HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

VAVILA POPOVICI (SUA):

„PREMIILE LITERARE SE DAU PE CRITERII POLITICE, CLIENTELARE, LOBBYSTICE”

Dialoguri privilegiate

 

Diana Popescu, Agero

 

MDP:  Stimată doamnă Vavila Popovici, cine sunteţi pentru cititori? De unde veniţi? Cam aşa începea primul interviu realizat cu un actor în antichitate de către Platon.

        

Vavila Popovici:  Sunt prietena lor. De ce prietenă? Pentru că scriu pentru ei, le împărtăşesc sentimentele mele, gândurile mele. Este o sete de comunicare, o nevoie de destăinuire pe care unii o fac verbal, alţii în scris. Gabriel Liiceanu în dialog cu Gabriela Adameşteanu, în momentul scrierii cărţii „Uşa interzisă”, o întreba dacă este bine să facă anumite mărturisiri. Şi a primit răspunsul: „Gabriele, sentimentele scriitorului trebuie puse pe tarabă, ele sunt de vânzare”. Doresc întotdeauna să fiu aproape de sufletele cititorilor şi de aceea am ales, în roman, scrierea la persoana întâi; este ca şi cum m-aş afla în faţa unor prieteni şi aş începe să mă confesez. Prin acest mod de a scrie, cititorul poate să creadă că sunt întâmplări trăite de autor. Dar nu este întotdeauna aşa. Poţi să împărtăşeşti întâmplările altcuiva, fără să le fi experimentat pe propria-ţi piele, dar să ai o disponibilitate şi o înţelegere profundă pentru ele. Literatura, de cele mai multe ori, se construieşte cu memorie, iar memoria se construieşte cu amintirile proprii, cu amintirile altora transmise ţie şi mai apoi prelucrate cu multă imaginaţie constructivă şi nicidecum distructivă. Sper, de fiecare dată, ca prin aşternerea pe hârtie a rândurilor, să reuşesc să transfer cititorilor bucuria creaţiei.

       

MDP: Cînd s-a produs debutul şi ce a urmat?

       

