Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

 

Dialog cu poetul Eugen Evu

MirceaGoian

 

MG: Eşti Eugen Evu poetul hunedorean, evident, poetul român. Te rog, prezintă-te !

 

E.E. Am fost născut la Hunedoara, în dimineaţa de 10 sept. 1944, din părinţii Clara şi Gheorghe. Despre activitatea mea de când sunt în USR (peste 40 de ani!) – există nenumărate pagini, cărţi, antologii, CV-uri, etc. Uneori mă ia groaza cât de mult, de intens, mi-am ars, cum se zice... etapele.

 

În 14 martie ai lansat, neobişnuit, opt volume în vreme de criză? Cum ai reuşit?

 

E.E.Sunt restanţier, din terţe motive, faţă de cititorii mei, aşa că am recuperat, simbolic,

Prin evenimentul impecabil organizat de Biblioteca Judeţeană, la Sala de Aur... şi chiar am oferit bucuros, emoţionat ca un debutant, autografe şi pupături. Dar sincer să fiu, simt impulsul a mă retrage parţial, din această zbatere de o viaţă ... Câteva dintre cărţi le-am editat prin concurs, ca pe vremuri, altele cu sacrificii, căci, nu-i aşa?... legea existenţei este una a sacrificiului. Criza? Dar când am fost NOI înafara crizelor? Criza, consider, este una a energiilor, şi a sinergiilor, care SUNTEM....Ori, energia primară şi etern reciclabilă pe acest pământ, este acum la un fel de cotă de avarie... Energia acesta este ceea ce numim din milenii Duh, spirit, enrgie cosmică, adică INTELIGENŢA, ubicuă pe diverse trepte, în tot ce este viu. In extenso, al umanului, care este în interregn. Energiile sunt reciproc energofage, nu uita !

 

Versuri, proză, eseuri, aforisme şi critică literară, înseamnă o modalitate vastă de comunicare. Eşti într-o perioadă de acumulare a energiei spirituale?

 

Energia acesta, cum bine zici ce şi eu spuneam mai înainte, este paracletică, în accepţie creştină. Oenergie imuabilă şi metafizică şi transcedentală, în fiecare, funcţie de „ bogăţia cu duhul” , sau „ sărăcia cu duhul”... Ştiu la anii mei că psihicul funcţionează aşa: prin autosugestie sau sugestionare; iar energia spirituală aşa. Cu cât consumi mai multă, cu atât Ea se reface, redevine, sporeşte. Cu cât dărui mai mult, prin comunicare elevată, cu atât TE REUMPLI de spirit. Roland Barthes numeşte asta asompţiune: A a triumfa în plină pierdere”. Dacă îţi reprimi energia asta, sau o deviezi prin „ artere colaterale”, ai de pătimit: anxietate, paranoie, dacă nu mai grav... Toţi artiştii ştiu asta, unii se compca a ignora şi se prefac că ei sunt cei mai cei... Minciuna de sine este un păcat originar ! La modul sublim, muzicienii, poeţii, parţial actorii... Nimic nou sub soare, oglindit prin lună ... Căci suntem cu toţii fiinţe sublunare, cei mai nefericiţi ... cam lunatici!

 

Cât de util te simţi în comunitate, Eugen Evu?

 

Grea întrebare. Paradoxal! Uneori epuizat, societatea are ceva ce ştiinţa emergetismului numeşte „ vampirism”...Riscul este al paradoxalei însingurări, meditative, al insomniilor cioraniene. Vezi cum cei ce scriu literar sunt msai „ speciali”, mulţi sunt anxioşi, dacă nu chiar autişti şi, vai, la bătrâneţe, fac Alzheimer...(Cioran, Freud, etc.). A crea, aşadar, implică o suferinţă – care e a spiritului, şi deci şi a organicului. E greu de explicat şi nu risc să fac pe înţeleptul, nu sunt nici apostol, nici savant, sunt pur şi simplu încă om. Aventura cunoaşterii, curiozitatea,  m-au fascinat din copilărie, este ceva înnăscut. Marea întrebare, cred, nu este A FI sau A NU FI, ci una deterministă: DE CE? Întru ce anume ? Căci simplu zid, altfel, tocmai trăim murind...Eu am dorit să mor melodiind asta... Cuvântul cel mai vechi şi greu traductibil la alţii, este DOR ... Îmi e dor.

 

Cum răspunde comunitatea provocărilor tale?

