Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!



 

Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

De vorbă cu poetul Menachem M. Falek, vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Israel

Mihai Barbu

(Când vei creşte şi vei şti să citeşti în Cartea sfântă/Şi în cartea de rugăciuni/ Vei afla.)

 

– Cum ați ajuns, tocmai din Israel, la Festivalul Artgothica de la Sibiu, domnule Menachem M. Falek?

– L-am cunoscut pe poetul Adrian Suciu înainte cu o lună, la un alt festival. Faptul că el e născut în Bistrița, puțin mai târziu decât mine, ne-a apropiat. („Prima mea naştere s-a petrecut/ De mult, lângă pădurile lui Dracula”.) Am făcut, imediat, o legătură directă între noi. Am devenit prieteni şi el m-a invitat la festivalul acesta. Pentru că „mulți ani după aceea m-am născut a doua oară/ din foile scrise”.

 

– Ştiu că ați plecat din Bistrița la 13 ani şi jumătate. Ce amintiri mai aveți din copilăria dv. bistrițeană?

– Am două amintiri dureroase. Tatăl meu a trebuit mereu să treacă, din timp în timp, de la un loc de muncă la altul pentru a-i da funcția lui cuiva de la partid. Al doilea lucru pe care mi-l amintesc e că aveam o învățătoare şi eram coleg cu câțiva copii care, oficial, nu erau antisemiți, dar, de fapt, erau. Țin minte cum eu îl ajutam la carte pe un prieten de la şcoală. După un timp, el s-a supărat pe mine şi a fugit. A căzut şi s-a lovit puțin. A venit învățătoarea (pe care, dacă țin bine minte, o chema Maria) şi mi-a spus ca eu să ies din clasă. Ea a rămas cu el şi i-a spus „nu plânge, nu plânge, că el peste puțin timp pleacă în Palestina”. Pentru un copil asta-i dureros. La puțin timp după aceea s-a întâmplat că am participat la un concurs de şah. Cu un an înainte am luat locul 2 pe regiune şi, în anul următor, am luat iarăşi locul 2. Mi-au zis ca, peste o lună, să vin la Casa Pionierilor să-mi primesc diploma. Am aşteptat să treacă luna şi m-am dus, copil de 13 ani, spre Casa Pionierilor. Pe drum mă gândeam cât de frumos are să fie. Când am ajuns acolo, doi băieți mari, probabil de la liceu, m-au întrebat dacă sunt pionier. Am spus că nu sunt. „Atunci, n-ai ce intra!”, au zis ei. „Dar eu nu sunt pionier pentru că sunt evreu şi, probabil, o să plec în Israel.” „Nu ne interesează, pleacă de aici!” Țin minte cum mergeam spre casă şi dădeam cu piciorul în pietre. Cum am ajuns acasă, am plâns. După o zi-două, îl întâlnesc pe profesorul meu, care a organizat acest concurs de şah. Era un şahist foarte mare şi i-am povestit întâmplarea. Mi-a zis: „Să n-ai nicio grijă, îți aduc eu diploma la începutul anului şcolar”. Dar, la începutul anului şcolar, eu nu mai eram în România.

 

– Erau mulți evrei în Bistrița acelor ani?

– După cât ştiam eu, erau 106 familii şi în jur de 400 de evrei. Dar aveau o biserică mare şi foarte frumoasă. „Tata mulțumea Domnului în fiecare dimineață/ Cu talit curat de sânge/ Cu intenții mari/Aşteptând ziua în care i se va permite să plece în Țara făgăduită/ Despre care nu ştia decât din cartea de rugăciune…”

 

– Ce însemna pentru dv. şi comunitatea din care făceați parte Sinagoga din Bistrița?

