Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Dialog alături de compozitorul Ioan Pop

 

Manuel BĂLAJ

 

 

Compozitorul şi pedagogul Ionică (Ioan) Pop (foto), s–a născut la Sângeorz–Băi în anul 1967, 20 august. Studiază oboiul şi pianul la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă" din Cluj Napoca (1977-1985), iar apoi Compoziţia la Conservatorul de Muzică „Gh. Dima" (1986-1991) la clasa profesorului Cornel Ţăranu, cel care îi va îndruma şi lucrarea de doctorat cu titlul „Tendinţe şi structuri în muzica actuală". Obţine titlul de doctor în muzică în iunie 2004. În 2006 absolvă secţia de Regie teatru muzical a Academiei de muzică „Gh. Dima" din Cluj. În prezent este lector universitar la catedra de Muzicologie a Academiei de muzică „Gh. Dima" la disciplina Teorie–Solfegiu-Dictat şi student al modulului de orgă (anul III), la clasa profesorului Erich Türk. Împreună cu Prof. Dr. Ioan Haplea şi Prof. Dr. Ioan Bocşa participă la culegeri de folclor şi este implicat atât în valorificarea materialului adunat în publicaţii cât şi în realizarea de înregistrări pe C.D., la care participă şi ca interpret. Realizează concerte de autor la Piatra–Neamţ, la studioul Radiodifuziunii Cluj, la sala de concerte  „Studio" şi nu numai. A obţinut numeroase distincţii şi premii la concursuri de compoziţie naţionale şi internaţionale.

 

Domnule Pop Ionică, v-aş întreba pentru început, cum aţi descrie viaţa unui artist? Dumneavoastră aveţi o dublă formaţie, compozitor şi pedagog.

 

POP IONICĂ: În general, în breasla muzicală în zilele noastre, compozitorii sunt ţi pedagogi. Viaţa de artist este plină de farmec, care-ţi aduce multe satisfacţii. Însă şi dificultăţi. Prima dintre ele ar fi aceea că, sunt foarte puţini compozitori care pot să-şi asigure existenţa din muzica lor, respectiv din compoziţie. Poate, muzică de film dacă ai scrie... nu stiu; poate prin muzică uşoară... Din câte ştiu eu, prin America - şi nici macar pe acolo - nu există compozitori care să le facă pe amândouă bine, domeniile muzicii culte şi a celei uşoare sunt divergente şi ar trebui să fii un fel de doi în unul; cum spun evreii, ei au un termen pentru sufletul care intră-n alt corp şi cumva aproape posedă alt suflet şi alt corp, termenul este „dibuc”. Asta ar fi prima greutate a vieţii de compozitor, spun de compozitor, pentru că în ceea ce priveşte artiştii plastici, sunt cazuri în care au vânzări formidabile şi atunci ei efectiv pictează, călătoresc, fac studii şi pictează. Însă în compoziţie lucrurile nu stau aşa. Muzica nu se poate vinde precum de exemplu pictura, iar compozitorii trebuie să se întreţină. În tot răul fiind şi un bine, cred că activitatea de dascăl o întregeşte pe cea de compozitor. Majoritatea compozitorilor lucrează într-o instituţie de învăţământ superior - atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti şi bineînţeles la Cluj; unde emulaţia existentă înseamnă automat luarea de contact cu alţi compozitori, scrierea de cronici, colaborarea pe anumite direcţii şi asa mai departe.

 

Unde şi când a apărut muzica în viaţa Dumneavoastră?

 

P.I: Cred că pe filieră genetică. Muzica în viaţa mea a apărut înainte să mă fi născut, dacă se poate spune aşa. Sunt fiu de ţăran, tatăl meu cânta la fluier şi vocal – şi mai cântă şi astăzi- în şezători. Cred că de la el am moştenit talentul. Altfel, muzica în viaţa mea a apărut, după cum îmi aduc aminte, la şcoala din Sângearz-Băi unde învăţam. Era o şcoală foarte bună acolo, cu cerc de desen, cerc de teatru, cerc de gimnastică... plus colindele pe care mi le aduc aminte din copilărie. Nu-mi aduc aminte ca tata să fii cântat la şi la fluier în acea perioadă. Cred ca asta s-a întâmplat în tinereţe, dar muzica a apărut în viaţa mea, crescând - ca să spun aşa - din toate părţile.