 

Comunitatea răspunde empatic şi cu nobleţe sufletească, deobicei, mai ales la români...Instituţiile, ieri într-un  fel, azi altfrel, dar tot cam aşa, ingrat şi dispreţuitor;  „ De ce faci revista aia, dacă nu e rentabilă”... Bugetul? Păi cum vezi, nu ajunge pradei acestei subspecii, mai ales acum, la vârful crizei...Iar asta, vreau eu sau cei ca mine, se va răzbuna ...

 

De ce nu mai există astăzi cenacluri literare?

 

Când au fost, aveau rolul foarte eficient, al descoperirii talentului, al cultivării lui sistematice, elevate, al promovării şi împlinirii meritate...Doar că tendinţa a fost şi fa fi, dinspre puterile efereme, una de a ÎNGREGIMENTA politic creatorul, de a-l trage în zona devastatoare a dedublării, a aplatizării, creierul se aplatizează pur –şi- simplu. Mă doare ceea ce văd, chiar la noua generaţie, privitor la o angoasă bacoviană, o patologie „ a culturii” ; de fapt este CRIZA DE IDENTITATE a unui popor, şi sunt ticăloase toate manipulările egoiste ale celor care atât de hidos tind spre un nou totalitarism. Noi nu am fost nici în socialismul autentic, nici nu suntem într-un capitalist autentic...Aici suntem tragici, în Condiţie, cum scria DD Roşca „ condiţia tragică”...

 

Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut, - ultima literă – de asemeni, Numai trupul cuvântului e în prezent.” (Nichita Stanescu). Ce nostalgii ai?

 

Din păcate trăim foarte dureros, chinuitor, memoria trecutului. "Indivizii şi naţia” Bolile indivizilor sunt bolile spocietăţii”, spun psihologii. „Trupul cuvântului„ e virtualitate, e gând- cuget zburat. E lumină, dar lumina NU VEDE, e oarbă. Sau poate că are ochiul compus, al unor insecte, albina, libelula, musca ! Omul trăieşte într-un CONTINUUM ACUM SPAŢIU- TIMP; ce a fost e mort, ceea ce e posibil să vină, e probabil. Suntem pe unda ultrascurtă a psihicului cu Sinele său. Mitologiile şi unele religii ştiu demult. Ştioau şi sacerdoţii barbarilor ( v. Umberto Eco), şi inventatorii, descoperitorii, geniile de ieri şi cu atât mai mult azi. Omul se zbate să recupereze parte din ceea ce i s-a luat ( retras), atribuindu-se asta unei pedepse ... Omul există sub stigma învinuirii, dar e nedrept că împarte asta – fragil cum este, - cu entitatea care l-a împins- nu ştim de ce,- la „ păcatul cunoaşterii”...Nu e departe clonarea, transplanturile, sunt chiar sub ochii noştri. Nichita ? El a trăit aşa de năvalnic, încât s-a autodistrus,  l-am cunoscut personal, ca şi Păunescu, Mazilescu şi nenumăraţi alţii, despre care am scris în „ Motoare de căutare  sau cartea ca o vietate”, vol. I ... Cuvânt cheie pentru google „ Zece scriitori suicidari”.

 

În era globalizării se mai poate vorbi despre destinul scriitorului de provincie?

 

Provincia nu trebuie să redevină provincialism. Omul de talent , din toate artele, este în centrul lumii, dar, desigur, sunt retoric: unde nu există instituţii care să ajute scriitorul spre a-l restitui apoi Cetăţii, ţării sale, artistul din provincie este deobicei destinat ratării, din cauze pecuniare... Sau dacă vrei, va fi aidoma câinelui, câinele comunitar... Ceea ce e sinistru şi condamnă – de neiertat, - Puterile decizionale, efemere şi imorale.

 

Cum vede un scriitor meseria de jurnalist din zilele noastre?

 

Cea nouă este tipic- atipică, constatativă, grobiană, umilită de salarizare sau efecte politicianiste...Excepţie fac unele editoriale... Dar şi ele sunt înregimentate...Fac şi eu jurnalism, dar încerc să fiu în marea lecţie eminesciană, a operei sale politice ( v. vol 9 ediţia Perpesiccius). Jurnalistul răspunde comenzii celui ce îl plăteşte, scriitorul se informează citindu-l, doar că vede dincolo de text, chinul ăsta, paradoxal, al „comunicării”.

 

Ce transformări a suferit limbajul poetic într-o lume pragmatică?

