieni, pentru a nu cădea în mâinile spaniolilor.

            Legenda a fost atât de vehiculată încât oceanograful Jacques Yves Cousteau (1910-1997) a venit special aici să facă investigaţii. El şi-a petrecut pe lac şi împrejurimi opt săptămâni, învestigând cu un mini- submarin, dar nu a reuşit să găsească aurul legendar.          

            Aici, se află, Islas Flotantes - insulele plutitoare, adevărate obiective turistice de mare atractivitate. În fiecare zi, începând de la 9 dimineaţa, o adevărată flotilă de mici vaporaşe Katamaran, transportă spre insulele plutitoare din stuf, zeci de americani, argentinieni, japonezi şi sporadic europeni.

 

 Ne-am îmbarcat pe un mic yacht-Kataraman, cu motor în doi timpi, ce "tucăia" ca un imens ceasornic. Doar grupul nostru, ghida şi cei doi conductori, dar, jur-împrejurul nostru era o adevărată armată de vase, care, ca şi noi au pornit la investigarea insulelor plutitoare. Evident, nu toţi turiştii ar fi debarcat pe aceeaşi insulă, exista pericolul real să se scufunde cu ea...

    Am ieşit din păduricea de păpuriş şi am intrat în plină "mare" atât de nesfârşită părea întinderea de apă, parcă fără maluri, unde numeroase raţe sălbatice măcăiau de parcă ar fi fost "vremea dragostei", iar păsările te învăluiau cu cântecul lor - imnuri de slavă ridicate Astrului Zilei.

    Era iarnă în Peru, dar soarele ardea necruţător răsfrânt de oglinda apei, cocoţaţi pe acoperişul amenajat cu bănci, parcă am fi fost pe o tigaie încinsă, cu toată briza ce venea dinspre lacul-mare.  Totuşi conductorii purtau jersee, oare cum este aici vara?  

 

Foto: "Flotila" de mici vaporaşe cu turişti

 

    Şi în întinderea de păpuriş de la maluri, oare câte Imperii de ţânţari au fost întemeiate? Ce noroc că este iarnă şi se pare că au încheiat armistiţiu cu turiştii... Doar aici... în "Cetatea Pierdută" Machu Picchu  am avut şansa să simt pe propria-mi piele, că în Perú, există "specii" de tânţari sau ce lighioaie or fi fost,  rezistente la orice, adevăraţi canibali, ba chiar mai sângeroşi decât aceştia...

      Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, ghida ne explică cum că Chinchona (Cinchona officinalis) pomul din scoarţa căruia s-a prelucrat chinina, îşi are obârşia în Perú. Înainte însă ca farmaciştii din Europa să descopere efectele miraculoase, indienii foloseau frunzele, rădăcina şi scoarţa pomului pentru reglarea ritmului cardiac, liniştirea stărilor anxioase, stimularea tranzitului intestinal şi omorârea insectelor, tratarea ciupercilor dermei, pentru liniştirea durerilor şi scăderea febrei.

       Evrika!

       Dacă de la bun început ar fi luat în considerare scrierile călugărului jesuit Agostino Salumbrino referitoare la metodele folosite de indienii preuani pentru combaterea febrei şi durerilor, farmaciştii francezi Pierre Joseph Pelletier şi Joseph Bienaimé Caventou, nu-şi mai băteau atâta capul cu sintetizarea alcaloidului denumit chinină...

           

Pe insula plutitoare, construită din papură

 

   După aproximativ o jumătate de oră de navigat pe lacul cu valuri la fel de înalte ca o mare neliniştită, ajungem pe una dintre insulele plutitoare din stuf - Islas Flotantes, locuită de populaţia Uros, singura din întregul Imperiu Incaş care nu s-a lăsat cucerită pentru a fi adusă în robie. Asta ar fi una dintre variante, există şi ipoteza că incaşii i-au găsit prea primitivi pentru a-şi pierde vremea cu ei. Dar, ironia sorţii, ei au supravieţuit...Insulele fac parte din Parcul Naţional Titicaca, constituit în 1978 şi alcătuit din 37.000 ha. de stuf, populat cu 60 de specii de păsări şi peşti, existente doar aici.

