Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Dialog cu Crișan V. Mușețeanu (1910-2006)

Interviu luat în 1999, la Galați, scriitorului și doctorului în medicină Crișan V. Mușețeanu (1910-2006), stabilit la Freiburg, Germania

 

Violeta Ionescu

 

 

Dacă la început de veac XXI se mai poate vorbi de spirite enciclopedice, Dr. Crişan V. Muşeţeanu este personalitatea care întruchipează un asemenea model. Născut la București la 25 aprilie 1915, a copilărit la Galați, ca nepot al primarului urbei noastre, Emil Codreanu. Aici a fost absolvent al prestigiosului Liceu “Vasile Alecsandri”, astăzi colegiu naţional. A urmat apoi  cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, având privilegiul de se forma sub îndrumarea marilor magiştri ai şcolii  româneşti de medicină din perioada interbelică. A beneficiat şi de o bursă Humboldt, la şcoala germană a Facultăţii de chimie, fizică şi matematică din Jena, fiind coordonat de prof. Adolf Butenandt, laureat al premiului Nobel în anul 1939. Începând cu anul 1969, dr. Muşeţeanu a lucrat în Germania, fiind un  strălucit cercetător la Institutul de boli infecţioase Robert Koch din Berlin şi la Institutul de imunologie Max Plank din Freiburg im Bresgau, oraş unde şi-a petrecut şi ultimii ani ai vieţii (din prezentarea  semnată de Pr. Gelu Aron, secretarul Episcopiei Dunărea de Jos, în revista eparhială „Călăuză Ortodoxă”, cu ocazia donației de cărți „Crișan V. Mușețeanu” – peste 400 de volume - făcută post-mortem la dorința sa de către soție, Dna Utha Mușețeanu, pentru biblioteca episcopală și pentru Liceul „Vasile Alexandri” din Galați).

 

- Domnule doctor, cum a început cariera dumneavoastră?

 

- În 1940, a venit în România, din Germania, descoperitorul foliculinei – pentru care a luat Premiul Nobel - și a spus că vrea să studieze ultravirusurile, că are nevoie de tineri doctori. Am fost trimis la Jena, unde am stat până în 1942. Am studiat chimie, fizică și matematică, după ce studiasem medicina. Și mi-am dat seama că războiul continuă, toți bărbații din neamul meu erau pe front, mi-era rușine să stau acolo. Am venit în țară și am fost trimis pe front la Stalingrad. Am făcut campania acolo și m-am întors.

 

Am fost medic de boli contagioase la adulți și copii până au venit comuniștii la putere. Pe urmă, fiindcă eram suspect – nu am vrut să colaborez cu ei, dar n-am vrut deloc!  -  mi-au suspendat și telefonul de acasă. M-au dat ca doctor de copii într-o circumscripție de jidani. Acolo am trăit foarte bine cu ei. Nu mi se publicau lucrările, dar am trimis în străinătate și acolo mi le-au publicat. Era atunci o lege că cine publică în străinătate fără avizul partidului, este justițiabil. M-au judecat. Înaintea termenului de judecată, a venit un băiat care făcuse doctoratul cu mine, să-mi spună că într-o revistă rusească a apărut un referat foarte elogios la adresa mea. La judecată, când au auzit că rușii au vorbit foarte bine despre mine, s-a întors roata și am scăpat... Culmea a fost că rușii m-au și plătit pentru o lucrare pe care le-am trimis-o. Era vorba despre mononucleoza infecțioasă – în monocite se rupea nucleul și apărea un alt nucleu separat. Era un fapt morfologic  care punea un diagnostic destul de bun și rușii l-au apreciat. Era prin 1953-1954.  De acolo mi-am dat titlul de doctor. Consiliul profesoral al facultății m-a recomandat să-mi dea titlul de docent. Când să mi-l dea, am primit o bursă „Humboldt” și am plecat în Germania, de unde nu m-am mai întors, pentru că românii mi-au dat o viză pe trei luni, iar stipendiul pe care mi-l propuneau germanii era pe șase luni. Am scris la Ambasadă – era vorba despre izolarea virusului de mononucleaoză. Eu îl izolasem chiar. Am primit o scrisoare scrisă de mână: „Dragă tovarășe, fii liniștit, îți aranjăm totul la noi”. Când s-au împlinit șase luni, prima mea nevastă, care venise cu mine și se întorsese, a cerut sa vină din nou la mine. Deși avea dreptul, i s-a spus: „Bărbatul dumitale  este ilegal în străinătate”. Eu plecasem în 1969. În 1970 apăruse o lege care spunea că cine este ilegal în străinătate este judecat de un complet militar de judecată și i se dă de la 1 la 10 ani. Am făcut memorii la minister, nu am primit niciun răspuns. Iar ministrul Sănătății, Burghelea, pe care-l cunoșteam foarte bine, mi-a spus: „Dragă Ravaiac, să știi că situația ta aici este de culoarea hârtiei pe care-ți scriu” (adică albastră).