 

Continuând cronologic, ce vă amintiţi în aceste momente, despre perioada în care v-aţi construit?

 

P.I: Construcţia mea ca muzician se poate spune că a început în clasa a VI-a, ceea ce înseamnă aproximativ anul 1980, când am ajuns la Liceul de muzică, graţie domnului Emil Dragea. Din întâmplare a stat în chirie în Sângeorz, venit pentru tratament, acolo în casa noastră din centru şi dânsul m-a ascultat şi mi-a făcut propunerea de a veni la Cluj. Deci, din clasa a VI-a, cu greutăţile inerente începutului. Ţin minte că am şi rămas corigent la cor în semestrul I - nu cred că pentru c-aş fi chiulit, eram la începuturi - şi tot de atunci datează şi primele încercări de compoziţie. Ştiu că am mers la domnul Chişu Leontin, pe atunci directorul liceului de muzică şi i-am arătat nişte încercări teribiliste de-ale mele, printre care o simfonie scrisă pe un caiet de muzică, cu doar 6 portative - am făcut şi eu ce-am putut - perioada aceasta în subsidiar a continuat an de an. Prima manifestare efectivă a fost însă în clasa a XII-a, asta însemnând 1985, când la terminarea liceului, unde studiasem oboiul cu domnul Ciobanu, iar în ultimul an cu domnul Aurel Marc; deci, în clasa a XII-a, la absolvire, am cântat pe scena din sala filarmonicii cu orchestra liceului, o lucrare pe care am compus-o, care se numeşte „Fantezie pentru oboi solo şi 14 instrumente solist”.

 

Am observat că în ultimii ani, în rândurile pasiunilor Dvs. a intrat un instrument : orga (mare).

 

P.I: Sunt mai multe pasiuni. Este şi regia de operă, pe care am terminat-o in cadrul academiei în 2007, după un periplu de 13 ani, respectiv regie de teatru muzical. Însă, în special pianul şi orga, vin ca o completare. Din punctul meu de vedere, orice compozitor sau muzician, trebuie să ştie cânta la un instrument şi să facă acest lucru frecvent. Este şi o curăţare a spiritului, este în acelaşi timp timp şi iluminarea sufletului, precum şi un imbold pentru compoziţie. Pianul mi-a plăcut de la bun început. Aş fi dorit să-l fi studiat, dar era prea târziu, însă din fericire, graţie profesoarei mele din liceu, Cadar Monica, am tras foarte tare la pian, astfel în clasa a XI-a, a XII-a de pian tehnic, cum făceam eu ca oboist, ajunsesem la un nivel de clasa a IX-a, a X-a de pian principal. Orga... completează pianul în acest caz, un sentiment de complementaritate şi în acelaşi timp îmi doresc să scriu pentru orgă. Cea mai bună soluţie pentru a lucra temeinic a fost să urmez modulul de orgă, unde sunt acum în anul III. Ştiind că am exeamene mă oblig să studiez şi în acelaşi timp fiind un om ce cochetează cu religiozitatea şi cu credinţa, considerând că asta este o necesitate interioară şi cumva spunând că relaţia noastră cu Dumnezeu este o oglindire a relaţiei noastre cu noi înşine, atunci ORGA îmi dă sentimentul că mă aflu mai aproape de ideea de divinitate, aşa cum o putem percepe noi ca expresie.

 

Domnule compozitor, ştiu că v-aţi dedicat şi asupra muzicii pentru copii.