      Asupra istoriei şi originii acestor Uros există şi astăzi un mare mister, nimeni nu ştie de unde au venit. Ei înşişi s-au denumit "Kotsuńa" - Poporul de pe lac, dar, nu există decât credinţa din bătrâni, că ar fi existat încă "înainte ca soarele să lumineze pământul", că nu ar fi fost niciodată atinşi de fulgerele, care-i ocolea.   Dar, şi-au pierdut statutul de "Supracreaţii ale Stăpânului Universului", deoarece nu au respectat Ordinea Universală.

 

Foto: Am fotografia Kataramanul care a plecat înaintea noastră

 

     În urmă cu sute de ani, de frica altor populaţii preincaşe, această comunitate mică, care trăia pe malul lacului Titicaca, şi-a construit din stuful legat împreună platforme plutitoare, pe care era întreaga lor gospodărie - căsuţe tot din stuf, oalele necesare pentru făcut mâncare şi evident vâsle din trunchiuri de eucalipt, cu care, în caz de pericol, puteau să pună în mişcare platforma ca să fugă în larg.

     Aşa, şi-au făcut propria lor lume, în strânsă legătură cu ritmul naturii.

     În timp, odată cu dispariţia războinicilor incaşi, populaţia Uros a găsit o altă formă de supravieţuire, construind peste "lanul din stuf", propriile insuliţe, pe care locuiau până la şapte - opt familii.

     Câteva sute de oameni au păstrat această tradiţie, în timp ce tinerii, doritori să intre în contemporaneitate, să cunoască cât de cât confortul unei vieţi normale, au plecat să lucreze în Bolivia. Puţine şanse să revină la o existenţă similară cu "Epoca de piatră", dar, bătrânii mai speră cu se vor întoarce, cel puţin "în ceasul acela" şi că tradiţia va fi dusă mai departe...

     Ni se spune că ar exista în jur de 40 de insuliţe de acest fel, unde locuiesc aproximativ 600 de oameni, după legi proprii. Se pare că încă nu s-a reuşit să se facă un recensământ exact.

     După alte surse, din cele 40 ar mai exista doar 25 de insule, unde locuiesc în jur de 380 de familii.

     Localnicii trăiesc din pescuit, vânat şi turism. La ora trei, dis de dimineaţă pornesc cu bărcile făcute din stuf, dar, odată cu răsăritul soarelui, ei trebuie să se întoarcă pe insula lor, deoarece, superstiţia sau credinţa spune că: "Soarele se supără dacă oamenii pescuiesc în timpul zilei". Există şi o şcoală elementară (6 clase) pe una dintre insule, elevii sunt conduşi cu bărcile de către mame, iar cei care doresc să studieze mai departe, merg în Puno.

    Yahtul nostru - Kataraman, opreşte chiar "în buza" insulei, de fapt un maldăr de stuf care, nu te prea atrăgea să te aventurezi să-i încerci consistenţa. Păşeşti cu strângere de inimă pe scândura de legătură, antrenat de râsetele a doi localnici care ne ies în întâmpinare, să ne ajute la debarcare. Am învăţat şi salutul lor: Kamisaraki care în limba Aymara înseamnă "ce mai faci"?

    Ce straniu, parcă ai merge pe nisipuri mişcătoare, piciorul se înfundă cu mult peste gleznă, dar totuşi se opreşte pe ceva cât de cât stabil. Senzaţia este că simţi direct pe tălpi unduirea valurilor, stuful se mişcă sub picioarele tale dându-ţi o senzaţie de nesiguranţă. Undeva citisem că nu e bine să rămâi prea mult într-un loc, rişti să penetrezi stratul de stuf Totora denumit aici Tortera şi să faci o baie inopinată în străfundurile lacului... nu foarte adânc, în unele părţi doar între 130 şi 280 m. Mulţi insulari sunt însă convinşi că lacul lor merge până în inima pământului, fără să cunoască nicio adâncime concretă. Dar, cum insula este făcută pe rădăcinile stufului, ai şansa doar să te răcoreşti...

     Femeile sunt îmbrăcate în portul ultra-tehnicolor şi dichisite cu pălării diferite - unele pline de pomponi coloraţi, fuste peste fuste, jachete cochete, strâmte, dar, picioarele sunt goale. Cum or fi păşit prin stuful ăsta care precis că nu aduce a puf de gâscă?