 

-Cum v-ați realizat în Germania?

 

-Eu eram de boli infecțioase. Erau acolo trei laboratoare internaționale care lucrau la vaccinul împotriva febrei galbene. A venit un farmacist din Olanda care comanda nu știu cîte milioane de doze pentru Africa. Eu am avut răspunderea acestei comenzi care trebuia executată în trei ani și pentru care institutul căpăta un milion de mărci la vremea aceea. Eu am învățat niște asistente medicale să facă injecții în ouă. Foarte multe ouă au stricat, dar ouăle care au rămas mi-au dat mie în trei luni rezultatul pe care trebuia să-l obținem noi în trei ani. Și asta a adus un milion de mărci institutului.

 

Atunci m-au chemat la administrație și mi-au spus:„Dumneata ești străin aici, ai contract și ai dreptul să faci jumătate cu noi: 500.000 mărci, dar fără impozit, 250.000. Dar noi, fiindcă suntem de stat și nu plătim impozit, ne rămâne totul nouă. Dacă renunți, noi te angajăm definitiv și te facem și cetățean german”. Am acceptat. Nu am luat banii, dar am obținut angajarea și cetățenia și am rămas acolo până la pensionare, în anul 1980, la 65 de ani.

 

- Care erau acolo condițiile de lucru?

 

- Mi-au dat un birou unde lucrez, laboratoarele erau  în altă parte, iar animalele în altă parte. Și eu, învățat ca aici, am cerut tot ce-mi trebuia. Și mi-au dat. Au acolo bani, de-i aruncă pe fereastră! Au făcut, ca să vă dați seama, o aripă nouă a institutului, cu aer condiționat, de nu-ți venea să mai deschizi geamurile, au făcut-o cu geamuri care nu se văd pe dinafară - de aia, ca să zvârle banii pe fereastră... M-am suit în pod și am găsit o masă, să-mi mobilez camera. Și în podul ăsta am găsit și un coș mare, plin cu preparate biologice, secțiuni, și o cutie de preparate, toate ale lui Robert Koch, care descoperise cărbunele (maladia cărbunoasă). El era doctor de țară și i-au cerut țăranii să vindece oile care făceau  variolă, dată de un virus. A făcut secțiuni, dar nu a publicat rezultatul cercetărilor sale, pentru că nici nu se știa pe vremea aceea că există viruși. Era în 1882. În 1978, eu am completat și publicat lucrarea nepublicată a lui Koch. Când au văzut...

 

După ieșirea la pensie am vrut să plec de la Berlin, fiindcă nu-mi plăcea clima. Câteodată sunt zile de o frumusețe nemaipomenită, dar asta ține puțin. Am plecat prin 1981 și m-am oprit pe valea Rhinului, într-o localitate, Lahr. După câțiva ani, în 1987, a venit la mine un băiat, chimist, pe care l-am cunoscut de când venise la Institutul Robert Koch să-și facă teza și nu se ocupa nimeni de el. Eu l-am ajutat foarte mult. El era la Freiburg, fusese în America – că toți nemții trebuie să se ducă în America, cum era pe vremuri la noi, că trebuia să te duci la Paris ca să fii recunoscut. Acum trebuie să treci oceanul. Și i se dăduse, de la minister să facă ceva împotriva unei boli nedescoperite în America, dată de un microb foarte asemănător cu treponema palidum, numai că este mai „mitocan” și nu poți să-l cultivi – nu s-a reușit până acum să fie cultivat. Boala e soră cu sifilisul, diagnosticul diferențiat însă nu se mai face atât de greu, pentru că sunt metode foarte bune acum, serologice, care le diferențiază. Clinic, are trei etape, ca și sifilisul: 1) un eritem nigras, demult cunoscut, când te înțeapă o căpușă (se transmite prin căpușă) și stare febrilă; 2) o complicație – fie articulară, cardiacă sau viscerală, la fel ca la sifilis; 3) cea mai grea, scleroza cerebrală, la fel ca la sifilis. Se tratează destul de ușor, cu penicilină, dar nu e de ajuns.