Vavila Popovici:  Debutul? Întotdeauna mă încurc când trebuie să dau acest răspuns. Care debut? Cel poetic a fost în  Revista „Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucram ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, mi se luau interviuri şi astfel cei de la redacţia revistei m-au descoperit că scriu versuri.  Ei mi-au sugerat să frecventez cenaclul din localitate şi l-am frecventat sporadic. Debutul într-o revistă de cultură a fost în anul 1982, în revista „Ramuri”, din Craiova. Debutul editorial a fost cu volumul colectiv de poezie, editat la Bacău în 1966, intitulat „Cântece în coloană”. Nu am mai publicat multă vreme. Am avut alte priorităţi în acea perioadă a vieţii... Al doilea debut editorial a fost cartea „13 Poeţi”, tot poezie, editura Eminescu, Bucureşti, 1988. În urma obţinerii premiului editurii Eminescu urma să mi se publice un volum de versuri, însă din dispoziţia Elenei Ceauşescu (supervizorul culturii în acea vreme), nu s-au mai editat volumele celor premiaţi şi am fost incluşi în acel volum colectiv „13 Poeţi”. În acel volum au debutat Ioana Părvulescu, Claudiu Iordache şi alţii. Promisiunea de a fi publicată cartea mea de poezie, drept recompensă a premiului obţinut din partea editurii Eminescu nefiind onorată, deşi ulterior au existat şi alte promisiuni, atât din partea lui Mircea Ciobanu, cât şi ale lui Valeriu Râpeanu, pe vremea când aceştia au condus editura respectivă, am hotărât, la câţiva ani după revoluţie, să public fără vreo aprobare, pe cont propriu, primele cărţi. Am încredinţat cărţile unor edituri din Piteşti şi Bucureşti. Ultimele cărţi au fost publicate la editura „Carminis” din oraşul nostru. Cărţile publicate au următoarele titluri : „Noapte de iarnă”, versuri, Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 1993, „Nopţi albe”, versuri, Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 1995, „Binele şi Răul”, proză, Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 1998,  „Dragostea mea cea mare”, versuri, Ed. Zodia Fecioarei, Pitesti, 1998, „Albumul cu fotografii”, proză, Ed. Caligraf Activ, Piteşti, 1999, „Dincolo de noapte”, versuri, Ed. Crater, Bucureşti, 2000, postfaţă de Ion Papuc, „Piticul din ceaşca de cafea”, versuri, Ed. Elion, Bucureşti, 2000, „Mai sunt bărbaţi buni”, proză, Ed. Crater, Bucuresti, 2001, „File de jurnal”, proză, Ed. Aritmos, Bucureşti 2002, „Insomniile unei veri”, versuri, Ed. Elion, Bucureşti, 2002, „Ultima piruetă”, proză, Ed. Carminis, Piteşti, 2003, „Îngerul scrie poemul”, versuri, Ed. Carminis, Piteşti, 2003, prefaţă de Simion Bărbulescu, „Între spaimă şi vis”, versuri, vol. bilingv română-englez, Ed. Carminis, Piteşti, 2004, prefaţă de S. Bărbulescu, „Jurnalul unei veri”, proză, Ed. Elion, Bucureşti, 2005, „Suspine strigate”, versuri, vol. bilingv română-englez, ed. Carminis, Piteşti, 2005, prefaţă de Simion Bărbulescu, „Cartea mamei”, proză, Ed. Carminis, Piteşti, 2006, prefaţă prof. dr. Simion Bărbulescu. Colaborări la volume colective: „Cântece în coloană”, culegere de versuri a membrilor Cenaclului literar Al. Sahia din Oneşti, Casa Regională a Creaţiei Populare Bacău, 1966, „13 Poeţi”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, „Tempulul amintirilor”, Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2000, „Lumină pe cerul cuvântului”, Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2004, „Cenaclul Liviu Rebreanu la 55 de ani”, Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 2004.

 

MDP: Eu am definit poezia ca fiind fructul iubirii dintre ideal şi realitate. Dumneavoastră?

 

Vavila Popovici:  S-au dat multe definiţii poeziei. De exemplu Kafka spunea că „poezia este o formă a rugăciunii”. Altcineva spunea că este „respiraţia lui Dumnezeu pe pământ”, N. Steinhardt spunea (şi mi-a plăcut mult această definire), că poezia „ne este scut, adăpost, leac şi armă”. Cert este că fiecare pune în poezie, precum şi în proză, câte ceva din mintea şi sufletul său. Eu am definit-o cândva prin următoarele versuri: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrant./ E marmura de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova”. Mă rog, este viziunea mea! Cred că poezia adevărată spune mult mai mult decât proza, poezia este esenţă, sau cum frumos aţi definit-o dumneavoastră, „fruct al iubirii dintre ideal şi realitate”.

 

MDP:  Ce înseamnă să fii poet?

       

Vavila Popovici:  Înseamnă a iubi lumea, a o îmbrăţişa cu toată fiinţa ta, chiar dacă uneori te rănesc „spinii”… Am scris o poezie în care spun că poeţii sunt fiinţe dominate de nelinişti; sunt nefericiţi şi uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, însetaţi şi singuri; poeţii sunt fluturi aşezaţi pentru o clipă pe floarea vieţii… Poate chiar aceştia sunt poeţii! Am citat această poezie întrucât mi-am dat seama că i-a plăcut şi poetei Maria-Diana Popescu. Am dreptate? A fi poet înseamnă a fi liric, a fi capabil de o înaltă vibraţie sufletească. Orice om se mistuie afectiv în această lume, iar poezia este una dintre modalităţile prin care el se poate exprima, dacă ştie cum s-o facă, dacă doreşte. Dacă nu doreşte, păstrează în el şi nu împărtăşeşte nimănui focul inimii sale… Lirismul este aparent personal; pleacă de la subiectivitate, dar transcende caracterul personal spre eul colectiv. Mă bucur atât de mult când mi se spune: „M-am regăsit în versurile dumneavoastră!”.