 

Spectacolul oferit turiştilor

 

  Şi de aici, spectacolul începe. Mai întâi ne este arătat cum "se construieşte" insula. Da, deşi pare ciudat, aici oamenii nu trebuie să fie miliardari pentru a avea propria lor insulă, ci, şi-o construiesc singuri.

     Deci, vin în scenă actorii care fac prima demostraţie. Ei sunt "înarmaţi" cu baroase şi piroane lungi din fier şi încep să le bată cu înverşunare într-o aglomerare neagră de rădăcini încâlcite cu forma unui paralelipiped dreptunghiular perfect, compact şi greu penetrant.    Destul de puţin convingător, aşa să fie rădăcinile aflate la peste 20 m. după cum ni se spune că este adâncimea apei sub insulă? Dar, dacă asta este piesa, o iau ca atare.

     După ce au bătut în jur de 5-6 piroane, urmează actul doi, în care capetele piroanelor sunt legate strâns între ele, cruciş şi curmeziş, cu o funie groasă făcută din stuf împletit.

     Gata, postamentul insulei este făcut. Se aduce apoi un maldăr de papură uscată, care se aşează în toate direcţiile peste, şi insula este gata. În realitate ea are în jur de 2m. grosime.

     Pentru a o menţine, în timpul anotimpului ploios se adaugă o dată pe săptămână "Tortera" - adică stuf nou. În rest, doar lunar. Fantastic, ce simplu poţi avea propria insulă. De regulă, comunitatea unei insule este alcătuită din 6-8 familii şi toate muncile sunt făcute în colectiv, peştii prinşi sunt împărţiţi egal, la fel şi vânatul, mâncare se face în cazanele comune, un fel de "gospodărie colectivă"... Nu şi agricolă ...

      Ce se întâmplă însă dacă Drăcuşorul discordiei îşi bagă codiţa şi atmosfera bucolică, idilică, se transformă într-un adevărat război civil - fratricid? În prima fază, cel mai bătrân bărbat al comunităţii - considerat şi cel mai înţelept... evident, dacă nu e total sclerozat... convoacă o "adunare generală" unde fiecare îşi spune păsul, iar bătrânul, după ce ascultă atent plângerile, încearcă o conciliere, propovăduind indulgenţa, înţelegerea, îngăduinţa...

      Se poate întâmpla ca relaţiile să fie ireconciliabile. Ce-i de făcut? Împreună nu mai poate fi linişte... Cine pleacă? Cine rămâne?

      Evident, fiecare a contribuit la "construcţia insulei, deci... singura soluţie este să se taie insula... De necrezut, şi totuşi... ca în căsniciile moderne...

      Deci, actul trei al spectacolului inedit este "tranşarea" mini  insulei alcătuită în faţa noastră, cu un coşcogea ferăstrău...

      Să vezi şi să nu crezi. Olga, ghida noastră ne-a asigurat că totul reprezintă pura realitate, nu este doar un bizar spectacol turistic...

 

 Pentru a avea o cât mai reprezentativă imagine a vieţii insularilor, ni se improvizează apoi o scurtă scenetă: "Schimbul de produse în natură" între femeile insulelor.

    Trei matroane grase şi intens bronzate spre arămiu, dar purtând portul local, curat, ca scos din cutie, se aşează pe jos, una lângă alta. În faţă, pe o rogojină sunt puse mărfurile de schimb: ceva care arată ca nişte pietre plate, maro inchis, cu un diametru de cca 5cm - de fapt sunt cartofi uscaţi, asta fiind forma ideală de conservare. Apoi  ştiuleţi de porumb de diferite culori, unii surprinzător de negri; peşti şi raţe gata jumulite - totul uscat la soare. Arătau tare neapetisant...

