Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Dialoguri privilegiate: MARIA HETCO:

„Iubesc scrisul, cartea, studiul, adevărul şi Biserica mea”

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

 

MDP: Stimată doamnă Maria Hetco, ce mai înseamnă patriotismul pentru contemporani? E o noţiune perimată?

 

Maria HETCO: Eu m-am căsătorit cu un fiu de preot, o personalitate cunoscută în viaţa Bihorului, pentru că tata era canonic, protopop greco-catolic în Oradea şi mutat de la catedrala noastră Sfântul Nicolae, la cererea lui, în Beiuş. Prin soţul meu iubit, Virgil, am aflat lucruri necunoscute mie despre viaţa episcopilor de Oradea, Demetrin Radu, Valeriu Traian Frentiu şi Ioan Suciu, informaţii care-i aşezau într-o lume aparte. Ei îl iubeau pe Dumnezeu mai presus de viaţa lor. Am început să iubesc lumea aceasta, voiam să o cunosc, să o aprofundez, să o trăiesc, să devină parte şi model al vieţii mele. Aşa am început studiul metodic al materialelor despre prigoana contra Bisericii mele. La început materialele erau rare, subţiri, greu se aflat. S-a dus o politică de intimidare, de denigrare a greco-catolicilor după 1989, în special a preoţilor rămaşi în viaţă după ieşirea din închisori. Acum, cel puţin în Oradea, în Bihor, toţi au murit. Treptat, cu scurgerea anilor, am găsit o bibliografie mai bogată, pe care am respectat-o în consemnările făcute pentru presa religioasă locală şi în expunerile mele. Prin Lucian, ele au depăşit cadrul care le era destinat – în principal pentru credincioşii parohiei „Maica Domnului” din Oradea. Selectez bibliografia. Sunt mărturii din interior, cunoscători ai problemelor şi cu acces la documente valoroase. Scriu pentru că iubesc scrisul, cartea, studiul, adevărul şi Biserica mea. O iubesc obiectiv prin documente, prin adevărurile ei, prin sacrificiile fără număr. Poate o iubesc parte şi subiectiv, pentru că:

         - aparţin trup şi suflet acestei biserici, pe linia familiei mele, în primul rând prin tatăl meu, dar şi prin căsătoria mea, cu legăturile de familie cu adevărat deosebite, existente încă în familia în care am intrat. Prin tatăl meu, fiu, nepot şi strănepot a trei generaţii de cântăreţi bisericeşti în unica biserică din satul natal al tatălui meu.

         - elev în clasa a şasea la şcoala din sat, cu ocazia unei vizite a P. S. Valeriu Traian Frentiu, tatăl meu, elev foarte bun la învăţătură, s-a evidenţiat prin participarea şi răspunsurile date la lecţiile asistate de P. S. A fost selectat, încurajat şi susţinut ca elev foarte bun, dar provenit dintr-o familie săracă, absolvind în 1933 Şcoala Normală de Învăţători di Oradea.

         - era cel de-al doilea învăţător din sat, susţinut moral şi material de Episcopia Greco-catolică di Oradea, prin Episcopii ei.

         - tatăl meu a avut faţă de P. S. Valeriu Traian Frentiu – de sfântă amintire – o recunoştinţă puternică, neclintită şi dovedită în timpul prigoanei declanşată de statul comunist român, dar şi de cei care aveau ca scop în sine al activităţii lor desfiinţarea Bisericii Greco-catolice.

         - eu am crescut în acest climat de recunoştinţă, devotament şi respect pentru Biserica Greco-catolică reprezentată de acest ierarh, pentru care familia mea aveau un adevărat cult.

         - ajuns dascăl în localitatea natală, a rămas până la pensionare şi după, dascălul-fiu al satului, azi cu locul de veci în pământul strămoşilor noştri, pe care-l numea „sfânt şi odihnitor”.

         - familia mea a ajuns în satul drag tatălui meu, când eu am început clasa a treia. Aici l-a cunoscut pe preotul satului, Eugen Pantea. L-am îndrăgit pentru prietenia ce-o purta familiei noastre, pentru prezenţa sa caldă şi luminoasă în şcoală, către noi copiii, care-i fugeam în întâmpinare când intra în curtea şcolii. Purta întotdeauna reverenda, care-l făcea unic în peisajul satului, în viaţa noastră de elevi.

         - de la sfinţia sa am învăţat salutul specific credincioşilor noştri greco-catolici: „Lăudat fie Isus!” şi răspunsul „În veci, amin”. Acestea erau întotdeauna cuvintele întâlnirii cu părintele, cu sătenii, oriunde ne întâlneam, salut creştinesc, care a devenit obişnuinţă de atunci şi până acum.

