HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

FILOSOFUL VIANU MUREŞAN

Dialoguri privilegiate

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

MDP: Stimate domnule Vianu Mureşan, cum ar putea rezolva disciplina filosofică anumite probleme după care încă mai scormonesc oamenii de ştiinţă, cum ar fi de exemplu: problema împachetării unor obiecte sferice, metabolismul crescînd al matematicii cu ştiinţele naturii sau accentuarea decalajului dintre corectitudine şi sens?

 

Vianu Mureşan: Filosofia s-ar putea dovedi, într-adevăr, neputincioasă în rezolvarea unor probleme pe care nu şi le pune, dar o astfel de nefericire aş zice că e caracteristică tuturor disciplinelor. La urma urmei performanţele unui tip de atitudine spirituală - filosofia este aşa ceva - nu pot şi nu trebuie evaluate prin raportarea acesteia la domeniile învecinate, şi nu îi pot fi imputate nereuşitele disciplinelor care îşi extind aria tematică dincolo de posibilităţile lor de control. Cred că numai o anume fire diletantă sau imaturitatea exerciţiului gândirii face ca unii filosofi să aterizeze în zonele incerte ale ştiinţelor şi, cu un avânt juvenil specific firilor îndrăgostite, să se creadă apţi a rezolva orice problemă.

 

În speţa concretă specificată aici de dumneavoastră, împachetarea obiectelor sferice, dacă nu e o chestiune spusă în glumă, cred că depinde esenţial de „substanţa” acestora. Mintea mea n-a ajuns până acum în preajma acestei probleme şi nu ştiu câtă stringenţă conţine, dar mi se pare că disciplina cugetării ne cere ca atunci când angajăm o problemă să fim siguri că avem instrumente pentru judecarea ei şi metode verificate pentru conducerea ei către un răspuns corespunzător regulilor adevărului. Aşa încât, cine îşi pune serios problema împachetării obiectelor sferice fie are deja pregătit terenul pentru investigarea severă a situaţiei, fie are predispoziţii ludice în exces care impun manifestare cu orice ocazie. Să angajezi probleme pentru care nu ai instrumente de verificare înseamnă să te condamni de la început la emisia de ipoteze fanteziste şi răspunsuri indecidabile. Un filosof disciplinat nu ajunge atât de departe. Dar probabil că dincolo de disciplină se deschide domeniul visului, al viziunii, ceea ce din punct de vedere spiritual e mult mai fertil şi producător de sens decât capacitatea raţionării logice. Atunci când filosoful e împlinit de poet sau profet, da, el poate intui ceea ce nu înţelege şi poate fi sigur de ceea ce nu are cum să explice. În acea fericită stare de vizionarism el tace, ştiind că n-are cum să-şi transmită cunoaşterea, care oricum n-ar găsi minţi pregătite s-o întâmpine. De aceea momentele de înţelegere sunt momente de singurătate absolută şi izolare. Aşa ceva nu e bine sau rău, ci doar natural.

 

Ca să revin, dacă obiectul sferic e un corp cosmic, el e deja împachetat dintotdeauna pentru că nu există vid, chiar dacă ambalajul pare oarecum evanescent. Dacă el e un obiect închipuit, împachetarea lui se produce printr-o metaforă. Iată cum cosmologia şi poezia au dat deja răspunsul. Mai durabilă în plan cultural, sinteza matematicii cu ştiinţele naturii s-a produs încă de la Galilelo Galilei şi Descartes, pentru care idealul limpezimii gândirii îl constituie matematica. Filosofia lui tinde să aibă simplitatea, lipsa de echivoc şi caracterul deductiv al adevărurilor matematice. Toată perioada modernă a rafinat caracterul matematic al gândirii, conducând-o înspre acel domeniu întrucâtva sterp al logicii matematice şi al analizei logice. Însă pentru că există ceva în domeniul culturii şi spiritului care nu se supune logicii, filosofia secolului al XIX-lea aduce ca nouă disciplină hermeneutica, arta interpretării sensurilor, care face o spectaculoasă carieră de-atunci şi până azi, difuzându-se în tot mai multe discipline (religie, literatură, artă etc.) Sensul este, aşadar, preocuparea hermeneuticii şi nu are de-a face cu corectitudinea, pe care eu o văd ca ţinând de etică. Nu mi-e prea clar dacă întrebarea dumneavoastră vizează corectitudinea logică, adică a operaţiilor de gândire, sau corectitudinea în relaţiile umane. Oricum, şi într-un caz şi în celălalt sensul are o sferă mult mai largă de reprezentări decât corectitudinea. Simbolurile, miturile, literatura, visul, emoţia, toate acestea sunt încărcate de sens, fără a avea de-a face cu corectitudinea. Aş spune că „corectitudine” e un termen poliţienesc ce nu-şi are rostul în analitica fenomenelor spirituale, dar trebuie luat în seamă când sunt angajate relaţiile dintre noi, adică aşa-zisa filosofie practică.

 

MDP: „Vianu Mureşean e unul din puţinii scriitori de formaţie filozofică care ar putea să-i îngenuncheze pe literaţi pe propriul lor teren”. Cine este de fapt Vianu Mureşan? Încercăm o „introducere în etica lui Mureşan”? Ca să nu-i las pe cronicari să mă impresioneze cu jocul de-a baba-oarba.

 

Vianu Mureşan: Un răspuns la întrebarea: „Cine este Vianu Mureşan?” ar fi, probabil, o formă regretabilă de trufie sau, poate, o lipsă de eleganţă în purtare. Cred că e uşor prezumţios orice răspuns dat fără tremur în voce, fără eschive acestei foarte legitime întrebări, condamnate să capete mereu dezlegări expeditive, de regulă compuse din formule învăţate. Să-mi compun portretul ar putea fi la fel de indiscret ca şi tentativa de-a reduce la câteva trăsături explicite persoana oricui altcuiva dintre cunoscuţi. Simplul avantaj de a-mi spune „Eu” nu cred că legitimează amestecul fără limite în propria subiectivitate. Ca atare, raportul meu cu mine nu depăşeşte marginile pudorii şi ale discreţiei. Probabil că aş putea relata mai multe elemente privitor la ce gândesc, ce simt, ce visez, ce doresc, ce cred eu, dar din toate acestea nu m-aş hazarda să compun o definiţie persoanei mele. Şi chiar îmi convine să nu mă amestec nepoliticos de mult în propria persoană. Cunoaşterea de sine cu rest lasă loc tainei, să se simtă în largul ei în fiinţa ta, iar domeniul tainei n-are nimic comun cu iraţionalul sau inconştientul psihanalizei. 