 

MDP: Vă consideraţi o poetă fericită?

       

Vavila Popovici:   Am afirmat că poeţii sunt fiinţe nefericite sau poate mulţi nefericiţi devin poeţi, ştiu eu? Ar trebui să mă gândesc ce este fericirea. Un scriitor polonez spunea că pasărea ştie încotro să zboare, ca să-şi găsească fericirea, pe când sufletele noastre zboară în necunoscut, în tristeţe şi în nesiguranţă. Totuşi, cred că merită acest zbor, acest efort şi din moment ce scrisul a devenit pentru mine un zbor, vreau să cred că tind măcar spre fericire. Vedeţi, eu am trăit o parte din viaţă în alt mediu, acel al ştiinţei, dar am simţit totdeauna neîmplinirea, am simţit impulsul depăşirii cunoaşterii ştiinţifice, îndreptându-mi paşii spre metafizică şi religie. Ideea de suflet, de lume, de Dumnezeu, m-a obsedat paralel cu activitatea ştiinţifică şi mai apoi, când am ieşit din acea sferă, m-am aruncat definitiv şi integral în braţele metafizicii, aceasta fiind o lirică, un mod subiectiv de valorificare a vieţii şi a lumii, după spusele lui Petre Ţuţea… Cioran, exuberant cum era, spunea: „Uitaţi ştiinţa care nu vorbeşte de durere şi scăldaţi-vă în propriile voastre revelaţii!”. 

 

MDP: Cum se vede din SUA viaţa culturală orasului in care aţi locuitCare sînt bunele, care sînt relele ei?

       

Vavila Popovici:  Oraşul nostru are o viaţă culturală intensă. Sigur că merită să faci cultură, întrucât ea ne înfrumuseţează viaţa, o prelungeşte. Sau poate este o amăgire? Dar cine nu are nevoie de acest văl amăgitor? Am venit în Piteşti în urmă cu patruzeci de ani, aproape o viaţă de om, nu? Ştiam că acest oraş este dezvoltat din multe puncte de vedere, printre care şi cel cultural. Într-un interviu luat cu mulţi ani în urmă, am exprimat dorinţa ca acest oraş să ajungă ca oraşul Weimar din Germania, oraş care m-a impresionat prin cultura şi prin istoricul lui. Acolo, la mijlocul secolului XIX-lea, s-a concentrat esenţa culturii germane, scriitori şi gânditori ca Goethe, Herder, Schiller, muzicieni ca Franz Liszt; acolo s-a fondat o şcoală puternică de muzică, s-a creat şcoală de pictură, Teatrul Naţional German condus iniţial de Goethe, la care se jucau piesele lui Schiller. În faţa teatrului este dubla statuie a lui Goethe şi Schiller, care exprimă convingător marea prietenie şi colaborare care i-a unit pe cei doi poeţi. Frumos, nu? Este exemplul unui oraş mic, dar care a devenit, în timp, centrul unităţii intelectuale umaniste a Germaniei. Am urat oraşului nostru Piteşti un viitor asemănător şi cred, şi acum, că îl va dobândi. Construirea bibliotecii „Dinicu Golescu”, înfiinţarea filarmonicii în acest oraş sunt realizări importante, care vor avea răsunet peste timp. Artişti, scriitori talentaţi sunt. Se încearcă o coeziune, dar se realizează greu din cauza marelui păcat care este orgoliul. Din cauza orgoliului nu se poate face acea mult dorită şi necesară comuniune, acel larg schimb de idei. Îmi cer scuze, este umila mea părere, chiar nu cred că sunt eu în măsură să judec şi să mă exprim într-o problemă atât de importantă pentru oraşul nostru.

 

MDP:Ce părere aveţi despre literatura trivială care este scrisă azi de către tot mai mulţi scriitori tineri şi, culmea, încurajată de revistele literare?