         - devenită şi eu fiică a bisericii, a satului, părintele m-a introdus într-o lume necunoscută mie: citirea Afântului Apostol, în duminici şi sărbători, pe fragmente, unul-doi elevi; Taina Sfintei Spovedanii şi primirea Sfintei Euharistii! Ce impresie extraordinară au avut asupra vieţii mele cele trăite atunci, cu ecouri prelungite, până la cei peste 72 de ani ce-i am. În frumoasa biserică cu boltă albastră, înstelată, pictată, caldă şi curată în simplitatea ei, împodobită de jur împrejur cu tablourile reprezentând „Calea Crucii” – drumul Calvarului, rămâneam de multe ori plângând în faţa chinurilor Domnului, în faţa neputinţei mele de a-l mângâia pe Domnul...

         - pe fiecare tablou, discret într-un colţ, erau trecute numele, prenumele familiilor donatoare din trecutul satului, unde mi-am găsit şi eu rădăcinile: străbunicii mei care trăiau acum, mângâietori, în sufletul meu...

         - în corul elevilor, instruit de părinţii mei şi de părintele Eugen, am participat la oficierea Serviciului Divin, cântam priceasna, frumoase cântece mariane, Paraclisul Maicii Domnului, pregăteam Viflaemul. Viaţa mea era plină de trăiri sufleteşti înălţătoare, puternice şi luminoase, trăiri de bucurie, fiindcă făceam parte din viaţa bisericii, a satului... şi pentru acele trăiri şi evenimente în care mă contopeam, dragostea, recunoştinţa şi respectul meu faţă de această biserică au devenit puternice, statornice, o temelie pe care nu a dărâmat-o arestarea tatălui meu pentru că a stopat cu cuvântul şi autoritatea lui prădarea bisericii satului de Cărţile ei, de Calea Crucii, după anul de tristă referinţă din viaţa Bisericii Române Unite: 1 decembrie 1948 şi ceilalţi care i-au urmat...Acesta este şi patriotismul meu. O mică parte a lui, bineînţeles...

 

Ce înseamnă „patria” pentru contemporani, pentru mine este o problemă de gândire. Mai înseamnă patria „pământul”, „limba” pe care o vorbim, învăţătura de la mama ca prim dascăl, părinţii noştri, oamenii, poporul în mijlocul căruia trăim şi cu care ne înfrăţim. Azi pământul ţării nu mai e iubit şi preţuit. Ruperea ţăranului de pământul lui, începând cu grădina casei care nu mai era „proprietatea” lui aparţinătoare casei în care locuia, până la păşunea unde-şi creşteau împreună animalele, pădurea care-i dădea lemnul pentru construcţia casei, a porţii, a gardului împrejmuitor, materialul cu care se încălzea şi folosit cu drămuire – toate i-aui fost luate brutal, cu mii de victime produse, a neputinţei de a înţelege că a fost despuiat de patria lui, limitată la ceea ce era al lui, bunuri moştenite sau obţinute cu foarte mari sacrificii. Toate i-au fost luate şi au devenit bunuri de furat, în numele statului român. Ţăranul, fiii lui, mutaţi în oraş, deveniţi proletari. Satele, unde fiecare gospodărie era o mică fabrică de asigurare a tuturor bunurilor produse de „pământul lui” prin hărnicie – această realizare a devenit ceva derizoriu pentru noile generaţii de orăşeni, oraşe mereu lărgite prin noi cartiere pentru oamenii satelor depopulate. Oraşele nu au dat caractere, ca şi satele unde ai crescut în hărnicie, în moralitate, în credinţă, legat prin existenţa ta de pământ, de muncă, de familie, de satul tău, sat care te lăuda sau te lua în derâdere dacă te abăteai de la legile nescrise, dar respectate de-a lungul generaţiilor. Rupţi de bogăţia satului, la propriu dar şi la figurat, bogăţie care însemna pământul însuşit prin furt şi nedreptate (de regimul politic), s-a ajuns să iubeşti ca proletar puţinul pe care îl ai şi pe care lai dobândit atât de greu dacă eşti cinstit şi corect. „Patria” a devenit ce ne putem însuşi ca să trăim de azi pe mâine, mereu cu plasa la cumpărături.

         Ce să iubeşti dacă nu ai ceva „al tău”?

         Aşa s-a stins în suflete patriotismul!