 

În mare parte sunt ceea ce se întâmplă să fiu. Nu am norocul de-a înţelege mereu de ce se întâmplă ceva, iar nu altceva cu mine, de ce simt şi gândesc ceva, iar nu altceva, aşa încât, dacă s-ar crede că includ o mare necunoscută în relaţia mea cu mine, ar fi o bună aproximare. Totuşi, de aici nu ar trebui derivat că sunt indolent sau ignorant în relaţia cu mine. Nu cred nici în retorica socratică a autocunoaşterii şi nici în rezultatele psihanalizei. A şti cine suntem s-ar putea să fie o sarcină care ne depăşeşte. În cazul meu, cel puţin, pot jura că aşa este. De pildă, de ce nu am lua mai în serios ipoteza unui geniu rău de extracţie carteziană, malin génie, care, acţionând înăuntrul conştiinţei noastre ne-ar distorsiona încontinuu priveliştea interioară. Consecinţa ar fi că niciodată nu ne-am vedea pe noi înşine într-adevăr, ci mii şi mii de miraje schimbătoare, toate produse de factorul perturbator intern - geniul rău. Şi, la drept vorbind, de unde ne extragem garanţiile că nu e aşa? Ar fi cu neputinţă să ştim cine suntem, iar convingerile noastre ar fi complet eronate. Nimic din ceea ce ştim despre noi n-ar fi valabil, decât faptul că „nu mai ştim nimic”. Ignoranţa ne-ar fi totală, dar totuşi ar trebui să ne purtăm ca şi cum nu ar fi aşa, să ne amăgim că deţinem o conştiinţă în măsură a ne limpezi identitatea proprie. Aceasta ar fi candida erezie a speciei noastre. Psihologia, filosofia şi logica n-ar avea în acest caz nici o altă valoare decât cea poetică, indicându-ne spectacolul amăgirii de sine fără sfârşit. Cum altfel să explicăm faptul că oamenii doresc cu ardoare răul travestit sub veşmintele binelui, se consacră cu vehemenţă unor proiecte criminale şi sinucigaşe, crezând că servesc progresul şi prosperitatea. Socrate, raţionalismul, psihanaliza ar falimenta în bloc.

 

Cât priveşte faptele mele de natură cărturărească, se pot înşira câteva date, însă asta e cu totul altă chestiune, mult mai simplă. Aserţiunea citată de dumneavoastră îi aparţine lui Sorin Lavric, în general foarte abil în a pătrunde cărţile şi autorii studiaţi şi a spune lucruri cu miez despre ele. Probabil că dorind să-mi dea mult avânt, mi-a proorocit astfel de performanţe în plan literar, în baza acelui estetism pe care, de fapt, îl regretă în scrierile mele sau, în orice caz, îl găseşte excesiv. Însă metafora îngenuncherii nu se potriveşte intenţiilor mele. Nicio performanţă a vreunui scriitor nu e de natură să-i pună în genunchi pe cei care n-au atins-o şi, în plus, autorii trebuie apreciaţi monadic, în sine, nu prin raportarea la tagmă sau ordinul în care o judecată exterioară îi include.

 

Ca să nu rămân sibilinic, la întrebarea dumneavoastră aş răspunde că Vianu Mureşan e un ins care mă preocupă şi pe mine destul de serios, poate chiar prea serios, eroare pe care probabil că în timp voi reuşi s-o depăşesc. Nu-i de bun-simţ să te preocupe prea mult propria persoană. Din nevoia, destul de copilărească, de a-i cuprinde chipul construiesc din când în când miraje literare în care caut apoi să ghicesc. Că reuşesc sau nu, e greu de decis. Dar nu cumva suntem cu toţii în situaţia de-a ne interpreta identitatea în căutarea unui chip propriu, pornind de la, din fericire, puţinele semne pe care viaţa ni le oferă despre noi?

 

MDP: Filosofia e capabilă să explice omul în dualitatea lui constitutivă care îmbină măreţie şi mizerie, trebuie să conlucreze cu „adevărata religie“ sau cum putem suporta fără incizii „Meseria de a trăi”?

 

Vianu Mureşan: Meseria de a trăi, ca să adoptăm formularea lui Cesare Pavese, implică anume riscuri. Cu atât mai mult cu cât venim în viaţă neînvăţaţi, trebuind să recuperăm din marş ceea ce e indispensabil păstrării direcţiei. La un moment dat, cum bine se ştie, Pavese n-a mai dorit să ţină direcţia şi atunci s-a retras, destul de discret, în partea aialaltă a vieţi, pe care dintr-un defetism învăţat o numim moarte. Motivaţia lui a fost, totuşi, întemeiată. S-a visat mereu un amant robust, însă a ieşit ruşinos, jignit din toate relaţiile lui intime. A voit să fie bărbatul pentru care o femeie trădează, dar a înţeles că orice femeie pe el îl va părăsi mult mai uşor şi că natura feminină e modalitatea prin care viaţa îi râde în faţă, umilindu-l. Văzându-şi ratat proiectul de viaţă, a considerat decent să nu se angajeze într-un altul, nespecific. A ales moartea ca un îndrăgostit: „va veni moartea şi va avea ochii tăi”, scrie într-un ultim poem. Agonia lui erotică permanentă şi, în cele din urmă, sfârşitul sunt pentru el versiunea personală a unui ritual de seducţie. Cine să-l judece?

 

Dacă ne plasăm în alt unghi, dualitatea măreţie-mizerie inerentă vieţii capătă desfăşurare diversă de la un ins la altul, neputând fi niciodată o lecţie învăţată. Acestea sunt, oricum, extremele destinului, la care nu se ajunge obligatoriu şi nu în aceleaşi grade. În cea mai deasă reprezentare, viaţa e o sumă de fapte şi situaţii comune, nu atât de josnice încât să fie mizerabile, nu atât de sublime încât să fie măreţe. Anumite şcoli de filosofie căutau înainte de toate înţelepciunea, ceea ce cred că înseamnă domesticirea vieţii personale, deprinderea gramaticii destinului fără de care, în situaţii limită, nu ştim acţiona decât în pripă şi, deseori, brutal. Probabil că marii maeştri au fost în egală măsură pedagogi şi terapeuţi, fie că e vorba de filosofi sau profeţi. Conferirea de sens mizeriei, suferinţei, chinului şi chiar morţii, revendicarea unei condiţii transcendente pentru sacrificiu e cel mai dificil exerciţiu educativ pentru o specie înclinată în exces spre hedonism. Socrate, Isus, martirii, eroii sunt deopotrivă educatorii civilizaţiei noastre, pentru că au integrat moartea sensului vieţii, astfel îmbogăţind-o. La urma urmei au avut puterea de-a alege ca inevitabilul - moartea - să capete un sens puternic şi convingător, ceea ce în cazurile obişnuite, zilnice, nu se întâmplă. Pe moartea lor s-a constituit o civilizaţie, adică o constelaţie morală care în momente grele ne ghidează prin timp. Probabil că în acest mod am putea să ne-apropiem de ceea ce numiţi „adevărata religie”. 

 

MDP: Ordine, haos, Dumnezeu, sau „triumviratul” care s-a bucurat de cele mai diverse interpretări. Dacă ar fi să sintetizaţi această relaţie?

 

Vianu Mureşan: Mi-e destul de peste mână să speculez cu termeni atât de pretenţioşi. În primul rând că nu există definiţii corecte ale lor, ceea ce ne condamnă la nesfârşite improvizaţii. Haosul absolut s-ar autodesfiinţa, deci n-am avea de ce să ne gândim la el. O ordine totală e de natură abstractă, strict geometrică sau logică, cu care viaţa nu prea are de-a face. Punându-le în relaţie, totuşi sistemul naturii, în care viaţa e un subsistem, secretul pare a fi existenţa legităţii, care, pentru mine rămâne în continuare misterioasă şi fascinantă. Legitatea ordonează haosul fără să-l anuleze. Iar dacă nu ne deranjează, neavând oricum o alternativă, putem socoti că legitatea este expresia naturală Logosului prin care Dumnezeu constituie lumea. Asta, însă, după cum puteţi observa, e o aproximaţie poetică, nicidecum o argumentaţie limpede. Nici nu putem emite pretenţia că la acest nivel am fi în măsură să depăşim vreodată stadiul poetic.      

