HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

De vorbă cu doamna CRISTINA MIHAI

Ben Todică, Melbourne, Australia

 

Cristina e jurnalistă cu exerciţiu la Studioul regional de radio Timişoara, unde a realizat emisiuni ca: Eva în mileniul 3,  emisiuni pentru vârsta a treia şi alte emisiuni cu caracter social. În şcoala românească a dobândit solide cunoştinte profesionale şi de cultură generală, dar şi deschiderea de cunoaştere continuă şi aprofundată.  Astfel, a urmat un masterat în  Politici publice la Universitatea  CARLETON, Ottawa, Cursuri de jurnalism la BBC Londra şi  New York.  Acum este, vicepreşedintă a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Canada, ea însăşi fiind semnatara unei cărţi de interviuri cu scriitori din Diaspora şi a unei cărţi de literatură pentru copii.

 

Activă în domeniul jurnalistic prin multele intreviuri realizate cu personalităţi marcante din Canada, a ales să înfrunte problemele pe care ţi le pune în faţă orice strămutare în alt spaţiu spiritual şi cultural, locuieşte în Canada, Ottawa. Este preocupată permanent de  păstrarea unei legături culturale cu România, de  promovarea culturii şi faptelor pozitive din istoria şi viaţa poporului român, se străduieşte să stabilească relaţii culturale ale românilor cu străinătatea. Organizează acţiuni care dovedesc  realmente că România este o voce culturală demnă de luat în seamă pe mai multe meridiane.

 

Suntem cu toţii plecaţi dintr-un motiv sau altul la zeci de mii de km de ţară şi sigur că mulţi dintre cititorii noştri din Australia (şi nu numai) ar  vrea să ştie cum o duc cei care au ales Canada. Şi eu mi-aş fi dorit să ajung acolo însă soarta a dictat altcum.

 

Ben Todică: Intelectual, cu reale şanse de realizare profesională în România, te-ai desprins de ţara mamă. De ce?

 

Cristina Mihai: Aici vă voi surprinde, poate: n-am părăsit niciodată România intelectual. Nici nu am cum, pentru că sunt atât de legată de ea şi sunt formată de şcoala şi gândirea românească, o structură  care ne leagă, în primul rând, de Europa Ocidentală (e o chestiune de antropologie culturală), dar şi cu legături în lumea estică, orientală.

 

BT: Ai ales Canada, când şi cum ?

 

CM: De fapt soţul meu este cel care a ales Canada, din motive profesionale şi, poate, şi pentru că se face o reclamă atât de puternică acestei ţări. Eu… mai mult m-am supus pentru binele familiei. În schimb, am ales Ottawa, ca un loc mai bun pentru copii şi pentru noi, în sensul că e mai liniştită decât Toronto, Montreal şi pentru că are o viaţă culturală destul de intensă pentru continentul nord-american.

 

BT:  În ce măsură un intelectual român poate aduce ceva nou din punct de vedere cultural în diaspora canadiană, binecunoscut fiind faptul că multiculturalitatea este la ea acasă în Canada?

 

CM: Dacă e să vorbim de comunitatea noastră, românească, întotdeauna cei veniţi de – acasă, din România (pentru mulţi, acasă înseamnă tot România) aduc o limbă proaspătă  şi o mentalitate în ton cu ce se întâmplă pe vechiul continent. Unele sunt bune, altele foarte bune, altele, poate, că trebuie schimbate. Anumite tradiţii se întreţin tocmai prin venirea celor noi, cum ar fi Mărţişorul, sau cele de Paşte şi de Crăciun, ba am auzit şi de ziua femeii. Un lucru chiar hilar este ca în Canada ziua Muncii este în prima luni din septembrie, când în aproape toată lumea se sărbătoreşte în 1Mai. Şi, nu în ultimul rând, pulsul străzii vis-a-vis de situaţia politică şi de alte teme.