         Pământul a devenit povară de lucru sau de plătit, dacă vrei ceva de la el, pentru că foştii oameni harnici, părinţii, au îmbătrânit şi ei, nu mai pot munci, nu au ce munci, nu au nici bani de plătit; ca şi pământul, au devenit şi ei „povară” pentru copiii lor. Acest lucru este un cumplit adevăr azi, în lumea satelor populate doar de bătrâni – fantome ale unui trecut mult prea bine organizat, dar devenit „anacronic” pentru lumea „modernă” a oraşelor. Limba ţării şi cultivarea ei prin simţul patriotismului s-au degradat, s-au micşorat. Orăşenii au devenit aşa de cosmopoliţi încât îşi botează copiii, magazinele, afacerile doar cu nume şi expresii din afara vocabularului limbii române, care e „demodată”, „depăşită”, şi iată că devenim altceva decât suntem. Cum să fii tu „patriot”, „român” când nu ai modele, nici pe treptele înalte ale societăţii, nici la nivelul tău social? Şi de ce să fii patriot, la ce îţi foloseşte? Niciodată nu a fost „implementată” mai puternic ca acum axioma „ubi bene, ibi patria”. 

 

MDP: Ce vă spune acest prezent dezolant, umilitor pentru aproape toţi românii?

 

Maria HETCO: Azi trebuie să devii „practic”, să te descurci indiferent cum, scopul scuză mijloacele – aceasta devine coordonata de gândire, de acţiune, viaţa însăşi. Snobismul, parvenitismul, „telectual” atât cât poţi pentru a te pune în evidenţă, nu prin şi pentru cultura ta, educaţia ta, a copiilor, prin carte şi comportament măcar de bun simţ, ci dimpotrivă, tot mai jos, spre degradarea morală care ne acoperă şi ne îneacă în nemulţumire, teamă, în degradarea întregii naţiuni, devenită pesimistă, instinctuală, superficială, dar modernă, occidentală...

 

MDP: Cum vedeţi România anului 2008?

 

Maria HETCO: Timpul anului 2008 în România se încheie pentru mine cu aceste usturătoare considerente morale, dar „glorioase” că se armonizează cu ceea ce am descoperit despre occidentul de la care am preluat, prin televiziunile comerciale, violenţa şi numai mizeriile lui morale, comportamentale.

 

MDP: Dar viitorul ei?

 

Maria HETCO: Cum va fi viitorul? Sper că va fi mai aproape de specificul nostru ca popor, că ţara va redeveni pământul plin de istorie, cu frumuseţile lui naturale, neprelucrate, cât mai puţin modernizate. Sper că vom înţelege după aceşti ani degradanţi că avem nevoie de pământ curat, de ceea ce natura a creat în mii de ani, de frumuseţea acestui pământ şi de relieful lui atât de variat. Sper să revenim la râuri şi locuri nepoluate, neinfestat de nesimţirea celor fără de bun simţ, a celor fără de minimă educaţie ecologică. Sper să învăţăm din greşelile acestor ani, tulburător de degradanţi pentru noi românii, precum şi din ceea ce au pierdut occidentalii prin mutilarea, de fapt desfiinţarea naturii. Ei au revenit, vorbesc despre această greşeală, se luptă pentru cultivarea pădurilor, pentru aer curat, parcuri, hrană ecologică. Au reuşit să schimbe, să educe, să ecologizeze întregul peisaj al ţării lor. Au devenit patrioţi prin politica ecologică, prin respectul şi protecţia pentru pământul şi limba ţării lor. Străinii sunt buni, îi tolerează, fiindcă muncesc mai din greu ca ei, dar copiii lor devin fii doar ai patriei unde cresc, învaţă „doar limba ţării”, limba lor maternă, devenind „jenant de oficioşi”, aproape nu se mai vorbeşte nici în familie. Ar fi bine să învăţăm de la nemţi, francezi, italieni şi alţii cum să ne purtăm cu minorităţile naţionale, care duc o politică de deznaţionalizare în propria noastră ţară, local, în teritoriile locuite de ei.

        

MDP: Ce reproşaţi societăţii? Ce ar trebui  evacuat  din societate pentru ca să funcţioneze normal?

 

Maria HETCO: Societăţii române actuale îi reproşez degradarea morală şi sărăcia materială la care a ajuns populaţia satelor şi faimoasa clasă muncitoare, azi fără loc de muncă, pentru că au dus o politică economică falimentară pentru economia ţării; că a creat o minoritate, mai presus decât o permite legalitatea, extrem de bogată, dar neproductivă.

 

MDP: Dar clasei politice?