 

MDP: Unde anume consideraţi că s-au săvîrşit greşeli mari în tendinţele culturale ale secolului XX?

 

Vianu Mureşan: S-o luăm metodic. Înainte de toate, mari greşeli s-au săvârşit acolo unde ideile au generat victime. Este reperul principial al calităţii gândirii. Transformarea mitologiilor în ideologii şi a sociologiei în inginerie socială au fost de natură să producă enorm de multe victime umane. Comunismul luat în plan teoretic este, aşa cum argumentează Alain Besançon, o erezie a creştinismului. Îl putem tarata şi interpreta ca pe un mit. Transformarea lui în ideologie de stat, propagarea lui la nivelul organizării vieţii politice, economice, sociale, morale şi culturale l-a transformat într-o maşinărie de tocat societăţi întregi în vederea obţinerii „omului nou”. Aşa cum a gândit Stalin, ideologii sunt nişte „ingineri de suflete” însărcinaţi să producă noua versiune, noul model de om adaptat spiritului egalitarist, centralizat, controlat la nivelul crezului şi valorilor în aşa fel încât societatea să arate ca un amalgam de fiinţe uniforme, aservite idealurilor partidului - noua Biserică - şi conducătorului suprem - noul Mesia. Nazismul este o altă versiune de mitologie - rasa superioară, arianismul, supraomul - devenită ideologie şi apoi formulă politică.

 

Apoi, în al doilea rând, constituirea sistemelor panoptice, de supraveghere şi control social este iarăşi o enormă greşeală, care cred că nu mai poate fi reparată. Poate că Panoptikonul rămâne încă o imagine artistică, însă este evident că sistemele politice totalitare au ajuns la regretabile performanţe în supraveghere şi control al vieţii indivizilor, ceea ce antrenează cu sine dispariţie intimităţii. Fără intimitate, fără secret este anulată chiar libertatea umană, or a trăi într-un astfel de sistem echivalează cu a fi prizonier. Atâta doar că zidurile închisorii şi gardurile de sârmă ghimpată sunt invizibile. Nu sunt convins că în societăţile democratice, sub pretextul evitării actelor de terorism şi altor abuzuri care ar pune în pericol securitatea socială, nu se practică la nivel foarte eficace alte forme de supraveghere socială, în condiţiile în care tehnologia actuală facilitează enorm astfel de practici. 

 

Şi, în al treilea rând, apariţia paiaţelor lui Dumnezeu, dictatorii. Secularizarea, respectiv fundamentarea ateistă a puterii nu a eliminat figurile augurale, cvasi-divine, ci le-a înlocuit. Dictatorii, care nu sunt invenţie a secolului XX, sunt acum extrem de puternici şi longevivi. Aceştia sunt de fapt paiaţele lui Dummezeu pentru că se plasează în „capul puterii” totalitare. Totalitarismele au drept suport metafizic, aşa cum în dese rânduri arată Emanuel Lévinas, conceptul de „totalitate”, destul de frecvent în filosofiile occidentale. Autocraţiile nu sunt altceva decât versiuni pervertite, secularizate ale teocraţiilor, dar mai periculoase decât acestea. În teocraţii există totuşi instanţa exterioară a lui Dumnezeu care oferă legitimitate puterii. În autocraţii conducătorul e Dumnezeu. Deasupra lui nu e nimeni care să-l delege şi căruia să-i fie supus. Voinţa lui e absolută, hotărârea lui e lege. Paiaţele lui Dumnezeu au răvăşit secolul XX, producând prin sistematizarea şi raţionalizarea omorului zeci de  milioane de victime.

 

MDP: Dar în învăţămînt, cum s-a răsfrînt atît de mult trîmbiţata libertate?

 

Vianu Mureşan: Experienţa mea este, deocamdată, exclusiv în învăţământul universitar. Ce s-a schimbat în învăţământul preuniversitar nu cunosc în detaliu, aşa că nu pot construi un răspuns vizavi de acesta. La nivel universitar s-a produs o liberalizare a specializărilor - prin 2004 existau în jur de 400 de specializări - fără nicio raportare a lor la solicitările pieţei muncii. Au apărut facultăţi, secţii, specializări, catedre noi care funcţionează de ani buni, peste 10-15 ani, pentru care nu există nicio echivalare profesională efectivă. Astfel că, de dragul de-a avea specializări multiple la universitate sau de-a ţine ocupate nişte posturi, se „produc” specialişti în domenii de care societatea românească încă nu are nevoie. Mai simplu spus, pentru a satisface capriciile unor „specialişti” se investesc fonduri de la bugetul de stat pentru producţia de şomeri, iar acesta e un aspect ilar al sistemului de învăţământ. Cu învăţământul particular e altă chestiune, acolo statul nu investeşte nimic, specializările sunt suportate din banii studenţilor, care pot alege să înveţe orice consideră ei util evoluţiei personale, cu condiţia ca specializarea lor să fie recunoscută de Ministerul Educaţiei şi acreditată de ARACIS. Altfel specializările sunt invalide, iar diplomele universitare nerecunoscute (sunt destule cazuri în România, nu numai la faimoasa Universitate Spiru Haret).

 

O altă schimbare importantă o constituie aplicarea sistemului Bologna începând cu anul universitar 2005-2006. Ciclul de specializare universitară s-a eşalonat pe duratele 3 ani licenţă - 2 ani masterat - 3 ani doctorat, cu variaţii în specializările medicină şi arte. În acest fel gradele de calificare ale absolvenţilor sunt mai bine subliniate, cel puţin formal, întrucât nivelul de licenţiat a scăzut calitativ, iar cel de doctorat pare să fie împlinirea reală a specializării într-un domeniu. Licenţiatul a coborât la nivelul de odinioară al absolvenţilor de postliceale, iar masteratul abia ridică studentul la nivelul licenţiatului de acum 15-20 de ani. Problema este că se face o enormă risipă de inteligenţă şi de resurse, întrucât în foarte multe specializări universitare absolvenţii de masterat şi chiar doctorii nu ajung niciodată să găsească un post, un loc de muncă la nivelul calificării lor. E un paradox al sistemului nostru de educaţie, faptul că, pe de-o parte, dat fiind numărul enorm de studenţi bugetaţi şi cu plată care îşi iau uşor licenţa, se scot pe piaţă absolvenţi subcalificaţi incapabili de a face performanţă în instituţiile care le oferă posturi, iar pe de altă parte, universitatea risipeşte resurse considerabile pentru a pregăti masteranzi şi doctori care apoi, supracalificaţi, nu-şi pot aplica în sistemul nostru profesional abilităţile şi cunoştinţele dobândite.

 

MDP: Sistemul de învăţămînt românesc se tot clădeşte, se reclădeşte după evenimentele de la `89. „ Muncă” de Sisif, pentru că nu ştiu ce duhuri anarhice simt bucuria să-l cojească din la temelii. Niciun Manole din sistem, parafrazindu-l pe Blaga, nu mai e dispus să-şi mai îngroape femeia în var şi piatră pentru interesele învăţămîntului.