– De sărbători chiar şi evreii care nu erau foarte religioşi mergeau la sinagogă. Toți se îmbrăcau frumos şi se pregăteau, în mod special, acasă. Țin minte cum mergeam la sinagogă, care era frumos împodobită, erau multe candelabre şi îmi amintesc ce frumos citea rabinul şi cum mai cânta hazanul. Se spuneau diverse povestiri din Biblie care păreau nişte lucruri istorice pentru noi, copiii. Păreau un fel de basme... În Ierusalim am văzut mulți nebuni care se învârt în Oraşul sfânt. Toți cred că sunt profeți sau, cel puțin, mesagerii lor. Asta e soarta unui oraş

bătrân.

 

– Care erau sărbătorile mari la care participa toată comunitatea?

– Cele două sărbători mari erau Roş Haşana, în septembrie, şi Pesah-ul (Paştele), în aprilie sau mai. Mai sunt Sucot-ul, Hanuca, la care participau oamenii, dar nu la fel de mulți ca la primele două… De Anul Nou se mănâncă peşte şi capul peştelui era mâncat de capul familiei.

 

- De ce?

-Pentru că este mai multă ştiință în capul peştelui, aşa mi s-a povestit. De Paşti se mănâncă mațah. Adică pască… Apoi se beau „Trei pahare de vin/ Şi încă unul – pentru profetul Eliahu, punea el./ Cine este Eliahu? îl întrebam./ Şi îmi răspundea că exact nu ştia, un profet./ Şi adăuga: Când vei creşte şi vei şti să citeşti în Cartea sfântă/ Şi în cartea de rugăciuni/ Vei afla.” Lupta cu limba cea nouă. Înainte şi după 20 de ani

 

– Când ați emigrat în Israel v-ați stabilit într-un kibuț?

– La început ne-au dus într-un oraş, Miț-Peramon, departe de Beer-Sheva. Era cam la 70 de km distanță, dar am stat acolo doar o singură zi. Am mers, apoi, într-un alt orăşel, Ieruham, între Beer-Sheva şi Miț-Peramon. Acolo era o parte din familie, care a emigrat cu trei luni înaintea noastră.

 

– Erau tot din Bistrița?

– Nu, ei erau din Reghin. Am stat la ei două săptămâni. Tata, însă, nu avea stare. Nu putea să stea locului şi să nu lucreze ceva. El era măcelar. („Tata mi-a apărut deodată în față/ Cu un surâs real/ Gras,butucănos, cu mâini de măcelar/ Spunând cuvinte blânde, abia le auzeam…”) S-a dus la Beer-Sheva, unde aveam un neam care deținea o brutărie. Lângă brutărie era şi o măcelărie. Aşa că tatăl meu a ajuns să lucreze într-o măcelărie şi să locuiască într-o brutărie.Cu şoarecii şi şobolanii împreună… El a stat acolo cam două săptămâni până când a întâlnit pe cineva care era, probabil, tot din Bistrița şi care lucra la serviciul care dădea locuințe. Aşa am ajuns să locuim în Beer-Sheva, unde am rămas până când am început eu gradul II la Universitate.

 

– Cum v-ați adaptat în Israel? Ați învățat repede limba ebraică?

– Cât am fost în România, eu am învățat literele, dar de vorbit, n-am ştiut să vorbesc. Tatăl meu vorbea vreo şapte limbi, dar nu ştia să citească şi să scrie. Ştia româneşte, ungureşte, nemțeşte, țigăneşte, ruseşte,  vorbea în idiş şi în ebraică. Aşa cum am spus eu într-o poezie, „el vorbea 7 limbi, dar, în special, vorbea limba iubirii.” Când mergea la lucru în afara oraşului el lua doar bani de autobus şi ceva mărunțiş. Asta în caz că va întâlni, în calea lui, nişte copii care plângeau şi-i cereau ceva de pomană. Aşa om bun era… În Israel au fost, inițial, nişte şcoli pentru emigranții care voiau să învețe limba. Când am ajuns noi, nu mai erau şcolile alea. Eu stăteam, în clasa mea, tocmai în ultima bancă şi încercam să înțeleg despre ce vorbesc cei scoşi la tablă.