 

Maria HETCO: Clasa politică a acestor ani e o ruşine naţională. Statul Român a fost deposedat de putere. Politicienii români joacă în comedii de prost gust; agenda lor e diferită de cea a maselor; şi-au realizat interesele lor de înavuţire, de parvenire politică şi economică; interesul naţional a fost uitat. Legile le-au făcut pentru ei în Parlamentul ţării, nu pentru români, dovadă că politica economică a acestor ani nu a produs efecte pozitive pentru cetăţeni. Adierea rece a crizei economice va fi resimţită greu, pentru cei mulţi în primul rând prin lipsa industriei, a locurilor de muncă, ce influenţează existenţa, nevoile permanente ale cetăţeanului. Trebuie eliminată politica disoluţiei statului român, a instituţiilor şi autorităţilor lui, prin reconsiderarea autorităţii lor şi prin depăşirea nivelului minimal actual de autoritate.Trebuie pedepsite abuzurile, pornirile violente ale oamenilor fără elementara moralitate, fără educaţie, pentru că abuzurile şi violenţa coboară până în spaţiul public, pe drumuri, parcuri, stadioane, săli de spectacol, până în casele noastre. Aceste măsuri de siguranţă cer legi şi soluţii clare; proiectele politice să aibă suport popular; parlamentarii să atragă investiţii pentru cei ce i-au ales, nu să le întoarcă spatele, făcând legi pentru grupuri de interese. Noua clasă politică, aflată acum în chinurile facerii, să fie de o bună calitate morală, patriotică; să facă politică pentru oameni, pentru că, dacă viaţa poporului rămâne neschimbată, degeaba se face politică în România.

 

MDP: Stimată Doamnă Maria HETCO, sînteţi un militant pentru adevăr şi lumină, tot respectul pentru dumneavoastră. Am citit serialului pe care îl semnaţi în revista Agero. Istoricii tac, vă felicit. Ce vă motivează demersul?

 

Maria HETCO: Dacă aţi urmărit materialele consemnate de mine în revista Agero: viaţa şi sacrificiile Bisericii Române Unite cu Roma, aveţi şi răspunsul demersului meu. S-a păstrat o tăcere totală asupra adevărului istoric, adevăr care cei mai în vârsta ca mine din sânul Bisericii mele îl ştiau în mare, dar din respect pentru majoritatea ortodoxă, l-am păstrat în memoria şi în sufletele noastre, pentru armonia relaţiilor între noi, românii. În 25 martie 1993, P. S. Vasile Hossu al Oradiei, primul episcop după intrarea în legalitate a Bisericii Unite, a înfiinţat prima organizaţie religioasă din eparhia de Oradea: Reuniunea Mariană „Neprihănita Zămislire”, cu scopul de formare, de educare a cultului marian (al Preacuratei Fecioarei Maria). Am activat cu foarte mult drag în reuniune, având foarte multe expuneri în acest context tematic. Reluam, după patruzeci şi cinci de ani de întrerupere, cultul marian, început în copilărie ca elevă în satul natal al tatălui meu, în clasa a III-a. În noiembrie 1998, în parohiile greco-catolice din Oradea, noul episcop Virgil Bercea (P. S. Vasile Hossu a decedat în 1997) organizează activităţi pentru credincioşii aparţinând vârstei a treia. În cartierul în care locuiesc (zona de vest) s-a construit o biserică nouă, deservită de călugări franciscani, numită „Maica Domnului”. Aici conduc activitatea cu cei de vârsta a treia care au dorit să afle adevărurile ascunse despre teroarea începută în 1945 şi finalizată, după măsurile luate, în 1 decembrie 1948, prin desfiinţarea Bisericii Române Unite.

 