       

Vavila Popovici:  Trăim o perioadă în care unii caută un altfel de drum, poate din snobism, poate din or goliu, poate din sminteală şi asaltează subiecte ca: intimitatea fără limite, stările maladive ale omului dintre care delicvenţa, sexualitatea, suicidul, consumul de droguri. Într-o lume schizofrenică, grotescă se poate trăi şi scrie tot atât de trivial după cum se vorbeşte, neţinând seama că se creează un cerc vicios: vorbeşti vulgar, simţi nevoia de a te exprima vulgar şi în scris; te exprimi vulgar în scris, înveţi pe ceilalţi să-ţi folosească limbajul în exprimarea verbală. Şi mai mult decât atât, nu se ţine cont de frumuseţea şi sfinţenia limbii noastre române. Scrierea nu trebuie coborâtă la vorbirea străzii. Trebuie să recunoaştem că trăim într-un climat de vulgaritate şi de agresivitate, consecinţă a libertăţii prost înţeleasă, că iubirea corpului şi a banilor sunt mai presus de cea a sufletului. Unele revistele literare, şi grav este că ele constituie majoritatea, vor să supravieţuiască încurajând literatura trivială, neinteresându-le consecinţele; mergând pe principiul: „place, se cere”. Astăzi, vorbirea de lemn nu mai există, dar există, a rămas  gândirea de lemn! Literatura trivială este o hrană care se oferă omului, el se obişnuieşte cu ea şi nu mai doreşte altceva, fiindcă nu este învăţat cu altceva, nu i s-a oferit altceva. Ar trebui să ne întrebăm ce fel de societate vrem să clădim, să ne intereseze şi viitorul, nu numai prezentul.

       

MDP: Despre concursurile de creaţie şi despre mult rîvnitele premii literare de astăzi ce părere aveţi?

       

Vavila Popovici:  O altă formă a „Cântării României”? Sigur, creatorii trebuie încurajaţi, premiaţi, dar, cu adevărat, numai cei care merită. Întrebarea este cine acordă aceste premii literare? Pe ce criterii? Cine stabileşte adevărata valoare? În zilele de astăzi cred că este necesar să acceptăm ideea unei mari subiectivităţi în acordarea acestor premii. Dan C. Mihăilescu şi-a exprimat părerea: „Premiile –  inclusiv cele literare – se dau şi la noi după patru criterii: politic, regional, clientelar, lobbystic”. Subscriu la această părere. Mai sunt şi excepţii ! O, dacă ar fi numai excepţiile!

 

MDP: Ce experienţe încearcă un scriitor în acest prezent sufocat de tot felul de politici culturale?

 

Vavila Popovici:   Politica ţării noastre se regăseşte în Parlamentul European, deoarece de la data 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană are 27 de state membre, printre care şi România. Nu acum, ci cu ani în urmă, Parlamentul European a ajuns la concluzia că există necesitatea unei acţiuni comunitare în domeniul cultural. Principiile intervenţiei comunitare în domeniul culturii sunt complementaritatea şi subsidiaritatea. Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 de Consiliul European, are ca ţel înfăptuirea unei uniuni strânse a popoarelor Europei şi asigură o bază juridică pentru politica în domeniul culturii, cu scop de încurajare a activităţilor de acest gen, respectându-se diversitatea naţională şi regională, acordându-se pondere diferitelor moşteniri culturale. Pentru răspândirea şi cunoaşterea culturii, se are în vedere diseminarea prin traducerea operelor literare, promovarea dialogului şi a cunoaşterii reciproce între culturile europene şi ne-europene, şi ce mi-a atras atenţia în mod plăcut, a fost „mobilitatea artiştilor”. Având în vedere toate acestea, nu cred că suntem sufocaţi de politicile culturale, cred mai curând că ele alunecă pe lângă noi fără să ne atingă. Vorbesc de noi scriitorii. Oricum, deocamdată ducem o lipsă de idei, iniţiativă şi poate chiar de programe. Orice început este anevoios!