      Ca la teatru, începe o adevărată tiradă de vorbe repezite, cu timbru ascuţit, râsete, se reped să-şi ia una alteia mortăciunile uscate, apoi să şi le smulgă înapoi ...  O adevărată scenă dintr-o piesă originală. Ghida ne explică amuzată că aşa decurge "târgul", impresia pe care o lăsau nu era deloc paşnică ci mai-mai să se ia la bătaie... În cele din urmă, fiecare avea în faţă o grămăjoară egală,  cu cele achiziţionate şi, declarându-se mulţumite, se scoală, fac plecăciuni adânci înspre noi, "strâng obolul" pentru spectacolul improvizat, apoi pleacă râzând. Turismul este principalul mijloc de câştig. Nu ştiu însă dacă, din preţul "rotund" cerut de birourile turistice, cel puţin câţiva cenţi intră şi în buzunarele lor. Dar, femeile îşi vând propriile produse făcute din lână toarsă de ele, adică pulovere, pături, covoraşe, apoi feţe de masă brodate, pălării, păpuşi din stuf, brelocuri, mărgele şi o mulţime de jucărioare care în oricare parte a lumii ar putea fi considerate kitschuri autentice, aici fiind condiţiile cu totul şi cu totul ieşite din comun, erau folclor get-beget. Şi, ce este mai important, singurul mijloc de a-şi câştiga existenţa.

 

 Apoi, fiecare fotografie făcută trebuie "onorată" mai ales dacă turistele se îmbracă în originalul port naţional, fuste peste fuste, o jachetă strâmtă şi pălării caraghioase. 

 

Foto: Autoarea cu multe fuste suprapuse peste hainele mele, şi o pălărie fistichie

 

   Cinci dolari, preţ fix pentru costumaţie, la înţelegere pentru "imortalizat" alte aspecte: vânzătoarele, interior de "colibe" (altfel nu pot fi denumite aşa zisele "căsuţe" din stuf Totera, unde singura mobilă, patul, era o movilă tot din stuf, pe care era pusă o pătură), iar dulapul era o scândură pusă pe un perete, în care erau bătute cuie pe care se atârnau hainele.

    M-am îmbrăcat şi eu, punând fustele suprapuse,bluza şi jacheta, peste hainele mele, inclusiv jacheta. Ca o ceapă - foaie, peste foaie, peste foaie... de eram tare rotunjoară... Oare câţi s-au fotografiat cu "aceste accesorii"... nu doream să risc nimic - igienic... şi mişcător...

    Stuful Totera nu se taie pur şi simplu şi se aşeză să formeze "noul postament" al insulei, sau se face din el corăbii sau case. El trebuie strâns în căpiţe, pus la uscat, apoi folosit. Evident, are timpul lui de perisabilitate - mai ales cel din care este altcătuită insula, operaţia aceasta se repetă periodic.

    Dar, cândva, insula se scufundă sub propria greutate şi atunci, totul începe de la cap - construirea unei noi insule şi a caselor.

       

Alimentaţie "ecologică"... şi alte aspecte inedite

 

   Mai mult, stuful nu este doar material de construcţie ci şi un important aliment, plin de vitamine şi minerale. Baza lui denumită Chumi sau "Floarea Toterei", este moale, puţin dulce şi are proprietăţi magnifice asupra dinţilor şi gingiei, practic locuitorii Uros nu ştiu ce înseamnă pasta şi peria de dinţi, nici vizita la stomatolog, nici paradentoza.   

    Şi au nişte dinţi albi de ţi-e mai mare dragul... Pentru copii, cel mai ades, este singura "bomboană" cunoscută, servind şi de suzetă. Ea se mănâncă şi gătită şi are gust de sparanghel. Este o importantă sursă de hormoni pentru femei la climacteriu, iar din florile toterei se face ceai care are efecte miraculoase în tratamentul reumatismului şi artrozei, frecvente în acest climat.

    Spre a susţine argumentaţia, a şi venit un bărbat să ne ofere Chumi - evident, spre cumpărare. Curioasă de felul meu am dorit să-l probez, dar, am constatat că n-are sens să mă sacrific... dinţii mei sunt suficient de buni şi fără acest adevărat supliciu. Avea gust de iarbă. Mă simţeam... ca la păscut... tot în Perú am fost în postură de capră de munte... De gustibus et coloribus non est disputandum...

 

   Ni se spune că locuitorii Uros, sunt fericiţi să trăiască aici în inima naturii, departe de stresul "lumii dezlănţuite", de poluare, de zgomot, de nebunia vieţii cotidiene, în condiţii mai mult decât primitive, dormind pe movile din stuf, gătind la un foc de stuf pus pe nişte bolovani - ca să nu ia foc insula, dar, totuşi ceva nu se potrivea, prea semăna a regie, a "piesă turistică", oferită ca divertisment, pentru mulţi bani.