Era o temă ce o purtam în suflet, cunoscută ca realitate a acelor ani, pe care nu o bănuiam în complexitatea ei, în murdăria ei. Aşa au început pentru mine lecturile despre cauzele ilegalizării bisericii noastre greco-catolice şi martiriul episcopilor noştri. Cele aflate m-au întristat  prin perfidia lor, faţă de ceea ce se numea fals – „sora noastră, Biserica Unită” de către Biserica Ortodoxă Română, şi, pe cealaltă parte, suferinţele morale şi fizice, ale episcopilor, preoţilor, călugărilor şi credincioşilor greco-catolici care nu au semnat trecerea la ortodoxie. Am aflat bibliografie nouă, editată în străinătate; am început să consemnez, să dezvălui adevărurile tăinuite. Studiindu-le, nu puteam să mai tac. Prezentarea acestor realităţi, în ambele faţete (puterea comunistă cu aliata B.O.R. şi Biserica Unită în curs de lichidare), am făcut-o respectând dorinţa autorilor cărţii, menţionată în prefaţă. De exemplu, părintele călugăr bazilitan Silvestru Prunduş, unul din cei doi autori ai cărţii „Cei doisprezece episcopi martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice”, menţionează că „prezentarea episcopilor martiri şi mărturisitori ai Bisericii Române Unite dorim să fie considerată exclusiv un act istoric, fiindcă o facem numai pentru a fixa în timp şi în istoria Bisericii şi Neamului jertfa lor, şi nu cu titlu de festivism, cum le plăcea unora să taxeze orice apariţie legată de marea prigoană dezlănţuită de comunism asupra Bisericii Greco-catolice, adevărat genocid la care au fost supuşi clericii lşi credincioşii rămaşi fideli convingerilor lor, şi, cu deosebire, conducătorii ei, ierarhii. Departe de noi gândul de bravadă, în sensul de a diminua importanţa jertfelor Bisericii Ortodoxe Române, atâta timp cât şi ea a avut mucenicii ei, valori umane ireproşabile, care au înfruntat la fel teroarea anchetelor, puşcăriilor şi trimiterile la case de nebuni. Dar păcat că unii dintre ei au fost aruncaţi în „groapa leilor” de către proprii lor superiori, uneori ierarhi, slujitori oportunişti ai persecutorilor. Nu avem dreptul să omitem nimic din cele ce s-au petrecut în timpul celor aproape cincizeci de ani împotriva Bisericii noastre, pentru ca posteritatea să fie pe deplin informată...”.Acest îndemn şi poruncă explică motivaţia şi demersul meu.

 

De ce tac istoricii? Dintre ai noştri cel puţin, cei rămaşi în viaţă, unii au scris, alţii şi-au oferit Divinităţii sacrificiul vieţii. Erau preoţi şi s-au comportat ca Fii şi Apostoli adevăraţi ai Bisericii. Au tăcut, aveau exemplul lui Cristos, care a tăcu şi când a fost scuipat, biciuit, încununat cu spini şi răstignit. Ei şi-ai oferit suferinţele pentru Biserica lor, preamărind pe Dumnezeu pentru ceasul „Vinerii Mari” al vieţii lor. Cele ce vă scriu le-am auzit de la preoţii bătrâni orădeni, pe care i-am cunoscut şi i-am rugat să scrie cele prin care au trecut. Nu mai aveau putere să retrăiască scriind chinurile, voiau să le uite, le oferea Celui de Sus. Aveau o stare interioară de pace, de mulţumire, de recunoştinţă că au avut prilejul să fie ai lui Isus, mărturisitori ai credinţei, fii ai Bisericii lui Isus, în Neamul Românesc, şi nu trădători ai lui Isus ca Iuda. De ce tac (dacă tac) istoricii ortodocşi? Adevărul doare, şi dacă e inconfortabil de ce l-ar spune? În catedrala noastră Sfântul Nicolae, reprimită atât de greu, episcopul ortodox al Oradei P. S. Sofronie şi-a cerut scuze, în numele credincioşilor lui, pentru suferinţele prin care au trecut credincioşii greco-catolici. Noi plângeam de bucurie, de recunoştinţă, şi rezultatul..., poate îl ştiţi. La fel de elocvent cazul Mitropolitului P. S. Corneanu, care s-a cuminecat împreună cu greco-catolicii la sfinţirea unei biserici parcă... mai ştiţi poate represaliile în ambele cazuri... Şi atunci... ce să facă istoricii BOR?

        

 

MDP: Cum vedeţi viitorul religios al omenirii?

 

Maria HETCO: Viitorul religios al lumii îmi pare sumbru, pentru că a slăbit influenţa acestei instituţii divine pe pământ: Biserica. [...] Serveşte Biserica doar întăririi credinţei în Dumnezeu, când cei ce au fost ierarhi din 1946 încoace sunt neschimbaţi, cu excepţia celor care au trecut în lumea de dincolo? Nu se vrea primenirea, cum apare în politică din patru în patru ani. Au rămas înţepeniţi în vechile funcţii de ierarhi. Poporul de jos, sărac, e mai credincios. A merge acum la biserică a devenit o modă pentru cei mari, dar şi pentru cei mici; sfinţim pietre, nu suflete. Cultura neamului este o necesitate majoră, dar ne trebuie şcoli serioase, unde se face carte, educaţie, caractere, modele de urmat. Trebuie reaşezat învăţământul pe clasici, pe valorile ţinute în afara programei de învăţământ liceal şi universitar.

        

MDP: Cui i-aţi acorda un premiu şi de ce?

