HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Dialog cu scriitorul Octavian Soviany

„Nu contează atât de mult ce scrii sau cum scrii, contează din gaşca cui faci parte”

 

Gabriel Argeşeanu

 

G.A. D.le Octavian Soviany, ne aflăm într-un moment prielnic   ca să vă întreb cât de actual mai este Eminescu?

 

O.S. Este de actualitate, dar fiecare generaţie îl citeşte altfel pe Eminescu. Discutam cândva cu Alexandru Paleologu care-mi spunea că este în posesia unui exemplar din ediţia Maiorescu, ediţie princeps, a poeziilor lui Eminescu, care aparţinuse mamei sale. Şi ca orice domnişoară, de pe vremea aceea, însemnase poeziile care îi plăcuseră cel mai mult. Preferase poeziile care nouă astăzi ne plac mai puţin, fie pentru că le găsim discursive, fie pentru că le găsim sentimentale. Gusturile se schimbă de la o epocă la alta şi sunt texte ale lui Eminescu care, acum câteva decenii, nu au avut cine ştie ce impact şi care, astăzi, plac foarte mult, mai ales dintre postume. Să nu uităm că în Opera lui Eminescu, George Călinescu trece destul de uşor peste „Odă în metru antic”. Cred că fiecare generaţie trebuie să-şi descopere un Eminescu al ei, în aceasta constând actualitatea sa. În altă ordine de idei, dacă Eminescu mai este capabil să nască asemenea discuţii, asemenea controverse, înseamnă că este actual. Eminescu este un reper şi chiar dacă ne raportăm la el polemic reperul există. Nu trebuie să-l sanctificăm, nu trebuie să-l mumificăm, însă nu trebuie nici să-l lăsăm să fie denigrat, fără argumente substanţiale, de persoane care nu au demonstrat încă, prin nimic, faptul că au dreptul să facă acest lucru.

 

G.A. Fiind vorba de o reaşezare a valorilor, aceasta duce la „mici revoluţii” în interiorul generaţiilor literare.

 

O.S. Poate şi din dorinţa de schimbare. Despre Eminescu se spun fel de fel de lucruri, care au devenit comune: poet nepereche, poet naţional ş.a.m.d. Aceste clişee, la un moment dat, au început să irite, iar greşeala celor care s-au apucat să-l denigreze pe Eminescu este că, în loc să încerce să demonteze clişeele, s-au repezit fără motiv la Eminescu. Poate goana după senzaţional, poate şi goana după publicitate, însă până acum nu dau dovadă de seriozitate, aceşti denigratori ai lui.

 

G.A. Din ceea ce spuneţi, putem fi siguri că în satul globalizat ne putem păstra identitatea culturală cu Doina şi Eminescu?

 

O.S. Nu ştiu. Însă, trebuie să păstrăm un anume specific, adică integrându-ne să nu ne trădăm niciodată specificul, pentru că altfel nu avem decât varianta asimilării. O cultură unică este uşor de asimilat, şi aici este primejdia. Există o specificitate pe care ar trebui să ne-o definim mult mai clar decât până acum. Este adevărat că Eminescu este naţional, dar există şi multe repere care pot fi oricând naţionale. În ultimă instanţă, şi Caragiale poate fi la fel de naţional ca Eminescu.

 

G.A. Se scrie acum o poezie notabilă? Este generaţia 2000 reprezentativă?

 

O.S. La ora actuală există o poezie foarte bună, pe care o fac mai ales cei foarte tineri. Există această generaţie 2000, care a dat câţiva poeţi despre care sunt sigur că se va vorbi mult. Marius Ianuş, Andrei Peniuc, Adrian Urmanov, Elena Vlădăreanu, Ion Zvera, sunt poeţi care au reuşit să opereze acea modificare de paradigmă, poeţi care scriu cu totul altfel decât se scria acum zece – cincisprezece ani, pentru că ei vor să scrie adevărul, să recupereze realul. Această recuperare a realului era absolut necesară, fiindcă poezia optzeciştilor sau chiar poezia unora dintre nouăzecişti, poate cu excepţia lui Ioan S. Pop şi Daniel Bănulescu, risca să devină o poezie prea fără sânge, o poezie alexandrină, pentru că se textualiza prea mult, se construia prea mult, uitându-se, de fapt, că poezia este viaţă, este sânge, este realitate.

 

G.A. Dacă poezia, aşa cum susţineţi, avea nevoie de un implant de realitate şi tinereţe, atunci ce părere aveţi de spre roman ? Se mai poate susţine, prin el însuşi, romanul românesc ?