 

– Cine v-a învățat literele la Bistrița?

– Ajutorul de rabin de la Sinagoga din Bistrița. Odată m-a întrebat cineva, pe când eram la o lansare de carte, dacă am câştigat lupta cu limba. Mi-a luat 20 de ani ca s-o vorbesc bine. Primele poezii pe care le-am scris, în ebraică, datează din 1967. Adică la 3 ani de când eram, deja, în Israel.

 

– Ce ați studiat în Israel?

– La început am studiat chimia la Universitatea „Ben-Gurion”, în Beer-Sheva. După un timp, mi-am dat seama că n-o să pot lucra toată viața în chimie, pentru că nu mă interesa destul. Dar, pe de altă parte, mi-a fost frică să trec la literatură. Toți ceilalți studenți de la literatură au crescut în Israel. Ei i-au citit pe toți poeții şi pe toți scriitorii țării. Eu n-am apucat să-i citesc. Am vorbit cu un profesor de la Universitate, căruia i-am arătat poeziile mele şi i-am cerut un sfat. El mi-a zis: „Nu contează ce ştiu ei, tu du-te unde te trimite inima!” În 1973, când am început să studiez literatura tocmai începuse Războiul de Yom Kipur. În primul semestru am terminat primul an. În doi ani, am terminat primul grad la literatură şi filosofie. În Universitatea Ebraică din Ierusalim am studiat literatura ebraică. Când am început gradul II la Ierusalim căutam ceva de lucru. Pe atunci era un fel de minister al Propagandei, dar nu era vorba de o propagandă de partid. Era o propagandă ce explica omului diferite lucruri ce trebuiau să fie făcute pentru țară. M-au primit ca producător de cărți, plachete şi alte lucruri de astea. Acolo am lucrat mai mult de zece ani până când cineva de la Ministerul Educației m-a chemat să fiu director pentru publicații şi cărți şcolare. Am fost şi purtătorul de cuvânt al unui ministru. De mai bine de 20 de ani am făcut un departament care ajută diferite grupuri de oameni să primească sponsorizări şi să facă proiecte culturale.

 

– Dv. ați făcut armata?

– Da, am făcut trei ani. După ce m-am eliberat, a fost războiul de Yom Kipur. Am fost într-un loc ce nu ținea de armata obişnuită, ci undeva la proiecte speciale.

 

– Bine. Atunci nu o să vă întreb mai multe… Să vorbim, mai bine, despre limba în care scrieți acum…

– La un moment dat, ebraica s-a confruntat cu o mare problemă pentru că nu avea cuvinte noi. Ele nu existau în Biblie şi limba nu le primea. De exemplu,„maşină”...

 
Manual de conviețuire paşnică la evrei: femeile vorbesc în idiş, iar bărbații în ebraică.

Aici ar trebui să explicăm că bărbații, de fapt, copiii de la vârsta de 13 ani, cei religioşi, au fost pregătiți să se ocupe numai de Biblie. De aceea, ei vorbeau doar în limba sfântă, ebraica. Ei învață toată viața, iar soțiile lor se ocupau de lucru, de bani, de casă şi de educația copiilor. De exemplu, ele se ocupau cu creşterea fetelor până la nuntă şi la formarea noii familii. („Bărbatul are nevoie de casă/ Ca în spatele uşii/ Să găsească în ea o femeie.”) Din acest motiv, femeile nu aveau voie să vorbească ebraica, limba sfântă, ci idiş-ul, limba de zi de zi sau limba țării. Aşa cum se vorbeşte româneşte în România, poloneza în Polonia, maghiara în Ungaria şi aşa mai departe. Deoarece ele învățau limbi străine, ştiau să citească şi literatură străină. Situația a început să se schimbe când au apărut intelectualii, cei care au trăit în jurul anilor 1850. Atunci bărbații au început şi ei să vorbească limbi străine şi să scrie în idiş. Următoarea treaptă apare atunci când câțiva intelectuali încep să îmbogățească lexiconul biblic şi încep să se folosească de el atât în vorbitul zilnic, cât şi în literatură (nu numai în legătură cu Biblia).