 

Maria HETCO: Dacă ar fi să acord cuiva un premiu, mi-ar fi foarte greu să selectez instituţia şi persoana pentru premiere. Contactul meu cu lumea, cu oamenii, e destul de restrâns. M-am retras de pe această scenă, voit, dar şi silită de multe cauze: decepţia în oameni, în speranţele legate de ei. Am înţeles orbirea mea de până acum, că mi-am fixat toate aspiraţiile asupra oamenilor, a lucrurilor, a realităţilor care trec, şi destul de puţin mi-am înălţat speranţele spre cele ce nu apun: harul lui Dumnezeu şi Veşnicia lui. Viaţa mi-a dat lecţii uluitoare, din care am înţeles că e o mare greşeală să apelezi mai întâi la oameni, la forţele naturale atât de slabe, şi să nu te încredinţezi dintru început Puterii lui Dumnezeu. Experienţa înţelegerii dreptăţii limitate a omului, neputinţa şi limitele puterii omeneşti m-au învăţat să nu mă bazez decât pe Dumnezeu, căci El este marea speranţă creştină, mai presus de orice.

 

MDP: Maxima dumneavoastră preferată.

 

Maria HETCO: Maxima mea, probată de însăşi viaţa mea, este „Nimic fără Dumnezeu”. Pe un plan secundar aş putea scrie şi alte maxime care m-au cucerit prin inteligenţa şi experienţa de viaţă cuprinse în ele: „să trăieşti în lume, dar să nu ai legături strânse cu pulberea lumii”; „chiar şi când eşti singur, poartă-te ca şi cum ai avea alături un oaspete nobil”; „sărăcia este comoara ta, nu o schimba cu o viaţă îmbelşugată”; „virtuţile sunt fructul autodisciplinei, nu cad din cer”; „modestia este baza tuturor virtuţilor”; „cuvintele tale să fie pietre preţioase şi cu mare valoare”; „petrece-ţi fiecare zi într-o contemplare plină de seninătate”. Mi-au fost coordonate şi ale vieţii sufleteşti şi ale comportamentului, şi implicit a retragerii de acum într-o viaţă trăită în reculegere, în credinţă.

 

MDP: Numiţi, vă rog,  cîteva personalităţi culturale româneşti care v-au  impresionat.

 

Maria HETCO: Dintre personalităţile culturale româneşti care mă impresionează în prezent este domnul H. R. Patapievici, pentru cultura lui filosofică ce mă depăşeşte; îl ascult deseori pe TVR Cultural, pentru că mi-e drag pentru etica, morala lui. Îmi plac câţiva ziarişti pentru dovada culturii lor politice şi sociologice: domnii Hurezeanu, Chirieac, Ungureanu, Popescu şi alţii.

 

MDP: Scriitorul dumneavoastră preferat?

 

Maria HETCO: Am citit până nu de mult toate genurile literare, dar în ultimul timp citesc şi recitesc literatură religioasă. M-au impresionat vieţile unor sfinţi: Padre Pio, Sfântul Francisc de Azizi, Tereza Neuman, Sfânta Tereza, Ecaterina de Siena şi alţii; de fapt vieţilor unor sfinţi cu stigmate. Stigmatele sunt miracolul prezentării rănilor Domnului în lumea necredincioasă, ca ea să vină la lumină şi să creadă. Vieţile lor sunt minuni vii, predici însufleţite, care mijlocesc orice ştiinţă şi care răstoarnă îngâmfarea minţii omeneşti. În cazurile lor cercetate îndelung, ştiinţa constată şi tace mută; se retrage lăsând loc teologiei. Numai în Biserica Catolică sunt oameni stigmatizaţi, ca dar al lui Isus, pe care El îl rezervă ca semn al identificării lor cu Biserica adevărată, cu trupul lui mistic. Recent am citit şi îmi place doamna Alis Ventoni cu cartea „Timpul care ni s-a dat”. Acum citesc cartea „Biruinţa unei iubiri” de Monica Pillat – o frumoasă corespondenţă între părinţii ei Dinu şi Neli Pillat. Îmi lipsesc scrierile noi. Lucian şi le procură când vine acasă şi le duce cu el; mi-a spus însă că e orientat în ultimul timp către publicaţiile în limba germană. Ca scriitor preferat, am mulţi, aş nedreptăţi pe mulţi, indicând doar unul. I-am adorat şi memorat pe Coşbuc, Eminescu, Alecsandri, Topârceanu, Şt. O. Iosif, Goga. Mereu i-am recitit pe romanticul Teodoreanu. H. P. Bengescu, Călinescu, M. Preda, şi am avut mare slăbiciune pentru Tolstoi, Dickens, Hugo, Proust, Flaubert, Hardy, Maurois, Stendhal, surorile Bronte şi alţi autori ai literaturii universale.