       

MDP: Ce pericole ameninţă scriitorul contemporan, literatura română de azi? Este scriitorul român liber cu adevărat?

       

Vavila Popovici:   Da, cred că este liber în sensul dorit şi dobândit, adică cel al fructificării imaginaţiei, al exprimării libere a ideilor. Îngrădirea se simte la publicarea şi difuzarea celor scrise, deci la partea materială a rezolvării acestor etape. Unul dintre pericole ar fi pierderea valorilor, prin acest prag material pe care încearcă să-l treacă fiecare scriitor. Alt pericol ar fi rămânerea operei lui într-un cerc restrâns de cunoscători-cititori. Şi alt pericol? Abandonul din sfera literaturii, orientarea spre alte activităţi care oferă avantaje materiale. Deci motivele de ordin economic, dar nu numai, pot îngrădi scriitorul român, literatura româna. 

          

MDP:  Dar ajutat este? Ce e de făcut?   

       

Vavila Popovici:    Prea puţin sau deloc. Evenimentelor culturale trebuie să li se acorde un maxim interes, prin semnalare, participare, dezbatere şi promovare. Mai cred că munca aceasta a scriitorului trebuie şi ea răsplătită. Este cu adevărat o muncă care solicită timp, dăruire. Când vezi că un om scrie, în loc să-şi dedice viaţa altor activităţi mai puţin solicitante, înseamnă că săvârşeşte un sacrificiu şi dacă el este făcut în folosul societăţii, societatea este datoare să-l ajute, să-i respecte munca, să-l răsplătească. Apoi, nu prea aud oameni implicându-se în actele culturale de sponsorizare. Prin legea nr. 204 din 20 aprilie 2001 s-au făcut modificări şi completări la legea anterioară privind sponsorizarea. Trebuie să se cunoască cele specificate şi anume că mecenatul este un act liber, prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena,  realizează o activitate filantropică cu caracter umanitar, că se poate acorda 10% din baza impozabilă pentru sponsorizări în domeniul cultural, artistic etc. Trebuie înţeles că cel ce face o sponsorizare înfăptuieşte un  act cultural. 

       

MDP: Ce vi se pare nelalocul lui în cultura prezentului? Sînt oamenii potriviţi la locurile potrivite?

       

Vavila Popovici:   Ca să răspund la a doua întrebare: ar trebui să fie! Este greu ca în această perioadă, când nu s-au aşezat valorile pe „rafturile” potrivite, să fie peste tot oamenii potriviţi. Haosul domneşte pretutindeni! Cultura prezentului, însă, nu poate fi eludată de la adevăratul ei sens şi anume acela de a propune valori, a propune chiar un stil de viaţă, a arăta defectele societăţii în care trăim şi a încuraja tendinţa spre solidaritate, prin solidaritate înţelegând comuniune, ajutor, iubire. Toată lumea vorbeşte că nimic nu merge bine, dar puţini dau soluţii. Lipseşte liantul, iubirea între oameni şi-atunci ideile, avântul unora, chiar dacă ele există, zboară, se risipesc.

      

MDP: La ce lucraţi în acest moment?

       

Vavila Popovici:   Zilele acestea am terminat o carte pe care am intitulat-o „Jurnal american”. M-am eliberat de o muncă, dar acum încep emoţiile, ca să nu zic „chinurile facerii”, adică ale sponsorizării, editării, tipăririi. Sper să fie dus la bun sfârşit acest travaliu. Bucuriile scrisului sunt mari: ai un proiect, începi să clădeşti, treci prin stări speciale: exaltare, bucurie, durere, speranţă. Îţi rezolvi într-un fel rănile trecutului, ale prezentului, selectezi din tezaurul limbii cuvinte simple, dar care produc emoţii. Şi emoţiile le transferi cititorului. Este al treilea jurnal pe care l-am scris. Se pare că jurnalele au mai mare succes de librărie decât literatura de ficţiune. În ele se sparge intimitatea eului celui care scrie sau al celor despre care se scrie. Citind un jurnal, poţi foarte bine să observi modul în care gândeşte cel care scrie, unghiurile din care este privită existenţa de către autor. În jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, o întâlnire cu un om, o convorbire, o lectură etc. Astfel ai posibilitatea să reflectezi, să-ţi exprimi propriile gânduri şi păreri. Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes, ele s-au scris şi se scriu, şi rezistă, au mare succes, repet, în comparaţie cu literatura de ficţiune.