 

O.S. Este o întrebare destul de dificilă. În general se spune că am trăit o epocă în care poezia a murit, proza ar mai avea un oarecare viitor. Mă întreb oare câtă proză se citeşte ? Şi cred că şi romanul a pierdut destul de mult teren deoarece, în ultimul timp, se citeşte mai mult carte document - jurnale, memorii, documente de epocă -, şi această preponderenţă a nonficţionalului a mai secătuit ceva din entuziasmul vechilor cititori de romane. Poate că romanul de tip tradiţional a devenit un pic obositor. Am momente când şi pe mine mă enervează o poveste cu început, mijloc şi sfârşit, fiindcă este puţin artificioasă, puţin convenţională, în definitiv, viaţa nu are nici mijloc, nicii sfârşit. Însă, important este că sunt şi la ora actuală câţiva romancieri destul de tineri, foarte buni. De exemplu, Daniel Bănulescu, care poate că este mai prozator decât poet, iar dintre cei foarte tineri, pe nedrept ignorată, Elena Pasima. Însă şi romanul ar trebui să se supună unei metamorfoze, pentru a ţine pasul cu timpul. Pentru că, uitaţi-vă, cărţile pe care le-au publicat Nicolae Breban sau Augustin Buzura, după 1990, aproape că nu au avut nici un fel de impact, chiar dacă, bunăoară, „ Amfitrion”- ul lui Breban era un roman bun. Nu mai place acest fel de literatură, acest fel de roman. Ultimele cărţi ale lui Breban au fost adesea criticate, şi mai ales de cei tineri. Probabil, romanul va suferi şi el o autodevenire, iar istoria romanului demonstrează că are această capacitate de metamorfoză şi este viu încă din antichitate, iar noi nu putem crede că va muri tocmai acum.

 

G.A. Se vorbeşte de raportarea centru – margine în toată sfera culturii, iar în anumite centre marginale, universitare sau nu, unde viaţa culturală nu este dinamizată de spirite puternice, putem vorbi de provincializare ?

 

O.S. Şansa acestora este să apară astfel de spirite dinamice care să catalizeze toată atmosfera intelectuală din respectivul oraş, altfel, riscul provincializării există permanent. În centrele universitare se mai întâmplă câte ceva. De pildă, la Cluj apare revista „Apostrof”, o revistă extraordinară, până şi-a schimbat formatul, interesantă şi acum, făcută de un singur om, care a avut nebunia să se angajeze în editarea ei.

 

G.A. Este poate o asemănare cu „Echinoxul” ante şi post Papahagi?

 

O.S. Perioada de după Papahagi nu mai are aceiaşi strălucire, ca cea dinainte. Eu m-am format în atmosfera „ Echinox” – ului din vremea lui Papahagi şi era o atmosferă de emulaţie extraordinară. Gândesc că, în felul său, Clujul are o poziţie privilegiată datorită „ Apostroful” – ului , aşa cum se întâmplă şi la Sibiu, unde există oameni minunaţi, numind aici ca exemplu pe Dumitru Chiuaru. Nu ştiu dacă la Timişoara se întâmplă ceva semnificativ, dar la Satu Mare există revista „ Poesis”, unde George Vulturescu face o treabă extraordinară şi există acel festival „ Poesis”, unde se creează o atmosferă deosebită.

 

G.A. În contextul exploziei editoriale, din păcate în tiraje de „subzistenţă” pe piaţa literară (în cea mare parte max. 500 exemplare), fapt pentru care numeroase volume aproape nici nu sunt cunoscute de publicul larg şi critici, chiar dacă, la un moment dat, cineva ca Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu ori Marin Mincu, le poate cita într-un context sau altul, care este şansa oraşelor ce nu sunt centre universitare, cum ar fi Alexandria, Roşiorii de Vede, Turnu-Măgurele, Giurgiu şi altele, să nu-şi „provincializeze” scriitorii ?