 

Va urma

Maria Diana Popescu în dialog cu doamna MARIA HETCO (1),

28 ale lui octombrie, 2008

 

Comentarii de la cititori

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:'comentarii , raspuns la de ce au urat comunistii atat de mult Biserica Greco-cat'
2. Tema / articolul / autorul::'aniversarea Bisericii Greco-catolice de Maria Hetco'
3. Numele si prenumele Dvs.:'rsvulcanescu'
4. Adresa Dvs. E-mail:'rsvulcanescu@yahoo.fr'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):'021 6837174'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'0770306070'
7. Textul mesajului Dvs.:'Incerc sa-i raspund dlui Man. Comunistii au urat enorm Biserica G.C din principiu si in general (v.si Ucraina) pt. ca era o dovada vie a fortei spiritului, a superioritatii Occidentului (citeste Roma ,nu, "cate divizii are Papa?") si o sfidare a Ortodoxiei, de unde pornisera si ajunsesera la un grad superior de civilizatie.In plus,spre deosebire de Ortodoxie, era foarte greu daca nu chiar imposibil de inflitrat ,cel putin pana in '89.la noi. Dar nici din Ucraina nu am mai auzit mari vesti despre Greco-catolici. In Romania a fost detestata cu desavarsire din toate cele aratate mai sus (de unde si prigoana pt."revenire" atat de bine prezentata de autoare) dar mai ales si pentru ca amvoanele devenisera focare de rezistenta anticomunista publica si "oficiala". A se vedea predicile exceptionale ale IPS Ioan Suciu, "Episcopul tinerilor". model de angajare spirituala si patriotica. Pacat ca nu se publica! Ar face cinste tuturor.

(Da, sunt ruda cu Prof.Ion Vulcanescu, mentionat in articol, care si in prezent tot persecutat politic "oficial"a ramas).Noi suntem in Bucuresti, Romania.'


-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------
1. Ce doriti sa ne transmiteti?:   ''
2. Tema / articolul / autorul::   'Dialoguri privilegiate: MARIA HETCO:'
3. Numele si prenumele Dvs.:   'Dan Alexandru Crisan'
4. Adresa Dvs. E-mail:   'crisandalexandru@yahoo.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):   '0213160683'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):   '0731 298 919'
7. Textul mesajului Dvs.: 'Sarut mana, mult stimata doamna si, la multi ani: plini de bucurie, sanatate si iubire! Am citit tot ce ati scris in "Agero" si am fost foarte placut impresionat - de fiecare data! Va scriu, pentru ca, am o doleanta: I-am trimis lui Lucian (fiul Dvs.) un articol pe care-l incheiam cu sugestia de a impune - democratic, ca in fata "Catedralei Neamului", sa se ridice un monument in cinstea preotilor martiri greco-catolici; ca o palma data acelora care au contribuit - voit sau prin tacere, la prigoana lor: preotii ortodocsi!

Nu disper, ca nu a publicat articolul; doar ca, tare nu as vrea sa se piarda Ideea! Poate ca dumneavoastra, mai libera de obligatii sociale - comparativ cu Lucian, o veti promova. Nici macar nu tin, la a-mi face un titlu de glorie din aceasta, deci: Nu este neaparata nevoie a-mi publica numele. Tin insa, la realizarea monumentului!

 

Cu stima si prietenie, Dr. Dan Alexandru Crisan

 

P.S. Am urmat - la mijlocul anilor '60, doi ani de liceu, la fosta scoala de fete (manastire?) din Beius. Profesorul Ioan Calugarul ( preda latina la "baieti"!) era unchiul meu - fiind casatorit cu sora tatalui meu Ana Calugaru ( nascuta Crisan, profesoara de matematica - la "fete"!). Poate ca i-ati cunoscut! Inca odata va doresc: Ani multi si cat mai frumosi!'


-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''Opinie
2. Tema / articolul / autorul::'„Iubesc scrisul, cartea, studiul, adevarul si Biserica mea”'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Tudor NEGOESCU'
4. Adresa Dvs. E-mail:'doru_negoescu@yahoo.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''

7. Textul mesajului Dvs.:'Impresionante si de bun-simt raspunsurile Doamnei Maria Hetco, o persoana crescuta in cultul dragostei pentru valorile noastre supreme! Respectul meu! Felicitari pentru initiativa Doamnei Maria Diana Popescu!

tudor negoescu'


De ce şi cum iubesc Biserica Greco-Catolică?
Am în suflet şi în minte zeci de răspunsuri la această întrebare:

 Aparţin suflet şi trup acestei biserici, pe linia familiei mele prin tatăl meu – în primul rând, dar şi prin căsătoria mea şi legăturile cu familia în care am intrat. Prin tatăl meu, fiu, nepot şi strănepot, a trei generaţii de cântăreţi bisericeşti – în unica biserică din satul natal al tatălui meu.