 

Vianu Mureşan: Într-adevăr, reformele şi contrareformele dau sistemului nostru de educaţie aparenţa unui fenomen dialectic ce se mişcă de dragul mişcării, anulând cu indiferenţă sau rea voinţă ceea ce mai înainte a fost edificat cu eforturi. Trimiterea la muncile blestematului Sisif este aici semnificativă din punctul de vedere al rutinei lipsite de eficienţă, însă dincolo de asta trebuie depistate cauze personale ale ministerelor şi guvernelor care au mimat interes pentru reformarea educaţiei.

 

Dar mai este ceva determinant de care trebuie să ţinem seamă. Există o inerţie naturală, de la sine înţeleasă a celor ce fac parte din sistem, personalul din învăţământ. De pildă, cum să faci printr-o reformă ca profesorii să fie mai interesaţi, mai studioşi, mai talentaţi, mai buni pedagogi? E imposibil. Cel puţin jumătatea dintre învăţători şi profesori, mai cu seamă din mediul universitar ar trebui înlocuiţi pentru a putea schimba calitativ ceva. Cu aceeaşi oameni nu se poate face decât aceeaşi muncă, ajungând la aceleaşi rezultate şi performanţe. Câtă vreme nu se reformează sistemul de selecţie al cadrelor didactice şi reevaluarea periodică a aptitudinilor, interesului şi competitivităţii acestora în instituţia şi pe postul pe care sunt angajaţi, nu se poate reforma şcoala românească. Rutina, blazarea, dezinteresul, uzura morală sunt caracteristice pentru cel puţin jumătate din numărul dascălilor. Şi totuşi ei rămân pe posturi şi educă în continuare ani sau decenii întregi viitorii elevi şi studenţi. De ce? Pentru că legea le dă voie să rămână titulari pe posturi până la pensie, indiferent de evoluţia lor profesională, iar, pe de altă parte, multor elevi şi studenţi le convine indolenţa şi lejeritatea dascălilor.

 

MDP: Ce a contat mai mult în trecerea de la structuralism la semiotică, de la modernism la postmodernism, de la disciplinaritate la inter- şi transdisciplinaritate? Cumva interesul pentru costul operaţiilor şi nu pentru caracterul constructiv al informaţiei?

 

Vianu Mureşan: Eu aş organiza mai degrabă aceste curente de gândire, tendinţe sau isme într-o viziune sistemică, inspirat de I. P. Culianu. Adică, aş vedea raporturile dintre ele, coexistenţa lor pe o „hartă a minţii” umane, iar nu succesiunea şi competiţia lor pe axa istoriei. Mintea umană poate fi închipuită ca o pânză sau un ecran pe care se pictează/proiectează diverse peisaje sau filme. Acestea joaca rolul curentelor culturale, dintre care, cele mai elaborate şi expresive ajung paradigme. Însă, dacă înţelegem că mintea umană e adevăratul orizont ontologic al culturii, iar nu ideile, atunci vom vedea că toate formele spiritului - religioase, filosofice, artistice, literare, ştiinţifice - coabitează în raporturi de reflectare reciprocă pe harta minţi.

 

Acum, dacă tot le aşezăm în anumite raporturi, structuralismul cred că are avea extensia unui gen cultural, foarte complex şi oarecum polimorf, în cadrul căruia semiotica ar fi o specie. Spun asta pentru că în multiplele lui versiuni contingente cu lingvistica (Ferdinand de Saussure, L. Bloomfeld, É. Benveniste, Trubeţkoi, Jakobson, Hjelmslev, Edward Sapir), antropologia culturală (Claude Levi-Stauss, Malinowski, Parsons), epistemologia culturii (Michel Foucault),  psihanaliza (Lacan)  dar şi cu alte discipline, structuralismul a practicat argumentaţii care tind spre originarul dat în psihism, în gândire, exprimare şi simbolizare, operaţiuni care constituie baza organizării culturale a omului, în vreme ce semiotica nu face decât să se învârtă în jurul semnului ca formă concretă cu valoare în comunicare, ignorând baza psihică a productivităţii semiotice.

 

Chiar modelul structuralist este un exemplu de transdisciplinaritate, pe  care dacă am avea răgazul să-l analizăm aplicat, am vedea că include cunoştinţe şi idei din majoritatea şţiinţelor spiritului. Eu văd disciplinaritatea ca o tendinţă foarte naturală de-a clarifica zonele realităţii, extrăgând adevărul sau semnificaţia conţinută în fiecare, compunându-i în acest mod disciplina, în timp ce interdisciplinaritatea se vrea un dialog comprehensiv al diverselor zone ale realităţii, şi, ca o dorinţă de unificare a discursurilor, transdisciplinaritatea tinde să fie o viziune asupra întregului realităţii în aşa fel încât să exprime relevant tot ce este efectiv esenţial de ştiut. De fapt, simplificând puţin, între disciplinaritate şi transdisciplinaritate relaţia este similară cu cea dintre analiză şi sinteză. Ceea ce a contat, deci, pentru a vă răspunde simplu, tendinţa de integrare a cunoaşterii şi de articulare sintetică în drumul de la discipline la o „viziune completă”, dacă aşa ceva e posibil. 

 

MDP: Cui se datorează eroarea sistemică de a citi prin lentile diferite, de cele mai multe ori opace, educaţia şi cultura, pierzînd din vedere ansamblul şi consecinţele asupra generaţiilor?

 

Vianu Mureşan: Celor care fac educaţie şi cultură doar din ambiţie, din mândrie sau în interes de imagine publică, fără pasiune inocentă şi fără dragoste de cultură luată ca atare, neamestecată cu diversele modalităţi de parvenire instituţională şi cu perversele forme de exerciţiu al puterii. Eu nu cred decât în oamenii care au talent înnăscut pentru ceva, vocaţie şi, de ce nu, chiar carismă, dar care pe lângă aceste înzestrări sunt dispuşi să piardă oricât de multe pentru a-şi manifesta vocaţia sau să nu obţină apreciere, status, confort, agoniseală de pe urma acesteia. Termenul e demonetizat, însă cred că un anumit martiraj cultural este de trebuinţă în anumite momente, fiind totodată şi semnul înzestrării, al vocaţiei. Unul care nu crede în ea şi nu iubeşte cultura, poate ajunge să se folosească de avantajele ei, dar nu va fi dispus să sacrifice nimic. Mi-a plăcut, de pildă, şi îl consider exemplar proiectul de mandarinat al lui Petre Pandrea.

 

MDP: Care ar fi alegerile profund viciate pe care societatea culturală românească trebuie să le arunce la coşul de gunoi al istoriei?

 

Vianu Mureşan: Cred că dorinţa anumitor personalităţi, figuri reprezentative la un moment dat de a accede la formule administrative şi politice de putere şi influenţă publică este nu doar o eroare regretabilă, ci chiar un viciu. Performanţa culturală ar trebui să fie apreciată în relaţia autor - operă - public, fără amestecul nesănătos al politicii în această triadă. De asemenea, dincolo de un dialog normal între instituţii Biserica nu ar trebui să-şi expună autoritatea şi influenţa publică în vecinătatea instituţiilor politice. Prestigiul omului de cultură ca şi al slujitorului Bisericii trebuie puse mai presus de cel al omului politic din mai multe motive. O dată, că un om de cultură şi-a construit singur prin muncă, talent şi dedicaţie poziţia pe care o ocupă în societatea elitelor, în timp ce politicianul este ales sau numit după criterii conjuncturale, în care jocul de imagine construită mediatic şi cu costuri financiare imense, puţin cunoscute, capătă ponderea decisivă. Prins în dialectica relativă a conjuncturii el poate recădea în anonimat şi chiar în ridicol, dacă maşinăria de imagine se defectează ori nu mai este considerat oportun. Un veritabil om de cultură există prin sine şi are rolul de model şi pedagog al naţiunii, cu condiţia ca aceasta din urmă să nu băltească în pasta tulbure a divertismentului facil - anestezic, corupător la nivel de valori, deformator la nivelul sensibilităţii -deversat încontinuu prin televiziuni.