 

Dacă e să vorbim despre societatea canadiană în ansamblu, consider că Europa, mai ales cea din Estul politic, un Est considerat aşa după împărţirea de la Yalta, din 1943, (pentru că social-cultural şi istoric noi suntem mai mult central europeni), are multe de oferit Canadei, întregului continent american şi chiar şi vestului european. Poate părea surprinzător pentru mulţi, pentru că suntem obişnuiţi să vedem lucrurile numai prin interpretarea vestică, anglo-americană sau franceză sau germană, dar , repet, noi avem multe de adus. Ce? Este întrebarea normală, legitimă. Un anume echilibru şi o anumită perspectivă asupra vieţii, determinate de istoria noastră. Să mă refer la România: pentru cei care cunosc cât de cât istoria noastră, ştiu că putem oferi multe celorlalte naţiuni. Am ştiut să ţinem un echilibru în faţa valurilor otomane şi tătare şi, mai mult, să avem victorii în luptele cu ei. Nu e un lucru uşor, trebuie doar reamintit şi găsite nenumărate surse de insipraţie pentru zilele de astăzi.

 

În faţa comunismului, deşi la suprafaţă am fost frânţi (şi la fel pot fi considerate şi alte popoare din aceeaşi zonă), am continuat să luptăm, cu intensităţi şi mijloace diferite, pentru ideea de libertate, de demnitate. Martirajul, îndurarea şi dedicarea au conotaţii puţin diferite în această parte de lume, dar dacă privim lucrurile la scară istorică, vedem că noi şi alţii din aceeaşi regiune, am reuşit să rezistăm în istorie în ciuda multor vicisitutidini. Explicaţia constă, aşa cum  am spus în lupta în diferite forme, în îndurare - şi aceasta e o forma de luptă şi de rezistenţă - şi în păstrarea memoriei. Există la intelectualul din Est o anumită neîncredere în varii programe politice sau în noutate, neîncredere venită din experienţa amară de zeci şi sute de ani, transmisă din generaţie în generaţie, care îl face să vadă şi reversul medaliei. În Vest mai rar se întâlnesc astfel de cazuri, pentru că sunt obişnuiţi doar cu o anumită faţetă a lucrurilor, care în ultima sută de ani (poate şi mai mult ) a fost câştigătoare, dar care poate oferi surprize. Desigur, că avem şi chestiuni care ne apasă, şi anume lipsa de încredere (iată că poate fi şi un aliat şi un duşman) şi o coeziune mai slabă între noi, cei din Est, comparativ cu intelectualii din vest. Dar, pentru că ai întrebat ce putem aduce nou, consider că lucrurile expuse mai sus sunt importante. Şi, mai presus de ele, credinţa în Dumnezeu, care aici este atât de ridiculizată, dar care pe noi ne-a salvat din multe situaţii critice.
 

BT:  Ce calităţi trebuie să aibă un imigrant pentru integrarea în  societatea, viaţa din minunata Ţară a Arţarului?

 

CM: Multă tenacitate. Deşi nu am venit la pomul laudat cu sacul, am fost tare mirată când am văzut că multe chestiuni nu merg ca pe roate, aşa cum ne imaginam din România. De exemplu: a trebuit să alerg (la propiu şi la figurat)_pentru fiecare act care a trebuit făcut aici. : ’’Mai veniţi mâine, vă mai trebuie documentul cutare’’, după ce l-am adus,  ’’Ah, mai e nevoie şi de cealaltă foaie, de semnătura X şi de cerificatul Y’’, lucruri de neînchipuit când eram acasă. Chiar mi-am zis : ’’uite că la Poliţia din Timişoara, la Paşapoarte, erau afişate  pe o tablă toate actele de care aveai nevoie şi lucrurile au mers normal’’. Trebuie să-i laud pe ai noştri, din Timişoara, că acum situaţia e şi mai bună, mă refer la secţia Paşapoarte, merge rapid şi elegant, până şi sediul fiind într-un nou centru comercial (că nu ştiu de ce trebuie să-i zică lumea mall). Tot de tenacitate am avut nevoie şi pentru înscrierea fetelor la şcoală, şi, poate cu altă ocazie, voi povesti adevăratele odisei prin care am trecut.