 

M-au luat la Freiburg și m-au angajat, la Institutul „Max Plank”, pentru imunobiologie, care are 60-70 de institute în toată Germania, cele mai mari institute de cercetare, cu toate dotările. Se iau premii Nobel la noi! Un institut special, pentru patente, susținut de stat și de industria germană, plus că mai câștigă bani din vânzarea patentelor. Am lucrat acolo cu oameni deosebiți, de pretutindeni, și am reușit să facem un  vaccin pe care l-au cumpărat americanii cu un milion de dolari, dați la institut, cu condiția ca 6% din vânzări să revină tot institutului. Americanii au refăcut tot ce am făcut noi, au văzut că este perfect valabil și în toamna trecută a intrat în vânzare. În primăvară au trimis atâția bani, că puteam să facem o secție nouă. N-am crezut, am rămas toți cu gura căscată. Iar noi am căpătat un premiu de 100.000 de mărci, împărțit la toată lumea. Chimistul a fost considerat genial. A plecat în America. Zece laboratoare l-au cerut, deja era o autoritate internațională, dar nu a vrut să rămână acolo, fiindcă ăia te speculează bine. A primit o bursă germană pe cinci ani – normal se dă pe trei ani -  plătit cu 5.000 de dolari pe lună. Era grozav, ajunsese mai bine ca mine băiatul ăsta, teribil era! Acum este o fată care cred că va rămâne în locul meu, să pot eu să scap de treaba asta, că oricum sunt prea bătrân să tot lucrez, tot lucrez...

 

-După părerea dvs., virului HIV  este natural sau nu?

 

-Este un virus natural. Întrebarea e de ce nu s-a știut de el până acum. Pentru că boala era la maimuțe. Au fost oameni care au avut contact sexual cu maimuțe și așa s-a luat la om.

 

-Cum se face că natura a creat ceva prin care se poate autodistruge?

-Dar nu toate microorganismele – virusuri, microbi, bacterii – fac același lucru? Ăsta-i pe sistem de apărare, altu-i pe sistem nervos etc.

 

-Mai există  boli nedescoperite?

 

-O, într-o cantitate enormă! În ultimii zece ani s-au descoperit 150 de boli noi. S-au și publicat. Ele există, dar nu sunt observate sau nu se cunosc cauzele. Nici tuberculoza nu se știa de unde vine. Acum este o situație dramatică: anul trecut ni s-a spus să căutăm noi antibiotice, pentru că cele existente au devenit insuficiente. Agenții patogeni existenți fac „slalom”, devin rezistenți. Ei sunt „noii agenții patogeni”. Cea mai a dracului este gripa, asta face atâtea forme, că aproape nu poți să faci un vaccin împotriva ei, de la un an la altul.

 

- Ce amintiri păstrați din timpul facultății de medicină de la București?

 

- Eu am intrat la facultatea de medicină fără să știu pe unde merge sângele... Aveam un profesor de histologie (anatomie microscopică), foarte al dracului era! Aveam cursuri cu el după amiaza. Eu aveam 17 ani și eram foarte obosit, nu voiam să dau examen, dar am învățat cursul lui pe dinafară. Am memorat acest caiet! Erau patru „cestiuni” la care trebuia să răspunzi. Dacă treceai de toate și ajungeai la a patra, îți mai dădea moșul pe-a cincea. Am intrat 200 și, în anul II, rămăseseră 95, de la moșul ăsta. M-am dus la examen. M-a pus să spun limfocitele și am început să recit ca o poezie. El, care își cunoștea cursul, nu-i venea să creadă. Când am terminat, mi-a dat pe „a cincea”. La urmă, m-a luat în brațe, m-a pupat și mi-a pus 10. Și mi-a spus: „Băiețaș, să vii la toamnă în laboratorul meu”. Acolo erau mai mulți și am avut norocul să reușesc un preparat foarte frumos, cu roșu fuxină și cu verde lumiere. I-a plăcut moșului și mi-a dat o imersie (intrare) ca la toți ceilalți. În anul III de studii s-a îmbolnăvit unul dintre preparatorii de acolo și din leafa lui, de 4000, îi dădea lui 3000 și mie 1000. În anul IV, bietul s-a prăpădit și atunci m-a numit pe mine. Pentru că aveam 20 de ani, nu eram major, îmi dădea 3000. Am fost preparator acolo și mi-am câștigat existența. Iar acum fac exact ce am învățat acolo, după 68 de ani.