 

Apoi, dacă mai vrem un motiv, esenţial, şi omul de cultură şi preotul au rol sacerdotal în societate, sunt slujitorii celor care mai au idealuri de urmat, în timp ce adesea omul politic este profitorul conjunctural al efortului public, mimând interes pentru binele celor de care, în fapt, este susţinut. Interesul de putere instituţională devine adesea un scop în sine, o patologie comportamentală, întreţinută atât de aviditatea pentru imagine, cât şi de teama consecinţelor posibile în situaţia pierderii puterii. Cred, de asemenea, că asocierea cu ideologiile politice a omului de cultură nu a fost defel şi nu este nici azi prea sănătoasă. Orice ideologie conduce până la urmă la o formulă sau alta de inginerie socială, experimentul comunist şi cel nazist fiind doar extremele istoriei recente. Cel care face cultură şi crede în rostul ei are menirea de arbitru critic şi vigilent în raport cu orice ideologie. Înrolarea lui directă sau prin mesajele construite cultural înseamnă, în opinia mea, forme de degradare şi corupere a demnităţii lui. Filosofii, savanţi, artiştii, scriitorii, jurnaliştii tocmai asta trebuie să facă, să construiască şi să păstreze un tip de putere a spiritului societăţii împotriva agresivităţii omnivore a politicului. Cu cât potenţa spirituală este mai precară, cu atât capacitatea manipulatorie a politicului este mai eficace, iar anestezia societăţii prin subcultura televizuală conduce la statutul de societate-clinică, cum cred că e a noastră. Adică o societate tulbure mental care nu poate discernă binele de rău, nu ştie ce să aleagă şi n-are putere să se angajeze într-un proiect care s-o particularizeze în acest Babilon global.

 

MDP: Rezultatele prea puţin telegenice ale celor douăzeci de ani de capitalism democratic şi consecinţele lor pe termen lung, cui se cuvin formulate ca fiind capete de acuzare?

 

Vianu Mureşan: Evident, tuturor celor care au exercitat în aceste două decenii puterea în instituţiile Statului - fie în plan politic, legislativ sau judecătoresc - pentru că tipul de capitalism „de cumetrie” sau bazat pe „jaf” şi favorizare legislativă, altfel spus pe abuz şi corupţie s-a constituit sub ochii şi cu acordul acestora. Liberalizarea economică postsocialistă, înţeleasă ca drept la fraudă, probează fie complicitatea, fie neputinţa instituţiilor Statului. Se pot distribui vinovăţii punctuale persoanelor şi instituţiilor, însă cred că, cu cât responsabilitatea şi puterea este mai mare, vina este proporţională. Deci, de la preşedinţii statului, premieri, miniştri şi înalţi funcţionari fiecare poartă în biografia sa politică o cantitate mai mare sau mai mică de vină, corelativă imaginii şi nivelului la care se află sectorul pe care l-a gestionat. Întrucât instituţiile sunt simple entităţi funcţionale, nu pot avea vinovăţii ca atare, ci pur şi simplu disfuncţii. Vina este a persoanelor care ocupă anumite funcţii şi fac ca instituţiile să aibă sau nu performanţe, să aibă sau nu eficienţă. Malformarea modelului de economie liberală, precum şi a democraţiei este o vină a principalilor oameni politici şi funcţionari ai instituţiilor statului, indiferent dacă au fost la putere sau în opoziţie. Deci, se poate întocmi o listă destul de lungă.

 

MDP: Eroarea de atribuire a unui rol/statut nobiliar unor personaje din cultura prezentului, aduse la mal de valurile libertăţii este, iarăşi, una din zonele-tampon în interacţiunea cu adevărul…

 

Vianu Mureşan: Înnobilarea unor personalităţi, pe care dumneavoastră le numiţi „personaje” poate pentru a induce un iz de suspiciune asupra valorii lor reale - în unele cazuri justificat - nu e o practică recentă şi nici specifică numai nouă. Autoritatea politică distribuie onoruri, medalii şi ordine peste tot. Asupra numelor putem avea discuţii nuanţate, luând caz cu caz, însă e clar că mereu au fost şi mereu vor fi intelectuali ai puterii, cei care compun ideologiile, propaganda şi fac jocurile de imagine. Ei primesc medaliile, funcţiile şi onorurile. Nu sunt neapărat cei mai importanţi la nivelul specializării sau competenţei domeniului în care activează, însă au particularitatea că sunt angrenaţi în jocurile politice şi, de fapt, cred că celor mai mulţi le place şi doresc asta. Nici nu e sigur că dacă am schimba numele şi figurile am putea obţine rezultate morale şi culturale mai bune. Cred că aici nu vorbim de administrarea adevărului, ci de jocurile puterii, între care nu de puţine ori se instalează raporturi de adversitate. Ba, mai pervers poate, aşa cum a arătat Nietzsche cu un secol în urmă, adevărul este instrumentat în interesul puterii, transformat în mijloc de propagandă şi ideologie. 

 

MDP: Departe de ceea ce şcoala, în mod programatic, învaţă generaţiile, filosofia (poate fi) este una din disciplinele utile? Poate fi considerată domeniu-rege al culturii? Al existenţei, mai cu seamă, sau se află în opoziţii ireductibile?

 

Vianu Mureşan: Într-o societate în care e nevoie de indivizi care să ştie pune în lucru gândirea şi s-o direcţioneze spre scopul ei natural - descoperirea semnificaţiilor lumii şi a adevărului - e nevoie de filosofie ca de pâine şi apă. Dacă aceste scopuri nu mai sunt actuale, nu e nevoie de filosofie, se poate şi fără. Numai că, dacă rolul ei nu este asumat de alte forme puternice ale culturii, societatea se mişcă într-o atmosferă de volubilitate gregară mai caracteristică zoologiei decât antropologiei. Civilizaţiile exemplare au avut o filosofie elaborată, figuri puternice de filosofi şi maeştri spirituali care au dat valorile şi tendinţele mimetismului prin care se constituie, de fapt, societăţile umane. Acestea au rezistat, dacă nu în formele lor istorice, măcar ca model cultural.

 

Dar cred studiul şi practica filosofiei nu sunt pentru orice societate, cum nu sunt pentru orice tip de individ. Nu e vorba neapărat de ceva superior, ci doar de anumite particularităţi fără de care nu ajungi la un stil filosofic de trăire în lume. Poate că azi filosofia nu mai este „regina ştiinţelor” ca pe vremea lui Hegel, dar ea are măcar prestigiul unui „director de conştiinţe”, ceea ce încă nu e puţin. Tragică sau mai degrabă grotescă e o societate care se lipseşte de aceşti „directori de conştiinţe”, în absenţa cărora proliferează VIP-uri găunoase, paiaţe măcinate de ambiţii, gargaragii spontani şi manipulatori de toate felurile, dacă vreţi, şarlatanii sufletelor buimace.     