 

Mai trebuie să menţionez că aceste situaţii au apărut şi pentru că noi nu am ştiut pe nimeni. Ne-am bazat doar pe informaţiile de pe internet. Or, internetul şi informaţia oficială, de promovare, e una, iar realitatea de pe teren e alta. Dacă e să mergi mai în adâncime, m-aş lega din nou de tenacitate, dar şi de un echilibru, între a-ţi păstra identitatea ta şi a şti să acumulezi mentalitatea de aici. Cei care îşi neagă identitatea, îşi taie rădăcinile, nu se vor integra (deşi pare ciudat) vor fi mereu la marginea societăţii. Am văzut cazuri, puţine, în care oamenii au ştiut să-şi păstreze eul tradiţional, naţional şi, în acelaşi timp, să găsească punţi de comunicare, cele mai deschise fiind cele legate de voluntariat (dar asta înseamnă muncă, energie, bani daţi în folosul comunităţii) şi astfel să se integreze în profunzime în societatea din lumea nouă. Astfel, aşa cum am spus, paradoxal, tăindu-ţi rădăcinile, rămâi un marginalizat şi trăiesti doar pentru locul de munca şi legăturile comunitare cu cei de un neam cu tine, fără să fii mulţumit pe deplin nici într-un loc, nici în celalalt. Ştiu că ceea ce spun s-ar putea să nu convină multora, da am observat aceste chestiuni nu numai la ai noştri, dar şi la vecini: sârbi, croaţi, unguri, bulgari. Toţi cei care îşi păstrează, îşi promvează identitatea şi în acelaşi timp sunt gata să facă bine celor din jur, mă refer la acţiunile organizate, afară de cele făcute prietenilor, vecinilor, reuşesc să menţină un echilibru care înseamnă o integrare şi nu o anulare.


BT: Care sunt cele mai frecvente greutăţi întâmpinate de un  tânăr venit în diaspora canadiană?

 

CM: Greutăţile sunt legate de locul de muncă. Oricât de dinamică ar fi piaţa nord-americană, ea are şi câteva ’’hibe’’ cu care trebuie să te obişnuieşti rapid: volatilitatea locului de muncă, faptul că poţi munci orice (sau aproape) până ajugi la un post corespunzător educaţiei şi experienţei, şi faptul că trebuie să munceşti chiar orice, ca să-ţi plăteşti datoriile la bănci. Ca şi în Australia, bunăstarea americană se bazează pe cartea de credit, care foarte rar scade, ea creşte în timp, pentru că şi nevoile cresc şi pentru că acesta este sistemul.

BT:  Se spune că în anumite ţări adoptive, diaspora românească nu prea este unită. În Canada este vizibilă o faţă frumoasă a diasporei, cel puţin la nivel cultural. Sunt ziare în limba română, sunt manifestări minunate în cadrul Câmpurilor româneşti, s-ar părea că totul este în armonie, un colţ de ţară adus acolo. Cu stau lucrurile în realitate?

 

CM: Sunt foarte multe lucuri bune făcute de români. De exemplu, comunitatea românească are o serie de organizaţii care nu se întâlnesc la alte popoare, la alte grupuri de imigranţi, ca de exemplu: Asociaţia Profesorilor Universitari de Origine Română, Asociaţia Inginerilor (foarte puternică, mai ales în zona Toronto), Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români, pe langă multiplele asociaţii şi organizaţii comunitare şi religioase. Dacă e să ne comparăm cu alte naţii, mai ales din Europa, avem multe structuri şi e multă vizibilitate (în comparaţie cu scandinavii sau alţii din fosta Europă de Est). Partea mai puţin bună este faptul că multe dintre aceste organizaţii sunt susţinute în viaţă de o mână de oameni, ceilalţi participând puţin şi cu foarte puţine. E de vină întreaga mentalitate începută prin anii’80, prin care trebuie să te lepezi de naţia ta ca să-ţi fie bine. Acel tradiţional deja şi atât de urât ’’Să nu mai aud de români!’’