 

Care e teoria oficială privitoare la lexicul modern şi Biblie?

– Eliezer Ben Yehuda a înnoit, pe la 1900, limba cu foarte multe cuvinte moderne. El a promis că îşi va da toată viața pentru a îmbogăți limba noastră. Înaintea lui a fost un adevărat război al limbilor între idiş (limba vorbită de cei mai mulți dintre evrei) şi limba ebraică (ivrit), care este limba Bibliei. Femeile vorbeau, de obicei, în idiş, iar bărbații învățau şi vorbeau ebraica. Pe la 1880 s-a început să se scrie şi în limba ebraică. Atunci s-au scris poezii şi povestiri foarte frumoase, dar multe dintre ele erau cu nişte cuvinte cam grele, vechi şi neclare.

 

– Cum aşa, domnule Falek?

– Să luăm, de exemplu, cuvântul „maşină”. În Biblie nu există aşa ceva. Sau, să zicem, „ochelari”. „Telefonul” nu se regăseşte în Biblie. Fiecare scriitor îşi caută felul lui ca să exprime ceea ce vrea să spună. Eliezer Ben Yehuda a hotărât că treaba asta o s-o facă el. El nu era scriitor, dar a promis că o să reînnoiască limba. În fiecare zi, el născocea cuvinte noi. Cele mai multe au fost primite de limba ebraică şi le folosim până astăzi.

 

– Cum s-a desfăşurat acest ambițios proiect lingvistic?

– Ben Yehuda trimitea Academiei propunerile sale şi cei de acolo confirmau sau infirmau inovațiile sale. Şi astăzi s-a menținut această regulă. Dacă cineva vrea să introducă un cuvânt nou în vocabular, el trimite propunerea sa la Academie şi acolo e un grup mare de savanți şi scriitori care hotărăsc dacă acel cuvânt e  destul de bun pentru limba ebraică. Dar asta nu înseamnă că şi poporul primeşte cuvântul. Poporul hotărăşte, în ultimă instanță, dacă acel cuvânt se va folosi sau nu. De exemplu, Ben Yehuda a vrut să folosească pentru „telefon” cuvântul „sahrahok” ceea ce înseamnă că „vorbeşti de departe”. Poporul nu a primit cuvântul lui Ben Yehuda şi până astăzi se foloseşte, în ebraică, cuvântul „telefon”.

 

– Care, în limba greacă, înseamnă cam tot acelaşi lucru… Cu „maşina” cum a rămas?

– În acest caz, propunerea lui Ben Yehuda ca maşinii să i se zică „mehonit” a fost acceptată. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu „autobus”-ul care a rămas „autobus”.

 

– Cum s-au petrecut lucrurile cu Shalom Alehem? Parcă el a scris, inițial, în idiş şi, apoi, s-a tradus singur în ivrit…

– Şalom Alehem şi Mendele Moher Sfarim au început să scrie în idiş şi, pentru că scriau literatură umoristică, toată lumea îi citea şi îi plăcea. Atunci, ei au început să se traducă în ebraică şi toată lumea a început să-i citească şi în noua lor limbă. Intelectualii, care nu erau religioşi, au început să-i citească în ebraică. Aşa încet, încet, a început revoluția cu poetul Ialg (Iud Lamed Gordon). După el, Haiim Nahman  Bialik – care e „Eminescul” evreilor, a început să folosească, în opera lui, ebraica. Ei sunt cei care au impus ebraica drept limba principală a poeziei noastre.

 

– De ce nu a fost acceptată de la bun început această limbă? Era o interdicție de ordin religios?