Elev în clasa a VI-a, cu ocazia unei vizite a P.S. Valeriu Traian Frenţiu la şcoala din sat, tatăl meu – elev foarte bun la învăţătură – s-a evidenţiat prin participarea la răspunsurile date la lecţiile asistatede P.S. A fost selectat, încurajat şi susţinut ca elev foarte bun, dar provenind dintr-o familie săracă, absolvind în 1933 Şcoala Normală de învăţători din Oradea.


 Era cel de-al doilea învăţător din sat, susţinut moral şi material de Episcopia Greco-catolică de Oradea prin Episcopul ei.


 Tatăl meu a avut faţă de P.S de sfântă amintire, Valeriu Traian Frenţiu, o recunoştinţă puternică, neclintită şi dovedită în timpul prigoanei declanşată de statul comunist, dar şi de cei ce aveau scop principal al activităţii lor desfiinţarea bisericii greco-catolice.


 Eu am crescut în acest climat – de recunoştinţă, devotament şi respect faţă de biserica greco-catolică reprezentată de acest ierarh, faţă de care tatăl meu avea un adevărat cult şi din care cauză a fost arestat dupa 1948.


Ajuns dascăl în localitatea natală, după mai multe transferări, a rămas până la pensionare dascălul-fiu al satului, azi cu locul de veci – la dorinţa deseori exprimată – în pământul strămoşilor săi, pe care-l numea sfânt şi odihnitor.


 Familia nostră a ajuns în satul drag al tatălui meu când eu am început clasa a III-a primară. Aici l-am cunoscut pe preotul satului, părintele Eugen Pantea. L-am îndrăgit pentru prietenia ce-o purta familiei noastre, pentru prezenţa sa caldă, luminoasă în şcoală, între noi copiii care-i fugeau în întâmpinare când intra în curtea şcolii. Purta întotdeauna reveranda care-l făcea unic în peisajul satului, în viaţa noastră de elevi. De la Sfinţia Sa am auzit salutul specific credincioşilor bisericii noastre: “Lăudat fie Isus!” şi răspunsul: “În veci, Amin!” Erau întotdeauna cuvintele întâlnirii cu părintele, cu sătenii, cu orice persoană ce o întâlneam – oriunde – salut creştinesc care a devenit o obişnuinţă, de atunci şi până azi.


 Aici ca elevă şi devenită fiică a satului, părintele m-a introdus într-o lume necunoscută mie: citirea Sf. Apostol în duminici şi sărbători pe fragmente împreună cu 1-2 copii şi taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Euharistii. Ce impresie extraordinară a avut asupra vieţii mele cele întâmplate atunci, cu ecouri prelungite până la peste 72 de ani ce-i am!
În frumoasa biserică cu bolta albastră, înstelată, caldă şi curată în simplitatea ei, împodobită de jur împrejur cu scenele drumului calvarului lui Isus, rămâneam de multe ori plângând în faţa neputinţei mele de a-l mângâia pe Domnul...


 În zilele care au urmat, părintele ne descoperea file din istoria satului: numele familiilor trecute în lumina amintirilor care au lăsat urmaşilor lor “Calea Crucii”. Amintirea lor a rămas peste ani într-un colţ al tabloului, într-o prezenţă discretă, scrisă de preotul din vechimea satului..., a anilor trecuţi.


 În corul elevilor – instruit de părinţii mei şi de părintele Eugen, din care am făcut parte din clasa a III-a am participat la oficierea Sf. Liturghii în duminici şi în sărbători, cântam priceasna – frumoase cântece mariane, Paraclisul Maicii Domnului, pregăteam colindele, Viflaimul... Viaţa mea era plină de trăiri sufleteşti noi, de încântări, de bucurie, fiindcă făceam parte din viaţa bisericii şi a satului şi pentru acele trăiri şi evenimente în care mă contopea dragostea mea faţă de biserica greco-catolică, a devenit puternică, statornică, o temelie pe care nu a putut-o învinge arestarea tatălui meu, pentru că a stopat cu vocea şi cu braţul lui prădarea bisericii de cărţile ei şi de Calea Crucii, după anul de tristă referinţă din viaţa Bisericii noastre: 1 XII 1948 şi ceilalţi care i-au urmat...

Oradea, 10 XI 2008,
Maria Hetco


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)