 

Şi, din păcate, imigranţii veniţi după ’90, aşa sunt. Dar, vezi, lepădarea nu e completă,  pentru că tot mai vin o dată sau de  două ori pe an la biserică şi încearcă să mai menţină o legătură firavă. Am spus şi acest aspect nu ca să înec totul în negru şi să dau apă la moară celor care zic că românii nu se înţeleg (nu suntem noi mai răi ca alţii, dimpotrivă, şi , aşa cum ţi-am spus, i-am văzut şi pe alţii din Europa de Est), nu, ci  ca să arat că e multă muncă pentru cei care ţin în viaţă aceste asociaţii, şi că e nevoie de implicare. Câmpul Românesc de la Hamilton, are o poveste mai lungă, cu totul aparte şi ea e în ton cu ce am spus mai sus: a fost făcut de români inimoşi, patrioţi, oameni plecaţi din ţară în urma instalării comunismului, oameni care au pierdut, literalmente totul, mai puţin viaţa, dar care nu s-au ruşinat că sunt români şi care au strâns bani şi au făcut acea bijuterie, numită Câmpul Românesc. Acolo e şi o Alee a Scriitorilor din imigraţie, cu busturi realizate de maestrul Nica Petre. Sala din acel loc se mai închiriază şi la alte grupuri etnice sau organizaţii, aşa că lumea poate cunoaşte câte ceva din cultura şi istoria noastră, deci nu e cu circuit închis. Un lucru foarte bine gândit.

 

În final, românii din Canada au facut multe lucruri extraordinare, ca grup etnic, de asemena ca indivizi, sunt mulţi oameni de valoare, dar e nevoie ca valurile noi de imigranţi să ştie că trebuie să se implice mai mult şi să nu se lepede de istoria şi rădăcinile care oricum au venit cu ei. Nu e niciun câstig, dimpotrivă.

BT:  Esti vicepreşedinta Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, o asociaţie mare, prestigioasă, cu nume sonore în arealul cultural românesc. Cu ce activităţi deosebite  vă mândriţi? Ce  proiecte aveţi în agenda de perspectivă?

 

CM: Ah, eu sunt mai nouă şi va trebui să vorbesc în numele unor personalităţi. E un lucru copleşitor, deci te rog şi îi rog şi pe cititori, să aibă înţelegere.

E o asociaţie extraordinară, Asociatia Scriitorilor de la Montreal ’’născută’’ acum 10 ani, prin muncă teribilă a unor oameni cu suflet mare, românesc. Voi da câteva nume, Alex Cetăţeanu, actualul preşedinte,  dr. Ion Ţăranu,   Sorin Sonea. Sunt mulţi oameni de  valoare: George Filip, poetul, care bulversase, la modul pozitiv, poezia anilor ‘70 în România şi care a continuat să scrie şi să publice, Eugen Caraghiaur, cu interesante eseuri economice şi de altă natură, preotul Cezar Vasiliu cu literatură religioasă de mare profunzime, Ion Datcu, venit de curând din ţară, cu volumele sale de istorie,  Ionela Manolescu, expertă în François Villon, Victor Roşca, cu literatura memorialistică (e vorba de memorialul durerii din închisorile comuniste şi de rezistenţa în faţa comunismului), literatura modernă, migrantă este foarte bine reprezentată de Felicia Mihali, care scrie în franceză acum, dar care a făcut furori în literatura anilor’90 în România, tot literatură modernă, feminină, scrisă de asemenea în franceză, semnează şi Irina Egli, Miruna Tarcău. Dragoş Samoilă vine cu un suflu nou, ceea ce spuneam mai sus, cu o limbă română de mare fineţe, fiind absolvent de filosofie şi de religie ortodoxă, cu o scriitură de mare forţă, care nu te lasă să pui cartea deoparte. Livia Nemţeanu, poetă apreciată în ţară şi în Canada, este şi cea care a întreţinut cenaclul “Mihai Eminescu”. Maia Vieru, este poetă nu numai în Canada, dar şi în România şi invers, face reale punţi de legătură între cele două ţări. Luminiţa Suse, scrie când în română când în engleză, orchestratorul acestor delicate trasee lingvistice fiind poezia. Am primit forţe noi în ultima vreme, prin Elena Buică, Camil Moisa, Cătălina Stroe. Domnul Francisc Dworschak este cel care cu minuţiozitatea omului de ştiinţă, dumnealui fiind medic, a luat apărarea lui Eliade, în română şi în engleză, cartea sa, ’’În apărarea lui Mircea Eliade’’, fiind una de referinţă, citată şi de Mircea Handoca.