 

P.I.: Da, „Sânzâiana şi Pepelea”. Materialul literar e un colaj după Alecsandri. Am în proiect să aduc o serie de adaptări şi câteva situaţii actuale, fără să umblu la text, doar ca şi situaţii, pentru că observ că o parte din clasa noastră politică depăşeşte cu mult fauna unei grădini zoo. Grădina zoologică este un nimic; poate trece la muzeu, faţă de ceea ce se întâmplă... Animalele au fost depăşite de oameni, în sensul că oamenii au învins animalele cu propiile lor arme.

 

„Dubai Adventures”. Creionaţi-ne puţin imaginea ce rezidă din această muzică.

 

P.I.: Este multă nostalgie, curaj, dor, tensiune, dar şi inedit. A fost deja cântată, o dată acum 3 ani în Toamna muzicală ca primă audiţie şi un fel de primă scrutare a universului, un eşalon şi apoi în 2006 în academie, când un prieten din Dubai a făcut proiecţii cu diapozitive, imagini şi portrete din Dubai dar şi amintiri ale experienţei avute în Tibet şi care rămâne experienţa mea de neuitat de până acum.

 

Ne puteţi de detalia aceste momente, poate şi muzical?

 

P.I.: A fost şansa mea ca fiind profesor în Dubai şi temându-mă ca întorcându-mă în ţară mă voi despărţi foarte greu, atunci în vacanţa de iarnă am plecat în Iordania, unde a fost emoţionantă întâlnirea cu locurile sfinte, locul unde a fost botezat Isus, Marea Moartă, ruinele de la Gerash, Petra - care e un oraş formidabil. Iar în vacanţa de vară, a doua zi după ce s-au terminat cursurile - şcoala s-a încheiat în 16 iunie - am plecat spre Tibet. N-am avut 7 ani în Tibet, ci doar 6 zile. Am fost arondat cu nişte chinezi, pentru că e nevoie de un permis special pentru această zonă. Am văzut locuri extraordinare, începând cu palatul lui Dalai Lama, apoi o mănăstire unde am avut şansa să asist câteva minute la o ceremonie, comparabilă cumva cu ce se întâmplă la noi la Iaşi sau Nicula, doar că acolo dura 3 zile şi 3 nopţi; apoi lacurile sfinte... din păcate n-am avut posibilitatea să stăm de vorbă cu oamenii locului, însă faptul că ai fost acolo era deja o împlinire grozavă!

 

Domnule Pop Ionică, ne puteţi spune care ar fi coordonatele unui artist?

 

P.I.: Cred că este important să ne îndreptăm atenţia şi spre o energie socială. Asta înseamnă să cunoaştem oameni. A trecut vremea în care artistul stătea în turnul lui de fildeş; era superior, bolnav, neînţeles... Pentru ca să realizezi un proiect important, ai nevoie de susţinere, lucrurile se leagă. Fără linguşală - nu trebuie să cânţi la serbările lor de partid, dar nu te costă nimic să întreţi relaţii fireşti.

 

Revenind la viaţa artistică, în opinia dvs. cum vedeţi evoluţia artei contemporane?

 

P.I.: Eu cred că este pe o traiectorie care se îndreaptă spre un moment de sinteză. Au fost toate cuceririle celei de a doua jumătăţi a secolului XX şi izbucnirea din anii ’60-’70, când s-au făcut toate experimentele posibile şi imposibile. Acum se începe să se închidă - dacă e să ne gândim la coloana infinitului a lui Brâncuşi - ne apropiem înspre un punct,  mijlocul secolului XX a fost ca deschiderea aceea pe care o are fiecare element din coloană şi acum forţele converg înspre un punct şi cred că sunt deja născuţi compozitori despre care se va vorbi şi care vor face o sinteză a ceea ce s-a întâmplat în trecut. Se practică experimentul în continuare, este un drept pe care artiştii l-au câştigat şi îl pot folosi oricând cu condiţia sau cu pericolul ca acest experiment să nu fie gratuit. În orice tip de muzică se poate spune ceva, cu condiţia să fie sincer şi să ai ceva de spus.