 

MDP: De la filozofie la inevitabila politică… Stimate domn Vianu Mureşan, prin aplicarea sloganului „să trăiţi bine”, conform căruia, la noi, excepţia nu întăreşte regula, deducem că nivelul de viaţă al românilor şi ceasul portocaliu al politicii interne se află la ani lumină depărtare.  Mai e cineva capabil să construiască un pod care să le pună în legătură? E clar, România nu mai are politicieni şi diplomaţi de carieră.

 

Vianu Mureşan: Ca orice slogan „să trăiţi bine” şi-a produs efectul electoral la momentul potrivit, însă evoluţia realităţii economice şi mai cu seamă anii de criză l-au transformat într-o formulă ironică, chiar cinică. Desigur o campanie electorală se poartă în primul rând cu instrumentele persuasiunii şi ale manipulări publice, unde sloganurile sunt inevitabile. „Să trăiţi bine” chiar a fost foarte percutant ca formulă de captatio. Însă exerciţiul puterii n-are prea mare legătură cu strategiile electorale, pentru că acţionează în medii diferite. O campanie electorală acţionează asupra psihologiei maselor, în timp ce exerciţiul propriu-zis al puterii înseamnă contact cu problemele socio-economice şi administrative practice ale populaţiei. Succesul electoral nu garantează niciodată abilitatea exercitării unei funcţii publice, mai ales dacă în prealabil n-a mai fost probată. Iată de ce poate dezamăgi în exerciţiul puterii tocmai cel care a câştigat-o sub sloganul „să trăiţi bine”.

 

Trebuie să vedem însă şi contextul economico-financiar şi politic în care e prinsă ţara noastră. Trăitul bine sau prost depinde şi de valul global, care izbeşte din multe direcţii. Criza financiară nu are cauzele în plan intern şi chiar ea a declanşat mai apoi criza economică, de care într-adevăr inabilitatea administrativă internă a făcut să suferim mai mult decât alte popoare. Diferenţa e dată şi de nivelul economic la care ne-a surprins valul crizei, de stabilitatea financiară internă, precum şi de legislaţie. Din toate aceste perspective, fiind vulnerabili sau slab cotaţi, este inevitabil să fim mai afectaţi. Ca atare, dacă există o speranţă, nu trebuie căutată în plan intern nici la nivelul instituţiilor, nici al persoanelor, ci în contextul internaţional care, intr-o bună zi ar putea să ne fie din nou favorabil. Regretabil că depindem de contexte, dar deocamdată nu avem puterea internă de-a fi neutri sau de-a ne crea contextul după măsura aspiraţilor şi proiectelor noastre de evoluţie. 

 

MDP: Dacă filosofii Smart şi Armstrong sînt cei care au pus Australia pe hartă, care consideraţi că ar fi capetele luminate ale prezentului care amprentează eminent România ştiinţifică şi culturală? Mulţi oameni de ştiinţă şi de cultură buni s-au remarcat în lume, dar nu avem un Nobel, de exemplu, pentru că tot e la modă?

 

Vianu Mureşan: Cred că ar trebui să identificăm persoanele cu rol educativ sau „capetele luminate” mai distribuit şi eşalonat pe multiple nivele de educaţie. Există mari educatori ai naţiunilor doar acolo unde există foarte mulţi şi buni „mici educatori”, adică învăţători, profesori, preoţi, scriitori, gazetari, cercetători etc. O bază solidă a piramidei pedagogice asigură înălţimea şi rezistenţa vârfurilor. Dacă noi n-avem vârfuri intelectuale prea înalte şi de mare influenţă naţională ori internaţională, înseamnă că baza profesiei de educator este fragilă.

 

Din păcate, cei care amprentează societăţile la ora actuală sunt figurile populare care deţin mijloace de promovare ori instituţii interesate să-i promoveze, să le construiască imagine şi s-o livreze public cu suficientă frecvenţă pentru ca mesajul să prindă rădăcini. Or, n-avem nici un motiv să credem că personalităţile promovate sunt cele mai importante sau valoroase la această oră. Cei mai mulţi academicieni, savanţi, scriitori, profesori, maeştri spirituali sau artişti români sunt puţin cunoscuţi în afara mediului lor profesional, nepromovaţi mediatic şi, ca atare, fără nicio influenţă asupra societăţii. Mircea Badea, de pildă, sau Mihaela Rădulescu sunt mai influenţi la nivelul marelui public decât preşedintele Academiei Române, profesorul Ionel Haiduc. Asta pentru că trăim într-o societate teleghidată.

 

Cât priveşte premiul Nobel, nu aş fi prea necăjit. Măcar la nivelul literaturii sunt câteva nume care l-ar merita cu prisosinţă, deoarece sunt la nivelul celor mai mari autori contemporani. Blaga l-a ratat, deşi opera lui nu e cu nimic mai prejos decât a lui Juan Ramón Jiménez, excepţionalul poet spaniol care l-a câştigat în 1956. Poeţii sunt în genere incomparabili. Nu poţi spune de ce sau care e mai important decât celălalt. Poţi alege să premiezi pe acela care beneficiază de o imagine şi o promovare mai bună. La acest capitol n-am stat bine niciodată. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gellu Naum, poate şi Mircea Horia-Simionescu ar fi putut să-l ia. Faptul că valoarea lor e atât de înaltă e îmbucurător pentru noi, şi cred că generaţiile mai tinere de scriitori români sunt la nivelul „marilor scriitori medii” ai altor literaturi europene. Vârfurile, adică titanii literaturii sunt de neînţeles şi de neimitat. Nu există reţetă, ci doar geniu şi destin în cazul lor. Pot fi admiraţi, nu şi invidiaţi, pentru că la nivelul lor nu se ajunge prin râvnă. Ca să fii în locul lor trebuie să fi căzut din cer.

 

MDP: Problema e că nu am o pregătire filosofică, nici o concepţie despre cum trebuie însuşită filosofia. Ştiu doar că m-a interesat mereu, iar în dubla studenţie din două domenii diametral opuse, cînd mă lăfăiam în biblioteci generoase, am început să citesc pleiada de filosofi, precum îmi cădeau în mînă. Tîrziu am înţeles că trebuia întîi să citesc pe unul ca să-l pot pricepe pe altul. Vroiam să înţeleg noţiunea de „mari filosofi”. Şi în filozofie au fost şi sînt multe războaie, şi o mare diviziune între filosofia analitică şi cea continentală.

 

Vianu Mureşan: Măsura, adică mărimea unui filosof poate fi decisă de cineva aflat cel puţin la nivelul de gândire şi teoretizare atins de acesta. Ceea ce, în fapt, nu se întâmplă. Ca şi iluminaţii, care nu sunt înţeleşi decât de alţi iluminaţi - prin aşa-zisa conaturalitate de care vorbea Toma d’Aquino -, şi filosofii sunt înţeleşi de alţi filosofi. Topurile nu sunt întocmite de aceştia, ci tocmai de grupusculele de diletanţi fascinaţi de publicitate, influenţă şi frecvenţa în spaţiul cultural, ceea ce e o grilă înşelătoare. Unii spun că Heidegger e cel mai profund geniu speculativ al secolului XX. Alţii îl iau ca adversar şi concurent redutabil pe Emmanuel Lévinas a cărui etică s-ar putea să fie mai valoroasă în consecinţe decât ontologia filosofului teuton. Derrida era într-o vreme cel mai citat, iar Habermas cel mai influent. Alături de aceştia sunt multe nume la fel de importante, care poate n-au beneficiat de condiţiile de promovare ale primilor, fără ca asta să le diminueze opera. Blaga nu e cu nimic mai prejos la nivel de operă decât niciunul dintre cei amintiţi şi totuşi, în circuitul celebrităţilor mondiale, din lipsă de cunoaştere şi promovare locul lui e modest. Deci, anvergura sau influenţa filosofilor depinde tot mai mult de strategiile de promovare, ceea ce n-are nimic de-a face cu valoarea lor intrinsecă. Aş zice că imaginea lor e doar o „valoare de schimb”.