– Cei mai mulți evrei învățați erau religioşi şi ei au zis că nu ai voie să vorbeşti de lucruri comune, simple, în limba sfântă. Limba sfântă a fost limba lui Dumnezeu, în care a dat Tablele legii, Legile sfinte. Prin urmare, s-a considerat că nu-i bine de vorbit şi de scris în limba lui Dumnezeu. De la 1400 până la 1850 a fost o interdicție, dar, din când în când, mai era câte unul care încălca regulile cu câte o piesă de teatru sau cu câte o poezie. Dar erau tare puțini…

 

– Cine este considerat eroul acestei revoluții lingvistice?

– Se poate spune că revoluția noastră literară a fost începută de Shalom Alehem, iar cea lingvistică de Eliezer Ben Yehuda. Emanciparea s-a făcut în jurul anului 1850. Revoluția asta a ținut vreme de 30 de ani. În anii 1880 cei mai mulți scriitori scriau, deja, şi în ebraică.

 

– Să înțeleg că Shalom Alehem s-a folosit de prestigiul numelui său ca să-şi permită această îndrăzneală?

– Fără îndoială. El şi prietenii săi au vrut să arate că merg înaintea tuturor soldaților şi a tuturor celorlalți scriitori.

 

Despre literatura mare. O dispută între Autor, nepot şi profesor – Care e condiția scriitorului în Israel?

 

– Să vă dau un exemplu… În anul 1967, Shmuel Iosef Agnon, după părerea mea, cel mai important scriitor israelian, a primit premiul Nobel pentru literatură. Nepoata sa a primit, la şcoală, o temă în care i se cerea să vorbească despre o povestire care i-a plăcut cel mai mult. Şi ea a ales o povestire a bunicului său, dar învățătoarea habar n-avea că bunicul fetei era chiar Agnon. Acasă, fata i-a zis bunicului să stea cu ea şi el i-a explicat ce vrea să spună în povestirea pe care a scris-o. La şcoală, fata a luat doar nota 8. A venit acasă şi bunicul şi-a întrebat nepoata cum de a primit doar atât. Doar i-a explicat pe îndelete ce şi cum … „Mi-a zis învățătoarea că n-am înțeles povestirea”. A fost un lucru interesant că, mai târziu, un prieten al băiatul meu era în clasa a zecea şi trebuia să explice şi el o anumită povestire a lui Agnon. Vine la mine şi-mi arată că a primit doar 17,5 puncte dintr-o sută. El scria poezii de la 16 ani. Şi eu m-am întrebat cum a putut să primească doar atât. M-am dus la directoare, nu în calitate de scriitor, ci ca părinte şi i-am spus că vreau să-i reproşez ceva profesoarei. E adevărat că eu sunt un scriitor, dar asta nu are legătură cu nota. „Ştii ce?”, mi-a zis directoarea, „eu o să îndrept lucrurile, dar să nu-i spui nimic copilului”. Apoi, am auzit că cea mai cunoscută explicație la povestirea respectivă, pe care îi învăța profesoara aceea, era o explicație politică. Profesoara a dat în clasă explicația respectivă şi cine n-a scris cum a zis ea a primit 17,5 puncte. Trebuia să i-o retez...

 

– Ce ați făcut în repetatele călătorii pe care le întreprindeți în România?

– Am făcut un mare proiect pentru descoperire a scriitorilor evrei din România. Eu am aflat, cam târziu, că poetul Dan Pagis s-a născut la Rădăuți. El e cunoscut ca unul din cei mai mari poeți israelieni. Când am fost în Bucovina, am recitat o poezie de-a lui pe care am tradus-o („Mica poetică”), care e o poezie tare frumoasă. Atunci am aflat că Dan Pagis era bucovinean. Eu, înainte de a citi poezia, m-am uitat peste biografia lui şi aşa am aflat unde s-a născut. Am descoperit atunci nouă poeți din Bucovina, în frunte cu Paul Celan. Acest mare poet, Dan Pagis, era profesor la Universitatea Ebraică şi, când am făcut al doilea grad, el a fost profesorul meu. Era un om tare, tare simpatic şi talentat. Pe atunci, eu nu ştiam că el e născut în România. Când m-am uitat la datele lui biografice am aflat lucruri tare interesante despre el şi am vrut să-l traduc. Am primit voie de la editor şi de la familie. El, din păcate, nu mai trăia…

 

– Ce date biografice referitoare la Dan Pagis v-au impresionat peste măsură?