 

O.S. Explozia editorială de astăzi este atât de mare încât absolut nimeni nu poate urmări ce apare, aşa încât, este posibil să apară cărţi foarte bune, chiar cărţi geniale, pe care să nu le observe nimeni. Am să dau doar un singur exemplu, Elena Pasima, o foarte tânără şi talentată prozatoare, care a luat şi un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Vorbind zilele trecute cu ea, pentru că voiam să scriu o cronică despre cartea ei, şi cerându-i să-mi spună ce s-a mai scris despre ea, am rămas uimit să aud că a fost uitată aproape total. Doar o recenzie de câteva rânduri în „Ziua literară”. Şi totuşi, este vorba despre o carte premiată, iar din câte ştiu, asemenea cărţi se recenzează aproape din oficiu. Se vede treaba că dacă nu ai şansa de a intra în zona de gravitaţie a unei personalităţi de referinţă, şansele sunt destul de mici. Există înrădăcinat, din păcate, în mediile literare bucureştene, spiritul de gaşcă. Nu contează atât de mult ce scrii sau cum scrii, contează din gaşca cui faci parte.

 

G.A. La un moment dat cronica lui Nicolae Manolescu era un adevărat barometru pentru piaţa literară. La fel cronicile de întâmpinare ale lui Constantin Sorescu, Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu şi am mai putea adăuga şi alţi critici în această listă, dar ele sunt din ce în ce mai rare. Care este soarta cărţii actuale, fără o critică de întâmpinare riguroasă?

 

O.S. Este trist faptul că, după 1990, unii din criticii foarte importanţi au abandonat critica sau o fac ocazional. Cei tineri nu sunt foarte numeroşi şi nici unul dintre ei nu are autoritatea pe care o avea pe vremuri Nicolae Manolescu sau pe care o mai are astăzi Mincu sau Grigurcu. Critici tineri sunt puţini, aşa încât recenziile şi cronicile literare nu sunt făcute de critici în toată puterea cuvântului, ci sunt făcute de poeţi, prozatori şi uneori de simpli veleitari, fapt pentru care, critica s-a deprofesionalizat şi nu mai are forţa de după `90.

 

G.A. Postmodernismul a suscitat în ultimii ani o serie întreagă de polemici. Mircea Cărtărăscu chiar a alcătuit un op dedicat acestui curent. De care parte a baricadei vă aflaţi?

 

O.S. Acum câţiva ani, la Muzeul Literaturii Române, au sosit câţiva poeţi belgieni şi, când au fost întrebaţi ce părere au despre postmodernism, au ridicat din umeri, pentru că noţiunea le era străină. La noi, sunt consideraţi nişte termeni care sună seducător şi imită câteodată forma, dar nu şi spiritul unor fenomene culturale din exterior. Esenţial mi se pare altceva, şi anume că se schimbă codul. Cei foarte tineri sunt total diferiţi de ceea ce eram noi. Gândiţi-vă că acum 20 de ani noi nici nu ştiam ce e acela un computer, pe când ei se nasc cu mâinile pe acesta, citesc alte cărţi, văd alte filme, sunt bombardaţi din toate părţile cu aceste spoturi publicitare, care au şi ele, chiar dacă nu ne dăm seama acum, o mare forţă de impact, şi orizontul lor este altul, fapt pentru care simt nevoia să se exprime altfel. De pildă unii tineri, Andrei Peniuc şi, mai ales, Adrian Urmanov, au lansat ideea poemului utilitar, a poemului care-şi propune în primul rând să comunice. Literatura încearcă să iasă din acea textualizare mandarinică, care se făcea în anii `80, şi poezia, în consecinţă, să-şi redobândească cititorii, chiar făcând unele concesii, aplicând uneori elemente ale anunţului publicitar. Nouă nu ne plac aceste lucruri, considerând că poezia are un anumit prestigiu şi că trebuie să stea un pic mai sus de muritorii de rând. Însă, la fel de adevărat este că o poezie fără cititor moare. Eu cred că nu o să moară, pentru că aceşti tineri efectiv au ceva de spus.
Noţiunea de postmodernism este atât de diferită de la un autor la altul încât nu se poate vorbi despre acesta, decât ca o orientare foarte largă, adică un alt fel de a înţelege literatura decât înainte de al doilea război mondial. Postmodernismul este un produs american, oarecum este similar cu fenomenele neoavangardă din Europa, de după al doilea război mondial, şi poate că, în ultimă instanţă, termenul nu desemnează decât neoavangarda americană.

 

G.A. Vizibilă sau nu, literatura română traversează o anumită criză?

 

O.S. De nu ştiu câte secole, se spune despre literatură că este în criză. A avut vitalitatea să iasă mereu din aceste crize. Să sperăm că o va avea şi de data aceasta, deşi acum este mult mai mare concurenţa decât în alte dăţi, şi poate nu va mai fi chiar o regină, cum a fost până acum.

 

Gabriel Argeşeanu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com