       După alte versiuni, aflate ulterior, ei ar fi actorii care ziua intră pe "scena insulei", îşi joacă perfect rolul, iar seara se întorc pe uscat, unde, au o viaţă absolut normală, televizor, apă caldă, încălzire centrală, maşini de spălat rufe, discoteci, restaurant... Suportă şi larma oraşului, şi nebunia vieţii cotidiene, şi poluarea, şi îndepărtarea de natură şi de "nopţile mirifice" petrecute sub licărirea stelelor...  Ba chiar mai mult, insulele vizitate sunt special construite în scopuri turistice... Mai ştii?

 

Foto: La rame trăgeau femeile... egalitate în drepturi

 

           

     Există şi insule "autentice" unde locuitorii şi-au instalat "colectoare solare" pentru a avea energie electrică, deci şi radio şi televizor. Ingenios, cu atât mai mult cu cât nu trebuie să plătească un singur Soles impozit la stat. Intr-adevăr, teribilă găselniţă... Doar că, ciudat, acestea nu sunt oferite spre vizitare...

     Privesc, încerc să găsesc ceva interesant între produsele expuse, spre a le face o cât de mică plăcere vânzătoarelor, dar ştiu că în cele din urmă aceste "amintiri" nu vor avea altă utilitate decât să-mi încarce bagajul aşa că mă abţin, vizitez două-trei colibe cu aceeaşi "mobilă", fac fotografii după fotografii... în permanentă mişcare, să nu fac gaură prin stuful rarefiat şi instabil... Pentru orice eventualitate... Nu ni s-a spus până la ce gabarit rezistă...

    Ciudat, pe insulă nu există niciun copil, cât de mic... Ei nu fac parte dintre "actorii zilieri", deci am cumpărat degeaba dulciuri - aşa cum am fost sfătuiţi. Pană de regie...

    Ni s-a lăsat timp liber să investigăm pe cont propriu lumea absolut ciudată unde totul părea ireal. Decorurile unei piese ale teatrului absurd.

    Într-un colţ, pitit decent dar suficient pentru a fi descoperit, un WC din faianţă, pus la dispoziţia vizitatorilor, probabil latrina comună a insularilor. Nu era nevoie să tragi apa, "scurgerea" era asigurată printr-un orificiu făcut în "pătura" din stuf, dar oare, dacă făceai imprudenţa să îl foloseşti, nu te scufundai cu totul?

    Am văzut şi "bucătăria comună", bolovanii pe care se făcea focul - pentru a fi astfel izolat stuful să nu se aprindă. Deasupra lor, vasele de aramă pline de funingine, ca şi cum ar fi fost într-adevăr folosite. Mai poţi să ştii? ... de data asta regie perfectă...

    Am admirat "uscătoria de peşte" şi bărcile făcute tot din papură Totera, minuţios împletită, având la proră capul unui dragon, asta ca să înfrunte şi să învingă duhurile malefice ale apelor, apărându-l astfel pe proprietar.

 

    Ciudată asemănare cu dragonii folosiţi de Wikingi... Şi După ce am văzut cam tot ce era de văzut şi am făcut fotografii destul de nereuşite deoarece actorii erau prea bronzaţi ca să apară clar în imagine, am fost învitaţi să facem o plimbare cu mini-vaporaşul "local" făcut în întregime din stuf împletit şi câteva scânduri. Amuzant. Cu o asemenea ambarcaţie a făcut Thor Heyerdahl  vestita expediţie Kon Tiki, pentru a demonstra ipoteza - atât de contestată ulterior, că, locuitorii Insulei Paştelui ar fi originari din Perú. Doar că lemnul era de Balsa.

        Egal, voi fi şi eu pentru o jumătate de oră în postura vestitului cercetător. De fapt stofă aş fi avut, altfel plecam aşa singură, de nebună, tocmai în celaltă parte a lumii? Întrebare retorică...

        Aşa zisul vaporaş - înaintat în grad din recunoştinţă că nu ne-a făcut să probăm temperatura apei (în acea perioadă de maximum 9° C), arăta ciudat de tot. Un fel de coşmelie clătănitoare şi plutitoare, care avea la bază două bărci, ca cea expusă mai sus, pe care era pusă o platformă din scândură - asta fiind puntea vasului, iar pe nişte stâlpi înalţi de peste 2m., fixaţi în aceasta, era pusă a doua platformă - etajul, înconjurat cu sfoară - drept balustradă. La el se ajungea pe o scăriţă teribil de baletantă... era necesar un echilibru perfect ca să te aventurezi sus...