– Viața lui a fost foarte grea. Pe când el avea doar patru ani, tatăl său a emigrat în Israel, iar mama lui a murit. A fost crescut de bunici. La 11 ani a fost deportat. A reuşit să fugă în Israel la vârsta de 16 ani. Înainte ca el să intre într-un kibuț l-a văzut pe tatăl  său doar o singură dată. A crescut singur, a devenit profesor universitar, dar la doar 56 de ani, în anul 1986, a murit. Eu am ales o parte din poeziile lui şi le-am tradus în româneşte. „Poetica mică” e, de fapt, un tratat de Ars poetica. De aceea vreau să vi-l şi citesc: „Ai voie la tot,/ De exemplu: de, despre./ Ai  voie la toate literele care le găseşti/ Cu toate ornamentele./ Totuşi, merită să controlezi/ Dacă vocea e vocea ta/ Şi dacă mâinile sunt mâinile tale./ În cazul acesta încuie-ți vocea/ Culege-ți mâinile/ Şi ascultă la sunetul/ Paginii goale”.

 

(Stop cadru. În acest moment al interviului nostru, absolut întâmplător, se aud clopotele Catedralei metropolitane din Sibiu.)

 

– Vreau să vă mai citesc ceva. E vorba de „Consultație literară”, una din cele mai frumoase poezii pe care le-am citit şi le-am tradus în româneşte: „Voi mă întrebați cum scriu eu./ Dar să rămână între noi./ Eu iau o ceapă coaptă, o storc, cufund stiloul în suc şi scriu./ Aceasta este o cerneală secretă superbă./ Sucul de ceapă e necolorat (la fel ca şi lacrimile care sunt produse de ceapă) şi, după ce se usucă, nu rămâne nici un semn./ Foaia iarăşi pare le fel de pură cum a fost./ Numai dacă o apropii de foc şi o încălzeşti, o să apară scrisul, la început cu ezitare, literă după literă, şi la sfârşit ca legea, o propoziție după alta./ Dar ce mai e de spus?/ Secretul focului nu îl ştie nimeni, şi atunci, cine poate suspecta pagina pură, că e scris pe ea ceva?” La fel de frumoasă e şi „Scris cu creionul într-un vagon închis”, care e la Yad Vaşem şi este o poezie despre Holocaust: „Aici în transportul acesta/ Eu, Eva/ Cu băiatul meu, Evel/Dacă-l veți vedea pe băiatul meu cel mare/ Cain, omule/ Spuneți-i că eu…” Altă poezie e scrisă de el în anii ‘70. Nu îți poți da seama că nu ar fi fost scrisă tot atunci, în timpul Holocaustului. Ea se numeşte  „Europa târziu”: „În cer înfloresc viorile/ Şi pălăria de paie, scuzați-mă, cât e anul?/ Treizeci şi nouă şi jumătate, aproximativ, e încă devreme, devreme,/ Se poate închide radioul,/ Cunoaşteți: aceasta e briza mării, briză vie de promenadă,/ Necrezut de obraznică,/ Amețeşte rochiile clopot, bate/ Pe ziare îngrijorate: tango! tango!/ Şi în grădina oraşului se cântă,/ Sărut mâna, madam,/ Blânda mână ca/ Mănuşa albă de piele,/ Totul se va rezolva/ În vis,/ N-aveți grijă, madam,/ Aici, niciodată nu se va întâmpla, veți vedea,/Aici, niciodată…”

 

Despre Lexiconul scriitorilor evrei. Redactat de dr. Moshe Granot, născut la Frumuşica şi produs de Menahem M. Falek din Bistrița

 

– În Israel sunt mulți scriitori evrei de expresie română? Sunt scriitori evrei care scriu în ambele limbi?