 

MDP: Oricît de ciudat ar părea, există contradicţii adevărate? Omul este un „monstru“, „supus contradicţiilor”, de la Pascal citire…

 

Vianu Mureşan: Putem alege să vedem contradicţiile sau, dimpotrivă, să observăm procesul în care acestea sunt angajate, să vedem copacii sau pădurea. Într-un caz vedem dualitatea, în celălalt unitatea sau, cu o formulă a lui Nicolaus Cusanus, coincidentia oppositorum. Contradicţiile, indiferent de domeniul realităţii, sunt susţinute de un orizont ontologic necontradictoriu care le livrează atât dinamica, cât şi ponderea. Aşa încât omul nu poate face excepţie de la fenomenologia acestei dialectici, iar tragicul avantaj de-a fi conştient de natura sa contradictorie nu schimbă natura lucrurilor, doar raportarea la ea. Să aplicăm atributul de „monstru” omului ca specie, e poate un efect retoric bun atunci când tindem să fim sumbri cu orice preţ. Poate că anumiţi indivizi în particular merită mai mult decât alţii o astfel de caracterizare. Prin natura sa contradictorie omul e destul de complex, subîntinde în suficientă măsură calităţi ale binelui şi răului încât să nu fie necesară forţarea notei monstruoase. La urma urmei nici nu prea ştim bine ce e monstrul, dincolo de hiperbolele fanteziste ale răului de care ne temem.

 

MDP: Se aude tot mai des cum că sintagma „precum în America aşa şi pe pămînt” începe să-şi piardă din puteri. Deşi privit cu scepticism, încă din 2005, filosoful şi sociologul american Immanuel Wallerstein vorbea într-o carte despre declinul puterii americane. Contextul îi dă dreptate acum. După America potopul?, sau ce? Mutarea de azimut se va săvîrşi inevitabil, care va fi noul centru al lumii? Se întoarce comunismul pe conducta crizei? 

 

Vianu Mureşan: Nu m-am simţit prea des învestit cu atribute profetice şi nu mă simt nici acum, încât să pot emite viziuni despre viitor. Datele pe care eu le deţin şi limitele capacităţii prognostice mă atenţionează să mă abţin de la orice formulare privind evoluţia omenirii pe următoarele decenii. Dezvoltarea în ritm susţinut a Răsăritului şi în special a Chinei îmi aduce aminte de Vladimir Soloviov, Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale, cu a sa viziune despre instaurarea unui imperiu pan-mongol, ca ultimă formă de hegemonie înaintea venirii Antihristului. Cumplita viziune e pasionantă, dătătoare de fiori, însă eu mă raportez la ea ca la o poetică a istoriei şi nimic mai mult. Cu puţină răbdare, cei ce vor avea norocul sau pedeapsa de-a mai trăi vreo jumătate de secol, vor vedea cum stau lucrurile atunci. Personal sunt pasionat mai curând de surprizele devenirii decât de fantasmele profetice şi am toleranţă la surprizele neplăcute. Partea fascinantă a viitorului, atât în plan personal cât şi în plan istoric e că diferă destul de mult de ceea ce ne închipuim sau dorim noi să fie.   

 

MDP: Vă rog, încercaţi un exerciţiu de vizionarism. Cum va arăta omenirea anilor 2050, ideatic vorbind, nu tehnologic? Putem vorbi de o nouă putere hegemonică? De o altă „depăşire şi subminare”, cum Pascal, cel dintîi cartezian, autentic şi profund, pretindea a-l depăşi pe Descartes?

 

Vianu Mureşan: Dacă în 2050 omenirea va exista, problemele legate de spaţiul vital nepoluat, resursele de hrană, apă şi energie vor fi destul de acute încât să genereze conflicte puternice şi, pe de altă parte, să dezvolte gnoze şi religii ecologiste. Miturile Pământului-mamă şi cele legate de vegetaţie, renaştere, fertilitate, vor avea teren prielnic pentru a dezvolta versiuni culturale noi şi puternice, asociate unor noi viziuni despre Salvare. Adică, o spiritualitate de factură New-Age. Cu cât condiţiile de supravieţuire vor fi mai dificile şi costurile acesteia ca civilizaţie vor fi mai mari, cu atât e de aşteptat să se escaladeze tensiunile acumulate în conflagraţii devastatoare, iar în plan spiritual să prolifereze literaturi apocaliptice şi diverse soteriologii.

 

Nu e de dispreţuit eventualitatea ca civilizaţia creştină să asiste la „absenţa lui Dumnezeu” din destinul ei aşa cum s-a întâmplat cu evreii pe vremea Holocaustului. În toiul genocidului pus la cale de nazişti şi din lagărele de exterminare strigătele lor deznădăjduite se ridicau spre Cer, însă „Dumnezeul lor” nu venea să-i salveze. De ce? N-a răspuns convingător nimeni. Credinţa nu este niciodată suficientă pentru a garanta că meriţi să fii salvat. Şi atunci pe ce te bazezi când ceri ajutor? Orice „depăşire şi subminare” de suficient efect va fi produsă nu de gândire, ci de suferinţă, suferinţă a civilizaţiei, suferinţă în plan istoric, iar acest fapt ne trimite la o anume viziune pascaliană asupra lumii. Foamea, disperarea, setea, durerea, angoasa sunt energii istorice mult mai puternice decât orice strategie şi orice viziune raţională. Întotdeauna viitorul e dictat de compromisul între nevoi şi dorinţe. 

 

MDP: În istoria filosofiei au existat întotdeauna puncte de vedere tumultuoase, între „filosofi“ şi „credincioşi“. Cum se manifestă astăzi acest raport? De ce unii filosofi susţin că Dumnezeu este tot timpul plecat de acasă?

 

Vianu Mureşan: Pentru unii filosofi lipsiţi de pietate şi înţelepciune Dumnezeu este o jucărie, ca şi celelalte concepte, de altfel. Îl atrag într-un joc de limbaj şi cu asta cred că i-au epuizat semnificaţia, i-au cucerit fiinţa. Se amăgesc, desigur, devenind victimele propriei inteligenţe, care, prinsă de patos speculativ uită să fie atentă la exterioritate. Închipuindu-şi că lumea e mintea lor şi negăsindu-l pe Dumnezeu în propria minte, deduc, altminteri destul de logic, că Dumnezeu nu există, că e „plecat de-acasă”. Cine gândeşte astfel, ar trebui să încerce să vadă cum era lumea înainte ca ei să se nască, deci înainte ca mintea lor să înceapă să se creadă măsura absolută a realităţii, şi vor constata că era întreagă. Din fericire realitatea nu-şi schimbă natura după felul în care o gândim noi, iar existenţa Absolutului n-are nevoie de acordul gândirii. Ceea ce poate face în schimb gândirea e să se abstragă din acest Absolut, crezând că l-a uzurpat. Încercând să reziste prin sine, fără o raţiune ultimă, gândirea ajunge inevitabil la disperare sau nebunie. De la acest nivel orice preocupare filosofică trebuie să ia forma terapiei, dacă dorim o resuscitare a spiritului prin racordarea la Absolut. Nu-i obligatoriu să-l numim Dumnezeu, însă trebuie să-i recunoaştem adevăratele coordonate şi să ne ştim acorda în fiinţă cu el. Altminteri, fără s-o ştim, suntem pierduţi.