 

-La ce lucrați în prezent?

 

-Acuma eu lucrez la fiziologia limfocitului - care este imensă, din toate punctele de vedere. Și s-ar putea să realizăm un antibiotic natural – la asta lucrăm. Acum 20-30 de ani, nu știu dacă știți, s-a descoperit o morfină naturală care se face în hipotalamus (creier). Îți rupi piciorul, te doare, dar a doua zi nu te mai doare, pentru că se secretă această apomorfină. Virusul variolei șoarecelui este un antibiotic natural sigur! Acum noi îl încercăm pe o encefalită care apare în America. E o muncă de Sisif, s-o iei mereu de la început.

 

-Care este condiția intelectualului român în Germania?

 

-De la început, e privit cu o mare neîncredere, ca un barbar venit din lumea cealaltă. Cu timpul, văzându-l la lucru, încep să se mire de ce știe acest străin și face... Și apoi, dacă omul este bine pregătit și mai ales muncitor, intră în rând cu cei cu care se poate măsura.

 

-Cum era primit, când ați venit dumneavoastră în Germania, un intelectual din Est, și cum este primit astăzi?

 

- Nu există vreo diferență de atunci când am venit față de ce este astăzi. Fără îndoială, i se recunosc meritele și se poate afirma. În colaborare cu cei de o seamă cu el, este la nivelul lor. Nu cunosc ce se întâmplă cu cei care lucrează în afara medicinei. În orice caz, știu că nemții nu se poartă așa cum se poartă americanii din Statele Unite care ignoră orice lucrare dacă nu este ieșită din lumea lor medicală. Ba, încă în mod sistematic cenzurează ceva nou și interesant prin nepublicare, până apare și la ei același lucru. Și încă și mai mult, nu fac mențiunea acestei lucrări. Nu, în Germania nu se întâmplă același lucru. Cel puțin din cele ce știu eu. Dar nu numai în Germania, nici în Franța sau în Anglia!

 

-Cum este lumea microscopică?

 

-Să știți că este una dintre cele mai fascinante lumi. Picturală! Este o plăcere să o privești. Ceea ce se află sub frumusețea aceasta sunt niște structuri morfologice cu totul extraordinare – pentru care a luat premiu un băiat care era cu trei ani mai mare ca mine, Palade, care a lucrat cu niște americani, în America - ultrastructura (George Emil Palade/ 1912-2008 – specialist în biologie celulară, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1974 –n.n.).

 

- Credeți că există  asemănări  între macro și microcosmos?

 

-Mi-e frică de extrapolări. Coeficientul de nesiguranță în extrapolare este foarte mare. Aparent, seamănă, dar să fie identice, nu știu. În 1961, eu am scris un articol despre asta: „Aportul matematicii la modificarea cadrelor gândirii omenești”, în care am arătat că în lumi diferite  acționează cu totul alte legi. Lucrurile sunt foarte clare. Citez: << La dimensiuni în afara sistemului nostru solar sau la nivelul atomilor și electronilor, la viteze supratehnice, geometria euclidiană nu mai este valabilă. Alte geometrii, dintre care cele mai interesante sunt ale lui Riemann și Lobacevski, vin să ia locul geometriei euclidiene (care spune că drumul cel mai scurt dintre două puncte este linia dreaptă). Mijloacele noastre de gândire, care erau logica bunului simț și verificarea experimentrală, sunr astăzi depășite și matematica este aceea care împinge la crearea altor tipare de gândire omenească. Mai concret, în logica aristoteliană, pe care noi o întrebuințăm, există trei principii fundamentale: principiul cauzalității – sublata causa tollitur effectus (lat. „suprimată cauza, dispare efectul”, maximă a dreptului roman care transpune pe plan juridic vechiul principiu filosofic „nu există efect fără cauză”); principiul continuității: natura nu face salturi și principiul terțiului exclus: tertium non datur (lat. „a treia soluție nu s-a dat”). Să le luăm pe rând, în măsura în care gândirea modernă le-a redescoperit și contemporaneitatea le verifică:

 

1)Dacă toate fenomenele s-ar desfășura de la cauză la efect, cum putem concepe posibilitatea noastră de a găsi legi în hazard? Teoria probabilităților arată în mod evident că principiul cauzei și efectului este depășit.