– Nu sunt mulți cei care scriu în ambele limbi. Cei care scriu numai în limba română sunt în jurul a 60-70. Ei au grupul lor, publicul lor şi sunt în legătură unii cu alții.

 

– Câți români îi mai citesc?

– În Israel au emigrat mai mult de o jumătate de milion de evrei provenind din România. Cei care sunt cam de vârsta mea şi chiar mai mult s-au integrat. Dar, din când în când, le place să mai citească şi în româneşte. Ceva româneşte mai țin minte mulți dintre ei. Tinerii, nu. În Comitetul scriitorilor de limbă română ei au oamenii lor. Este o grupă ce ține de România şi face tot felul de evenimente cu scriitori veniți din România, aflați în vizită în Israel.

 

– Dv. sunteți vicepreşedintele tuturor scriitorilor din Israel sau numai al celor veniți din România?

– Sunt vicepreşedintele tuturor scriitorilor din Israel. E cea mai importantă asociație din Israel şi ființează din anul 1926. Are revista cea mai veche din Israel şi cei mai mulți oameni. Sunt în jur de 700. Revista se numeşte „Moznaiim” ce înseamnă „Cântar”. În urmă cu 50 de ani, asociația a editat un lexicon cu datele tuturor scriitorilor din Israel. În ultimii 50 de ani au mai apărut încă două lexicoane. Dr. Moshe Granot, născut în România, la Frumuşica, a fost redactor la acest lexicon, iar eu am fost producătorul. Noi am mai făcut două, unde sunt „inventariați” 1.250 de scriitori. Recent, a apărut un lexicon nou, al Universității Beer-Sheva. E un Lexicon academic care cuprinde tot în jur de 1.250 de scriitori.

 

– Dacă facem o comparație cu USR-ul, dv. ce avantaje aveți, ca scriitori evrei? Cum se intră în Uniunea dv. de creație?

– Simplu. „Petentul” trimite o cerere şi pune, alături, două cărți publicate. E un comitet care hotărăşte. Am fost preşedinte, dar acum am cam obosit şi i-am lăsat, acum, pe alții să „sufere” în locul meu. Înainte, pe vremea mea, cam 10-15% din cereri erau aprobate. Acum, în ultima vreme, se aprobă cam 50% din cereri. Cei mai mulți care vor să intre sunt poeți şi scriitori pentru copii. Mai puțin prozatorii…

 

– La noi toată lumea scriitoricească se bucură pentru cei  50% primiți în plus la o pensie, de obicei, mizerabilă. La dv. este această regulă? Sau aveți alte drepturi?

– Noi nu avem acest avantaj. Şi nici altele. Zece scriitori, foarte cunoscuți în Israel, au fost nevoiți să predea la Universitate, în calitate de profesori invitați, ca să poată supraviețui. Ei trăiesc din ceea ce primesc acolo. Ceilalți nu câştigă aproape nimic. Poate scriitorii pentru copii să se poată descurca mai bine pentru că, acolo, tirajele sunt mai mari.

 

– Dv. n-ați putut influența Guvernul israelian să-i ajute financiar pe cei 1.000 de scriitori evrei?

– Nu numai că n-am putut influența nimic, dar, tot la 3-4 ani, miniştrii Educației şi Culturii zic că literatura şi limba trebuie studiate împreună. Si trebuie să ne luptăm, an de an, ca literatura să mai rămână pe hartă. Un popor care nu îşi ştie literatura îşi poate pierde istoria.