       Doi bărbaţi ne-a ajutat să ne îmbarcăm, unul ţinându-ne de mână pentru a ne păstra echilibrul, altul întinzând mâna ca să primească tariful fix - 10 dolari. Când toţi am reuşit să escaladăm "puntea", vasul s-a pus în mişcare, dar culmea, bărbaţii au rămas pe mal. Nedumerită m-am uitat să văd comedia, mergea vasul singur?

       Evident că nu, în cele două bărci - care constituiau de fapt "motorul", trăgeau din greu la vâsle... două femei...Ca să fiu mai explicită, fiecare avea doar o singură vâslă, pe care o ţinea cu ambele mâini... ca să aibă forţa necesară... Să se mai plângă femeile că nu şi-au câştigat egalitatea în drepturi cu bărbaţii... Ba, chiar i-au surmontat pur şi simplu, preluând şi muncile lor...

            Uuf, am ajuns cu bine la mal după ce am fost clătinaţi pe coşmelia instabilă şi scârţâitoare din toate încheieturile. Femeile "eroine" au venit să-şi ia şi ele obolul pentru trasul la vâsle, normal, nu? Chiar că mi-a părut rău că s-a sfârşit atât de repede aventura, nu am reuşit să vedem nici păsări Ibişi, nici broaştele tipice lacului Titicaca... mari până la un kilogram ... nici cormoranii, aşa cum ni s-a spus. Doar bărci singuratice, la care vâsleau tot femei, nici barăm un singur bărbat nu am văzut la rame...

 

De ... sexul sensibil, cu speranţa de viaţă aproximativ cu 8 ani mai mică decât a femeilor... nu era normal să fie menajaţi?...Mai încerc la despărţire să fac şi alte fotografii. Cine ştie câte vor fi de bună calitate? Şi, cu siguranţă că niciodată nu voi mai ajunge pe aici.

   Niciodată... cumplitul cuvânt - "niciodată"... care ascunde atâtea abisuri insurmontabile...

   Cu asta, programul vizitării insulei s-a terminat. Aşa ca o piesă de teatru în mai multe acte. Ne-am despărţit de locuitorii Uros însoţiţi de cântecul lor, un mic cor alcătuit din trei femei şi trei bărbaţi, care cântau aceeaşi scurtă melodie, "Vamos a la Playa", iniţial în Aymara, limba localnicilor, apoi în limbile de mare circulaţie... s-ar fi vrut, dar, atât de temeinic grefate pe dialectul autohton, încât, nu se înţelegea absolut nimic.

   Bun şi asta, doar bătutul ritmic al palmelor era universal şi nu necesita nicio traducere... Dar, pentru că tot doreau să fie despărţirea "internaţională", drept rămas bun - absolut original, ne-au cântat  Stille Nacht - Holy Night, ca să încheie cu Hasta la vista amigos!  Apoi şeful grupului a încasat de la fiecare dintre noi o hîrtie de 5 dolari - preţul emoţiilor de despărţire.             Convingător, mai lipseau doar lacrimile...

 

Foto: O nouă fotografie ca să "imortalizez" şi mai elocvent "vilele" insulei

 

Ne-am îmbarcat cu o oarecare strângere de inimă în Kormoranul nostru, "malul din papură" era tare alunecos şi

"dănţuitor", un picior pus pe locul nepotrivit îţi oferea o baie inopinată.     Noroc cu personalul vaporaşului, care, ne-a pus din nou la dispoziţie puntea de legătură, alcătuită dintr-o scândură îngustă şi tare flexibilă care "unduia" sub picioare, şi, unul câte unul, râzând "mânzeşte" de teama de a nu ne pierde echilibru, am ajuns cu bine pe ambarcaţie. Uuf ! Nu spun că mi-a fost teamă, Doamne fereşte, s-ar putea?

 

Julia Maria Cristea

Viena

 

Selecţiuni din noul volum de calatorie si etnografie de succes EL CONDOR PASA

Editura Oscar Print, Bucuresti Bd. Regina Elisabeta 71, tel. 021.315.48.74

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com