 

MDP: Vă rog, în final, formulaţi şi răspundeţi la o  întrebare dintr-o arie pe care aţi fi dorit să o abordaţi şi nu am fost inspirată să o formulez…

 

Vianu Mureşan: Dacă m-aţi fi întrebat care e cel mai bun produs cultural realizat vreodată, v-aş fi răspuns că acesta e figura lui Mesia. De asemenea Profetul, Înţeleptul, Iluminatul şi Sfântul sunt încarnările superioare ale spiritualităţii umane în diverse arii şi epoci, iar acele societăţi care nu au drept model figurile mai sus pomenite cred că sunt condamnate să se degradeze şi să dispară din memoria istorică. De altfel, nici nu ar avea cu ce să reziste, prin ce să contribuie la zestrea omenirii dacă n-au profeţi, iluminaţi, înţelepţi sau sfinţi. Dacă vom considera depăşite aceste figuri, nepotrivite sau în orice caz demodate, nu vom face decât să confirmăm că nivelul decadenţei noastre a coborât sub pragul la care mai puteam spera să fim recuperaţi. Iar, cum bine ştiţi, pe cei ce dispar ticăloşiţi nu-i regretă nimeni. E vorba şi de comunităţi întregi, nu doar de indivizi.

 

Maria Diana Popescu, Agero în dialog cu filosoful VIANU MUREŞAN

www.agero-stuttgart.de

 

Biografie Mureşan A. Valerian

 

Data şi locul naşterii: 20 februarie, 1969, localitatea Vicea, judeţul Maramureş

Statut social: necăsătorit

Cetăţenie: română

Profesia şi locul de muncă: Redactor la revista Transilvania Business şi Ziarul de Cluj. Între 2005-2009 conferenţiar universitar la Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Universitatea „Avram Iancu” din Cluj-Napoca; lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Universitatea „Avram Iancu” între 1999 şi 2005; asistent universitar la Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Universitatea „Avram Iancu”   între 1996 şi 1999; preparator universitar la Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Universitatea „Avram Iancu” între 1993 şi 1996; lector asociat în 2004-2005 la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Titular de curs la disciplinele: Istoria filosofiei româneşti, Istoria filosofiei moderne, Istoria filosofiei contemporane, Construcţia Europei recente. Cursuri şi seminarii speciale: Fenomenologia experienţei religioase, Lucian Blaga şi gândirea românească, Mitologie românească.

 

Funcţii deţinute. Şef de catedră la specializarea Filosofie şi Antropologie, între 2000 şi 2004; decan la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii „Avram Iancu” între 2004 şi 2008. Redactor la revistele Adevărul Literar şi Artistic (Bucureşti), Gândire Cultură & Societate (Cluj-Napoca), Revista de Diplomaţie Religioasă (Cluj-Napoca).

 

Studii urmate: Studii liceale între 1983-1987 la Liceul industrial nr. 1 din Baia Mare. Între 1988-1993 studiile superioare la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Din 1997 stagiul de pregătire doctorală în Filosofie, la Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, cu tema Alteritate şi relaţie în gândirea lui Emmanuel Lévinas. Susţinerea publică a tezei în martie, 2003.

           

Activitate publicistică: colaborator la reviste de cultură şi suplimente culturale: Tribuna, Steaua, Echinox, Noesis, Gândire, Cultură & Societate, Piaţa Literară, Renaşterea, Adevărul Literar şi Artistic (Bucureşti), Familia (Oradea), Poesis (Satu Mare), Revista pentru Diplomaţie Religioasă, Jurnalul pentru Studiul Religiilor şi Ideologiilor.

 

Activitatea ştiinţifică, literară şi publicistică:

 

I. Lista cărţilor publicate:

Lanţul Sofiei (eseu), ed. Decalog, Satu Mare, 1997

Fundamentele filosofice ale magiei (tratat), ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Epifania tăcerilor (poezie), ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Ceasurile mamifere (poezie), ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003

Altul decât Dumnezeu (tratat), ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005

Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas (monografie conceptuală), ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005. Premiul „Henry Jaquier” al Centrului Cultural Francez pe 2005. (coordonator ediţie) Vasile Lucaciu, Instituţiuni filosofice, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2005

Corpul şi timpul (o fenomenologie a îmbătrânirii), în volumul colectiv Oameni şi idei, ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2005

Simbolul, icoana, faţa (eseu), ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006

 

În curs de publicare: 

Pavese, omul jignit (eseu)

Nebunul lui Dumnezeu (roman)

                                                            

II. Lista studiilor şi eseurilor publicate:

 

Transcendenţă şi alteritate la E. Lévinas, în Gândire, Cultură & Societate, an. 1, nr. 1, 1997, Cluj-Napoca

Despre unitatea magică a lumii, în Gândire, Cultură & Societate, an. 2, nr. 3/4, 1998, Cluj-Napoca

Elemente de onto-teologie, în Gândire, Cultura & Societate, an. 3, nr. 5, 1999, Cluj-Napoca

Creştinism şi pan-ortodoxism, în Tribuna, nr. 21/24, 1994, Cluj-Napoca

Identitate şi sentiment religios, în Noesis, nr. 10/11/12, 1998

Suferinţa ca idol, în Poesis, nr. 7/8, 1998, Satu Mare

Despre experienţa vizionară în şamanism, în Echinox, nr. 4/5/6, 1998, Cluj-Napoca

Resurecţia copilăriei, în Echinox, nr. 7/8/9, 1998, Cluj-Napoca

Icoana, în Gândire, Cultură & Societate, nr. 6, pe 2000-2001, Cluj-Napoca

De la arhivă la diagramă, în Steaua, nr. 10, 2002, Cluj-Napoca

Polimorfismul creştinismului românesc, în Tribuna, nr. 9, 2003, Cluj-Napoca

Timpul ca experienţă relaţională, în Gândire, Cultură & Societate, nr. 7, pe 2002-2003, Cluj-Napoca

Creştinismul în jocul social modern, în Tribuna, nr. 76, 2005, Cluj-Napoca

Cunoaşterea ca practică a puterii, în Jurnalul pentru Studiul Religiilor şi Ideologiilor, 2005

Tăcerea de după iubiri, în Tribuna, nr. 103, 2006, Cluj-Napoca

Efectele socio-culturale ale globalizării, în Cetatea culturală, nr. 61, ianuarie, 2007, Cluj-Napoca

Speranţa mesianică, în Tribuna, nr. 113, 2007, Cluj-Napoca

Despre Lavric şi alţi iscoditori, în Tribuna, nr. 130-131, 2008, Cluj-Napoca

Timiditatea, maladie a relaţionării, în Tribuna, nr. 131, 2008, Cluj-Napoca

Salman Rushdie, conflictul naraţiunilor, în Tribuna, nr. 136-137, 2008 Cluj-Napoca

Existând din cochetărie, în Tribuna, nr. 141, 2008 Cluj-Napoca

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com