       

MDP: În ce vă puneţi speranţa pentru viitor?

       

Vavila Popovici:   Nu ştiu în acest moment. După munca depusă la scrierea ultimei cărţi, trebuie să şterg praful din „casa minţii” şi să aştept din nou „oaspeţi”. Sper să vină! Întotdeauna activitatea cu repausul  trebuie să alterneze.

      

MDP: Care credeţi că este efectul integrării europene asupra literaturii noastre?

       

Vavila Popovici:   Integrarea europeană este un fenomen care nu mai poate fi pus la îndoială. El nu rezultă numai dintr-o decizie politică, ci şi din evoluţia tehnologică a umanităţii. Astăzi tehnologiile de vârf manifestă o sete nemaicunoscută până acum pentru spiritual. Ca orice fenomen ivit la orizont, va prezenta la început atât aspecte pozitive, cât şi aspecte negative. Despre cele pozitive s-a vorbit mult (informaţia, dialogul etc.), despre cele negative, privind cultura, tot atât de mult, cum ar fi uniformizarea culturală. Sunt unii cărora le este teamă de acest pericol al uniformizării. Trebuie să ne integrăm, suntem de acord, dar, spun ei pe bună dreptate, să nu ne rupem de fondul nostru etnic, arhetipal. O cultură autentică reprezintă o unitate funcţională, cu un sens bine definit, prin urmare nu putem accede la forme împrumutate care să altereze fondul românesc ancestral. Va fi necesar să se vegheze asupra acestui pericol, în aşa fel ca tradiţiile şi valorile autohtone ale culturii noastre să fie păstrate, nealterate şi să poată fi transmise generaţiilor viitoare. Integraţi în Uniunea Europeană, trebuie să ştim că rămânem români, chiar dacă unii locuiesc temporar în alte ţări, că „suntem o realitate voită etern de Dumnezeu”, după cum spunea părintele Dumitru Stăniloae. Cultura română ne va însoţi, o vom păstra şi vom veghea asupra ei. Dar nu vegherea în mod pasiv, ci activ. În oraşul Piteşti s-ar putea organiza un centru de traducere a operelor culturale; ar fi un centru de creaţie la care ar putea accede absolvenţi ai institutului de limbi străine din oraşul nostru. Ei ar putea lucra în colaborare cu editurile, eventual direct cu creatorii. În acest mod s-ar putea tipări lucrări în mai multe limbi şi apoi lucrările ar putea fi prezentate la diverse târguri de carte din ţară şi din străinătate, unde se pot încheia contracte cu diverse librării. Este o idee, sper să reflecteze cineva asupra ei. În acest mod s-ar crea şi punţi de legătură cu diverse ţări în domeniul cultural, iar creatorii ar putea să se deplaseze mai uşor în străinătate, să împrumute şi să ofere idei. Desigur că aceasta ar necesita o susţinere financiară, la care s-ar adăuga  entuziasmul şi priceperea managerială. Ar trebui să ne grăbim, ca munca noastră, a scriitorilor şi nu numai, să fie recunoscută peste graniţă. Ar fi păcat ca o frontieră (de judeţ sau de ţară) să limiteze cunoaşterea integrală a artei şi literaturii române. Numai în acest mod, cred, se va putea depăşi denumirea de „scriitor de provincie”. După informaţiile pe care le am, România va beneficia de câteva miliarde de euro din fonduri comunitare. Va trebui să ştim ce să facem cu ele.

 

Maria Diana Popescu, Agero în dialog cu scriitoarea Vavila POPOVICI din SUA

www.agero-stuttgart.de

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com