 

Ca proiecte de viitor: să facem o aniversare frumoasă, la care să participe nu numai membrii şi simpatizanţii de limbă română , dar şi cei care iubesc limba şi cultura română. Trebuie spus că sunt membrii noştri de onoare, excelenţa Sa Gilles Duguay, fostul ambasador al Canadei la Bucureşti. Ca realizări, sunt  patru participări la Târgul Internaţional de Carte de la Montreal, e vorba de carte în limba franceză. Românii sunt singurii care participă la acest târg, cu cărţi în alta limbă şi sunt singura asociaţie a unui grup etnic din Canada, care participă cu cărţi ale membrilor asociaţiei. E o mare realizare!!!! Felicitările se cuvin tuturor membrilor asociaţiei, dar în primul rând preşedintelui, Alex Cetăţeanu, pentru că pe lângă calităţile de scriitor, o astfel de poziţie reclamă şi reale calităţi de organizator ( şi chiar filantrop). Nu în ultimul rând, revista  ’’Destine Literare’’, pe care vă invit să o cititi. De fapt puteţi găsi mai multe amănunte la următoarea adresă : http://www.scriitoriiromani.com/

 

BT:  Ai scris o carte de intreviuri cu scriitori din diaspora. După cum te cunosc de activă şi având în vedere că sunt mulţi oameni de cultură români în Canada, cu siguranţă nu te vei opri aici.  Pe când  următorul volum?

 

CM: E o întrebare-provocare. Şi-ţi mulţumesc pentru ea. Nu pot să-ţi dau un răspuns sigur, dar cert este că doresc o astfel de continuare. Să dea Dumnezeu să am forţă ca să pot transfera în realitate proiectele care acum, sunt doar la stadiul de vis.

 

BT: Crezi într-o relaţie optimă cu ţara, cu cultura contemporană?  Care ar fi pârghiile de realizare  a unei excelente comunicări?

 

CM: Aceasta e o întrebare foarte grea (ca şi celelalte), la care voi răspunde pe scurt, nu pentru că acesta era răspunsul definitiv, ci pentru că în fiecare zi se poate adăuga ceva nou la lucrurile deja existente. O legătură constantă se menţine prin cunoaşterea istoriei şi printr-o privire la scară istorică a neamului, pe de o parte, pe de alta, prin conectarea la actualitate. Dar nu numai cea de la televiziune, care mai mult te îngrozeşte, decât te informează, ci şi prin legăturile cu cei de acasă. De exemplu, îmi place revista ’’Banatul’’ (am avut ocazia şi să colaborez la ea), ’’Oglinda Literară’’ (unde de asemenea am colaborat), colaborez la Radio Timişoara şi la Radio România Cultural şi, de ce nu, mi-aş dori şi cu alte posturi de acasă şi din lume.

 

BT:  Te-ai gândit vreodată la Australia? Ce crezi despre diaspora română de aici?

 

CM: În primul rând, mi se pare foarte, foarte , foarte departe. Dar faptul că acolo aveţi un post în limba romănă, care m-a lasat paf, adică mi-a plăcut atât de mult, pentru că e bine realizat profesional, spune multe despre românii de acolo şi despre  dorinţa de a păstra limba română. Aceasta e o luptă foarte mare şi foarte importantă pentru orice imigrant (şi nu numai) şi îmi dau seama că nu e uşor. Dar, bravo!!!

 

Ben Todică

21 Feb. 2011 - Melbourne, Australia.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com