 

Întradevăr aşa e. Ceea ce spuneţi am observat în sala de spectacol, unde se vede cu ochiul liber o schimbare: sala de concert reintră în parametrii normali, devine din nou neîncăpătoare, publicul a fost recâştigat.

 

P.I.: Este un lucru bun. Din experienţa ultimelor concerte, da. Să sperăm că va fi tot aşa.

 

Ne puteţi vorbi despre activitatea Dvs. didactică şi pedagogică?

 

P.I.: Cu mare plăcere. A început în 1991 când am fost profesor la liceul de muzică „Sigismund Toduţă”, unde am predat cam tot ce se poate preda, începând cu Istoria muzicii şi terminând cu pianul tehnic, trecând prin armonie, contrapunct...  Această experienţă mi-a fost folositoare ulterior când, făcând naveta la Piatra Neamţ, unde clujul a deschis un colegiu de muzică, actualmente o facultate a Academiei. Şi acolo prin anii 2000 - aproximativ 3 ani am fost navetist - am predat armonie, contrapunct, teoria muzicii, forme, aranjament coral... astfel experienţa din liceu mi-a folosit foarte mult; asta asupra domeniilor de manifestare. În rest, îmi face mare bucurie să văd că tinerii se dezvoltă. Aici mai trebuie păcăliţi, întrucât solfegiul, disciplina principală pe care o predau eu, nu este una - să spun aşa - extrem de plăcută şi atunci, într-un climat cvasi de gradiniţă, trebuie să le adormi conştiinţa faptului că lor nu le place, pentru că aşa s-a format ideea, fără ca neapărat să fie a lor propriu-zisă şi cu mici păcăleli, să-i câştigi de partea ta şi să înţeleagă că şi solfegiul este o integrare firească a muzicii în propria lor personalitate.

 

Aceste aspecte aş vrea să le detaliaţi puţin. Cum vedeţi şcoala contemporană românească de profil? Mă refer în special la învăţământul superior.

 

P.I.: Din datele pe care le am eu, tinerii absolvenţi de la liceele de profil, mare parte se îndreaptă spre instrumente, parte dintre ei spre canto şi destul de puţini pe direcţia teoretică, înspre pedagogie. Din acest punct de vedere s-a schimbat puţin balanţa. Dacă în urmă cu 5-7 ani studenţii de la teoretică, respectiv şi viitorii profesori de muzică erau cei mai buni, în ziua de astăzi ei sunt la fel de buni, dar nu mai sunt la fel de pregătiţi, întrucât multe dintre locurile acordate pedagogiei, sunt ocupate acum de studenţi care au un liceu teoretic sau studenţi care vin de la o şcoală pedagogică. Astfel încât s-a produs o transformare în ceea ce priveşte cerinţele noastre de la ei. A trebuit o reorganizare a tehnicilor, a strategiilor şi a materialelor de lucru, dar eu sunt optimist.

 

Vedeţi o cauză principală a acestei situaţii, realitate care în final ar putea fi benefică?

 

P.I.: La fel s-a întâmplat şi prin anii ’70 atunci când erau acele instutute de muzică, pe la Târgu Mureş de exemplu, la pedagogie erau 70 de locuri şi mulţi dintre candidaţi n-au studiat în liceul de muzică. În primul rând, cred ăsta e un semn ca instrumentişti sunt bine pregătiţi în licee. Copiii vin mai puţiti pe partea teoretică, întrucât cred că, diriguiţi de părinţi, ei se îndreaptă înspre o meserie care să le acorde falicităţi materiale mai bune decât poate aduce statutul de profesor de muzică.

 

Revenind la calitatea de compozitor, spuneţi-mi dacă în viaţa de artist este loc şi pentru regrete sau ele sunt pur şi simplu sunt şterse prin noile naşteri componistice?