 

Limbajul poetic e în precipitat impact cu internetul. Oricum limbajul „ pervesritează” , dintotdeauna, din aspiraţia firească de a „ spoune altfel”, de a stiliza, de as EXAGERA, cu ţinta reţinerii, atractivităţii, seducţie, da, prin arta frumosului, esteticii. Prin metaforă, antinomii, aforistică, etc. Eu revin la rostirea incantatorie, în modernitate, adică ceea ce în Sumer se numea divinaţie...E sâmburele de nespart al esenţelor, este magia cuvântului ritmat, sonorizat, transfigurativ, vindecător. Efectul era numti de vechii greci Catharsis...Suferinţa scrierii de acest tip, este un simptom, este suferinţa vindecării. „O boală conştientizată, e pe jumătate vindecată” (medicina.)

 

Prezintă-ne câteva aspecte din activitatea ta literară de peste hotare?

 

În 1990 am fost, cu fiul meu atunci de şapte ani, în Olanda...De atunci, am înţeles ce suntem noi, aici, unde suntem,  olandezii m-au primit incredibil,  ca şi nemţii; am avut un şoc şi previziunea a tot ceea ce avea să urmeze la noi, prin „ ieşirea din sistem”... Suntem unul dintre cele mai tragice popoate din Europa. Prearăbdarea  decade în laşitate, în ceea ce Popper numea „ cele şapte frici”, de fapt un spectru, un „ cucrubeu nocturn”, al omului sălbăticit, fără consitenţă spirituală...Religiile caută să atenueze asta, dar cum vedem, cad în fetişizare şi fanatisme, sau sunt divergente, fiecare strigă că al lui este Dumnezeul. Artele, de la Plaut, Socrate, Aristotel, Platon şi până azi, se luptă şi ele, între „ magic” şi „rationem”...Poate că actuala criză globală este însăşi Speciei actuale. Te rog să citeşti „ Aşteptîndu-l pe Godot”, sau trilogia lui Huxley şi încă o mie de alte capodopere. Noi merită să-i recitim  şi reînţelege pe Eminescu, Caragiale, Blaga, Ion Barbu ş.c.l. Şi nu ar strica să ne citim şi noi între noi.

 

 „Democraţia şi libertatea adevărată, mai înainte de toate, cer moralitate”. (Ion HeliadeRădulescu). Eşti mulţumit de ultimi 23 de ani?

 

Uf ! Moralitatea este ceva înnăscut (sau nu e ) -din genomul părintesc, dar imperativ cizelabilă, prin educaţie, şcoală, socializare, convieţuire de tip Agora...Actuala democraţie este, cum văd, deviaţionistă, libertatea, cea mai instabilă utopie ( „ Utopiile fac lumea”, alt paradox) – nu e ce a fost cândva gândit. Istoria e un fel de monstru, foamea şi frica fac legile, vai ! Poate că actuala generaţie, urmaşii noştri, vor avea o altă şansă, spre a o rezidi, dincolo de capcanele retoricii, demagogiei, fricii şi urii de sine, frustrărilor şin traumelor determinate ( ...) . Calea este cea a DEMNITĂŢII SENINE ...Calea este în fiecare, oricât societatea coruptibilă. De dorit este să avem, să urmăm MODELELE, geniile cele benefice, ci nu de tipul Dostoievki, Maiakovski, Blake, Bacovia, A. E. Baconsky... şi uriaşa cohortă de mari bolnavi ai umanului. Nu e un paradox că ţările cele mai sărace, mai înjosite, nasc genii care, prin timp, vor răzbuna „ viaţa ca o pradă” , cum o numea Marin Preda, cum am văzut la Ion Caraion. Minunat va fi atunci când artistul român nu va mai fi în exil acasă la el, numai că tendinţa globalizării este ...a unui altfel de comunism, eu aşa văd.

 

Cum evaluezi cultura în judeţul Hunedoara?

 

„Precum în cer, aşa şi pe pământ”... Precum în macrocosmos, aşa în microcosmos, precum în infinitul mare, aşa şi în cel mic, al Sinelui şi al Sinei...La noi, „ cerul” este pe Dâmboviţa. Dar te rog,  lasă-mi răgazul replicii  pentru un alt număr. Ştii bine, am fost colegi în domeniul culturii, ce şi cum. Regret doar că au trecut anii şi dacă suntem sinceri, morali aşadar, vedem la fel....Eu însă nu am fost niciodată un tip practic, ci doar inventiv, riscînd a înnebuni de dragul semenilor noştri, oamenii.

 

Mircea Goian

jurnalist, muzician

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUȚII - Inserați un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)