 

2)Stabilirea principiului lumii continue a fost eliminat de descoperirea structurii atomice și de descoperirea discontinuității energiei. Însăși lumea are mai multe locuri goale decît pline – atomul - și fluviul puterilor din ea – energia – este compusă din părți, nu e un întreg - cuantele – de unde se observă depăpșirea principiului  respectiv.

 

3)Principiul terțium-ului exclus în forma lui cea mai dramatică este: ești viu sau ești mort  - nu mai există altă posibilitate. Este zi sau este noapte, e bine sau e rău. Ei bine, nu este adevărat! În matematică încep îndoielile, și se poate demonstra că o linie mică este egală cu o linie mare. Această gândire modernă trece dincolo de cea aristoteliană. >>. Am scris și o poezie care se cheamă „Spațiul cu „n”  dimensiuni.

 

-Vorbiți-mi despre nevoia dumneavoastră de a scrie.

 

-Am scris un ciclu:„Proiecția unui necunoscut pe secolul în care a trăit”, patru volume care se sfârșesc la plecarea mea în Germania. De acolo  nu am mai scris amintiri și memorii. Știi povestea lui Anteu... De când am călcat în Țara Românească, mă simt enorm de bine. Trebuie să fie o afacere psihică, nu-mi dau seama, dar mă simt enorm de bine la 85 de ani și jumătate...

 

-Ce riscuri comportă meseria dumneavoastră?

 

-Am avut boli foarte grele cu meseria mea. Am avut febră galbenă, era cât pe ce să mor. Vaccinul era deja făcut și acum îl fabricam. Eram împreună cu o asistentă și un laborant și injectam unei maimuțe o doză foarte puternică de virus de febră galbenă. Numai că maimuțele au posibilitatea nemaipomenită de a-și strânge vena, și s-a spart seringa în mâna mea. Eu am luat boala, ei au scăpat. Se manifestă prin febră mare, insuficiență hepatică gravă și frisoane, ca la malarie, de 5-6 ori pe zi. Am stat trei luni bolnav, nici eu nu credeam că scap, fiindcă nu există medicație pentru asta. Cred că am scăpat pentru că eram vaccinat, că dacă nu eram, sigur muream. Ajunsesem să am 900.000 de globule roșii și nu puteam să mănânc mai mult de 100 grame de carne. A fost ceva îngrozitor. Dar am scăpat.

 

- Ce alte boli profesionale ați mai contactat?

 

-Am avut o difterie care mi-a dat miocardită. Fiind intern în spital, am luat de la un copil și un an de zile m-a chinuit boala. După aceea am avut icter B. Și am avut și eu boala Lyme – la care eu singur mi-am pus diagnosticul, fiindcă nu se cunoștea pe vremea aceea. Lyme este un orășel din America, de pe lângă statul New York, unde sunt păduri multe. Prin 1972, mamele de acolo au făcut un comitet de inițiativă și s-au adresat unui mare institut de boli infecțioase să le trimită pe cineva, deoarece copiii lor sufereau de artrite și toate medicamentele care li se dădeau nu erau bune. Și au trimis pe unul care a descoperit  că îi pișcau căpușele. Mai departe, un biolog neamț a tăiat una și zeama aia a pus-o la microscop. De aceea se cheamă borelia  dorfeli... Căpușa asta m-a înțepat și pe mine. Am făcut eritemul specific și am avut miocardită. Aveam 67 de ani. Din ce luam digitală, din aia îmi creșteau bătăile inimii. M-au dus la un serolog care mi-a spus: „Dragă colega, ăsta e un diagnostic exotic.”

 

-Cum se ajunge la o descoperire, din întâmplare?

 

-Pasteur zicea: „Nu e în stare oricine să folosească întâmplarea”. În Gazeta medicală a apărut acolo, la noi, un articol important  care spune că: „gândirea este mai importantă decât experiența”. Unde lucrez eu, ne vin pe săptămână 280 de reviste. Bineînțeles că eu nu pot să citesc decât zece, imposibil mai mult! Și pentru că sunt medic, eu iau revistele medicale, nu le mai citesc pe cele de chimie, genetice, de cancer. Enorm, enorm se lucrează!