 

-Trăieşte cineva în Israel doar din ceea ce scrie?

– Trăiesc, dar foarte puțini. Cam 10-20 în tot Israelul. Puțini, foarte puțini. Dacă vrei să scoți o carte de proză, editura îți cere bani. Dacă mergi cu o carte de poezii, editura, înainte de a-ți citi manuscrisul, îți cere banii. Dar librăriile noastre sunt pline de cărți americane cu tiraje foarte mari. Abia într-un colț mai poți vedea, înghesuite, şi câteva cărți de poezie.

 
Un scriitor cu o identitate unică: Menahem M. Falek. Cu voie (şi) de la Ministerul de Interne…

 

– Apropo, din literatura română ce scriitori vă plac? Pe care ați apucat să-i studiați la şcoală?

– Îi mai țin mine pe Coşbuc şi pe Eminescu, dar ei sunt foarte greu de tradus.

 

– Nu v-ați gândit să deveniți şi membru al USR?

– Nu mi s-a propus… Despre jumătatea de pensie în plus am auzit abia acum două luni. În Israel, bărbații ies la pensie la 67 de ani, iar femeile la 65. Dar se vorbeşte deja să ne scoată la pensie la 70 de ani. Dar pensiile noastre sunt între 1.000 şi 1.500 de euro.

 

– Cât costă o carte de poezie tipărită în 500 de exemplare, în Israel?

– Cam cât pensia pe o lună: 1.000 de euro. E drept că eu duc la tipar carte gata tehnoredactată. Fac asta şi pentru alți colegi. Asta-i meserie mare…

 

– Dintre scriitori de limbă română cu cine aveți raporturi mai apropiate?

– Eu nu țin legătura cu ei. Sunt mulți scriitori evrei care vorbesc româneşte, dar care scriu în ebraică. Dr. Moshe Granot e român. Prietenul meu, Avigdir Gonen, e născut în România, la fel ca Adelina Klein, care-i din Cluj. Şi, cu toate astea, când ne întâlnim, vorbim în… ebraică.

 

– Prietenii nu vă solicită să-i traduceți în limba română?

– Cum să nu? Am scos o antologie de 29 de poeți, acum doi ani. Mulți stau la rând şi mă roagă să-i traduc şi pe ei. Ideea antologiilor mele e ca jumătate  să fie scriitori evrei, pe care să-i traduc în româneşte, şi jumătate să fie români pe care să-i traduc în ebraică. Asta, pentru a se cunoaşte mai bine unul pe altul.

 

- Menachem e un prenume obişnuit în Israel? Un fost premier al Israelului, d. Begin, avea acest prenume, nu-i aşa?

– În româneşte, prenumele meu era Mendel, dar, tradus în ebraică, e Menachem. Menachem e omul care atunci când îi e milă de cineva îi dă de pomană. Mesia are 14 nume diferite. Între ele e şi Menachem. Numele de mijloc, pe care îl semnez în literatură, „M.”, e de la Mordehai, un prenume pe care l-am luat după un unchi de-al meu. Când am emigrat, au uitat să-mi treacă în buletin şi acest prenume. Într-o zi, am aflat că cineva, în Israel, îşi scrie numele la fel ca mine. Am reuşit să ajung la el. Am vorbit cu el, care era un băiat venit din Polonia. Atunci m-am dus la Ministerul de Interne şi am cerut ca, dacă mai e cineva cu numele meu, atunci să-mi dea înapoi prenumele Mordehai. De atunci, numele meu, civil şi literar, e Menahem M. Falek. Cu M de la Mordechai …

 

– Cum îşi zic evreii când îşi iau la revedere, dar speră să se mai reîntâlnească în această lume?

-„Lehitraot”. Să ne revedem. Sau poate să spună numai „Shalom”. Între prieteni se zice „Lehitraot”. Dar cineva care e mai leneş îți poate zice doar „Leit!”

 

Mihai Barbu

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)