 

P.I.: Orice om are regrete. Cum artistul este un om, are şi el regretele lui. Poate unul din regretele mele, este acela că nu reuşesc întotdeauna să muncesc suficient de mult pe cât mi-aş dori. Să ne gândim la Schumann cred, care la întrebarea unui tânăr: „Ce să fac pentru a compune mai bine”, Schumann i-a dat sfatul „plimbări lungi prin parc”. Deseori compun noaptea, pentru că simt că am nevoie de o atmosferă deosebită şi atunci, seara îmi trebuie un timp de deconectare de la problemele zilei şi reîncărcarea cu energie pentru a crea. Cu cât munceşti mai mult şi mai sincer, cu atât lucrurile îţi ies mai bine, iar regretele se estompează.

 

Am observat că nu sunteţi genul de artist care să vină mereu în faţa publicului pentru a-şi prezenta noile creaţii.

 

P.I.: În ultima vreme, să zicem în ultimii 2 ani, lucrurile stau ceva mai bine. După întoarcerea mea din străinătate, am fost cântat în Toamna muzicală cu două lucrări, corul filalmonicii clujene mi-a cântat o lucrare, apoi o lucrare de cameră cu două soprane, percuţie şi trombon. Remus Manoleanu şi Bianca Manoleanu, atât la Bucureşti la Festivalul „G.Enescu” în septembrie, cât şi la Veneţia şi Udine mi-au interpretat câteva lieduri. A mai fost organizat in iulie un medalion componistic la studioul Radiodifuziunii din Cluj, iar în urmă cu doi ani, un portret componistic la academie. Mă străduiesc ca în fiecare an, chiar dacă nu doar prime audiţii, să aduc publicului din creaţia mea, cum se va întâmpla la miljocul lui aprilie, la studioul radio, când voi lansa şi o carte de poezie şi muzică, împreună cu grafica semnnată Emil Dobriban.

 

Am ajuns şi la planurile de viitor... pe final.

 

P.I.: Da. Mai sunt şi altele. Un concert de orgă, unde probabil vor fi şi două dintre lucrările mele noi, mai există un proiect, o operă. Am început o lucrare mai amplă, „Desene”, prima parte se numeşte „Cerc” interpretată în 2006 în Toamna muzicală, a doua „Triunghi” cu două soprane, trombon şi percuţie, iar acum lucrez la „Pătrat” care va întregi trilogia figurilor. Sunt lucruri importante pe care le-am gasit şi pe care le voi insera aici, pornind de la simbolistica pătratului şi până la cei 10 sefiroţi. Despre acest lucru voi vorbi mai mult la momentul oportun când voi ca avea loc prezentarea lucrării.

 

Domnule compozitor Pop Ionică, vă mulţumesc pentru timpul acordat şi vă doresc mult succes în toate privinţele.

 

P.I.: Mulţumesc foarte mult. Şi dvs. la fel.

 

Manuel BĂLAJ

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'Dialog alaturi de compozitorul Ioan Pop'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Iuliana TURI'
4. Adresa Dvs. E-mail:'turiiuliana@yahoo.it'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):'0269521176'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'0728 874856'
7. Textul mesajului Dvs.:'Am avut marea sansa de a-l cunoaste ca prieten pe Domnul Ionica Pop. Este un om valoros nu numai ca artist cat, mai ales, ca prieten. Asa cum Domnia sa a spus in interviu, este un doritor de relatii cu oamenii, pe care ii trateaza cu o sinceritate si cu un firesc din ce in ce mai rare , in lumea noasta. Iar optimismul si veselia ce il definesc sunt intotdeauna coplesitoare si molipsitoare.
Ca artist, ii apreciez indrazneala si ineditul. Si realismul.
Ca pedagog, are acea intelegere pentru elevi si studenti care le este tot mai straina oamenilor de scoala. Este , asa cum a sugerat si in interviu, un profesor, care ii poate (se)duce pe cei pe care ii invata in ideea ca tot ceea ce invata le face placere. Putini oameni de catedra se mai gandesc la aceasta abordare a educatiei, iar si mai putini mai pun la socoteala si motivatia.
Sunt sigura ca vom afla multe bune despre Domnia Sa multa vreme de aici inainte!

 


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)