 

Sau se pune problema: ce facem?, cum a fost cu Lyme ăsta. Facem vaccin, am zis eu. Și atunci am lucrat la vaccin. Ăsta dă o boală la șoricei, șoriceii o trec la căprioare... Primul lucru a fost să demonstrăm anatomopatologia – care sunt leziunile bolii. Dacă tăiam animalele astea, nu găseam mai nimic, aparent nu exista un efect.  Și atunci băiatul acela, pe care eu l-am ajutat și care a fost șeful acestui proiect (Simon Markus – n.n.) a citit o descoperire pe vremea aceea că se poate face o excedență de șoricei care să nu mai aibă limfocite, să nu mai aibă imunitate. Și imediat a început să se lămurească perfect patologia. Asta n-a mai fost întâmplare, ci a fost o problemă care trebuia dezlegată.

 

-Există vreo șansă pentru descoperirea unui vaccin împotriva virusului HIV?

 

-Se lucrează. Și toți spun că „e gata”, ca și cu cancerul. A fost un băiat tânăr, medic militar, care la începutul secolului XX, pe la 1905, a descoperit sifilisul. A venit la Societatea Medicală berlineză, a prezentat o sesiune de comunicări științifice și președintele, un chirurg, când a venit rândul acestei comunicări, a spus: „Domnilor, cred că sunteți de acord să trecem peste a 24-a descoperire a sifilisului”... Și s-a pus de o parte, nici nu s-a citit. Bietul băiat a murit după un an...

 

-Cum se întâmplă ca oameni din diferite puncte geografice să ajungă uneori simultan la aceeași descoperire?

 

-E foarte curios. În matematică, dacă pornești pe calea geometriei euclidiene sau pe calea geometriei neeuclidiene, ajungi la același lucru, oricum ai învârti-o. Știu și eu? Înainte era Atena, după aceea Alexandria, apoi Roma, apoi Bizanțul, apoi Parisul, Viena, Berlinul. Și acum este America - ei lucrează cel mai mult, pentru că au bani. Contează enorm în cercetare, ca-n orice alt domeniu, să ai mulți bani. Eu am avut un prieten evreu, dar un doctor mare, Ciurea, care n-a publicat decât teza lui - un mare savant, ajuta pe toată lumea - și el zicea: „Măi, să știi că natura este risipitoare. Așa că să nu te mai superi că o sută de tâmpiți lucrează la niște lucruri la care nu ajung la un rezultat, pentru că dintr-o sută, unul, până la sfârșit, face ceva!” Trebuie să investești foarte mult, ca să scoți. Dar când scoți...

 

-Cum priviți creația? Vi se pare că are un sens?

 

-Este imposibil să nu existe un sens! La sfârșitul lanțului cauză-efect trebuie să fie ceva. Se impune. Logica aceasta de care suntem noi stăpâniți ne spune acest lucru. Cunosc o poezie extrem de frumoasă, a unui franțuz, care spune: „Dacă e să mă duc în Paradis, eu mă duc cu măgarii mei”... Când privești animalele, când ieși în afara orașului, este imposibil să nu declari că există Dumnezeu.

Trebuie să vă spun că am învățat multă teologie. Cel care domină secolul XX se numește Rudolf Butterland, un neamț care a zis: „Trebuie să demitizăm religia noastră, că dacă n-o demitizăm se duce dracului”... El e protestant. În orice caz, mie îmi place slujba religioasă ortodoxă. Admir și sunt de acord cu marea ordine catolică, dar recunosc că teologia protestantă a ajuns la niște nivele deosebite, mult deasupra oricăror lucruri.. Într-o lucrare a doctorului Sweitzer, care a fost teolog înainte de primul război alsacian, a învățat medicină și s-a dus în mijlocul Africii, la Lambarde, unde a făcut un spital acolo, care mai există încă, ei bine el a scris o carte importantă, în 1912, care se cheamă „Istoria cercetărilor asupra lui Iisus Hristos”. În prefață spune - și are dreptate - că peste 200-300 de ani, când se va vorbi despre cultura europeană, nu se va vorbi despre cultura rusească, franceză etc., ci va fi vorba despre cercetarea teologică.

 

-Credeți în viața viitoare?

 

-Viața viitoare este o extrapolare și are toate suferințele extrapolării, adică un coeficient de certitudine enorm de mic. Coeficientul de certitudine este între 0 și 1. Singura noastră certitudine este că murim. Moartea este 1. Dar până la 0 sunt atâtea despre care știm... din ce în ce mai puțin.

 

Violeta Ionescu

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com