Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

INTR-O NOAPTE la CIUDANOVIȚA

 

SPOVEDANIA ULTIMULUI SUPRAVIEŢUITOR - DUMITRU ION -

 

 

Ben Todică, Australia

 

Nicu Chişe: Bună dimineaţa Australia sau bună ziua!

Ben Todică: Bună seara!

N.C.: Bună seara! Deocamdată suntem acasă la domnul Dumitru care a fost sondor la Ciudanoviţa în perioada anilor ’62 când s-a întâmplat accidentul respectiv cu cei unsprezece oameni care au murit din cauza unui incendiu în mină. Benoni, te rog să continui interviul cu un om extraordinar de valoros, atât prin ceea ce este, dar şi prin ceea ce ştie despre viaţa şi munca în mina din Ciudanoviţa, ca ultim supravieţuitor am tragicului eveniment. Numele său este Dumitru Ion. Dumnealui a fost de serviciu în noaptea aceea, a fost sondor şi a avut o echipă foarte bună de sondori şi are multe de povestit despre această problemă. Întrebaţi-l ce doriţi. Bună ziua încă odată.

B.T.: Da, bună ziua ţie şi bună ziua lui nea Dumitru!

Dumitru Ion: Bună Benoni! Mă cunoşti, mă ştii, mă reţii, nu?

B.T.: Da, cum să nu te ştiu. De asta vreau să începem mai călduţ, mai familial că pe nea Dumitru îl cunosc de când eram copil mic, când era şi el fecior.

D.I.: Când ai fost în Oraviţa, am vorbit, am stat mult de vorbă. Câţi ani sunt de-atunci?

B.T.: Am fost odată în 2000 şi pe urmă am fost în 2006.

D.: În 2000 am vorbit eu cu tine atunci. Pe Bucşă, pe Romică îl ştii nu?

B.T.: Nu-mi aduc aminte.

D.I.: Romică era prieten cu Chivu.

B.T.: Da. Acuma unde locuieşti?

D.I.: Eu locuiesc la Răchitova, doi km de la Oraviţa înspre Maidan.

B.T.: Şi de ce te-ai mutat la Răchitova?

D.I.: Am şi apartamentul din Oraviţa, am casă aicea, am cumpărat-o.

B.T.: Aşa...

D.I.: Am o fată de 38 de ani, a rămas ea în apartamentul din Oraviţa.

B.T.: Să-ţi trăiască!

D.I.: Mulţumesc! Tu ce ai?

B.T.: Eu am un băiat cu răposata, cu Mioara din România şi am doi cu chinezoiaca cu care sunt acum. Deci, am trei copii.

D.I.: Da, da. Benoni, printre cei care am supravieţuit atuncea în noaptea aceea când a fost tragedia, au fost 15 oameni în subteran, printre care şi doi sondori şi doi mi-neri care am scăpat, aceia sunt mai în vârstă, nu mai trăiesc. Se pare că dintre ei toţi numai eu sunt în viaţă. Mi se pare că a murit şi Bucşă Romică. A avut nevasta asistentă la spital dacă o mai ţii tu minte pe Ina.

B.T.: Ina era? A, da, da, îmi aduc aminte de tanti Ina.

D.I.: Copilul lor Zeno a jucat fotbal, dar nu l-ai prins.

B.T.:  Nu l-am prins.

D.D.: Zeno îl chema, un băiat a avut.

B.T.: Deci, tu te-ai căsătorit cu Aurica la Ciudanoviţa sau v-aţi căsătorit în altă parte?

D.I.: Da, sigur,  la Ciudanoviţa, în 1971.

B.T.: Şi tu ai venit de copil singur la Ciudanoviţa să lu-crezi? Cum de ai ajuns la Ciudanoviţa?

D.I.: Eu m-am dus în anii ’53 în Bucureşti când s-a făcut stadionul 23 August, am fost brigadier voluntar. Înţelegi? Aşa am lucrat cum era atunci, am prins acolo vreo două săptămâni şi după ce s-a terminat stadionul ne-a transferat la Bârlad, la Fabrica de rulmenţi. Înţelegi?

B.T.: Da.

D.I.: Şi ducându-ne la Bârlad, am stat acolo din august până în decembrie. La noi în România, în 1953 a fost Festivalul Mondial al Studenţilor şi am stat la Bârlad până în decembrie, am făcut un stagiu şi ne-a dat un costum de haine, aşa cum era atunci, ne-a dat o legitimaţie la mână şi puteam merge în ţară oriunde să ne angajăm, cum era cu raioanele atunci, să ne angajăm. Am venit acasă, eu sunt născut în judeţul Vrancea, lângă Focşani, într-o comună numită Vânători, la vreo trei km distanţă. Şi atunci în ’54, un vecin de-al meu de acolo era militar, făcea armata la Deta şi avea un coleg acolo din Reşiţa. Nu ştiam noi atuncea, n-aveam informaţii ca acuma şi venind ăla care avea un coleg la Reşiţa şi i-a spus că aveau o uzină mare la Reşiţa, mi-a zis să merg cu el la Reşiţa şi atunci în ianuarie ’54, după sărbători am venit la Reşiţa. Aici am venit cu trenul, el s-a dus la Deta şi apoi ne-am prezentat la raionul de partid cum era atunci, la UTM pe vremuri. foto jos: vagonetarul

 

 

B.T.: Câţi ani aveai atunci?

D.I.: Poftim?

B.T.: Câţi ani aveai?

D.I.: Şaptesprezece ani aveam, nici nu împlisem şaptesprezece,  şaisprezece ani şi ceva, şi trei  sau şase luni, nu mai reţin. Ne-au primit ăia la raion, ne-au întrebat mai multe lucruri, aşa era dispoziţie pe ţară. Am avut noi comandant de tabără pe unul Ianos Fazekas, că ne-a ajutat mult, după care a fost membru în guvern cu Gheorghiu-Dej, a fost în Biroul Politic al Comitetului Central. El ne-a ajutat atunci fiind comandantul de tabără al brigadierilor unde am fost noi şi aveam de la ei o legitimaţie şi datorită ei ne-au primit foarte bine - când ne-am prezentat noi acolo. Doi inşi am fost, eu cu un consătean, ne-am prezentat şi ne-au cazat la un cămin acolo, ne-au dat abonament la cantină cum era, că nu aveam bani şi ne-au angajat în uzină - fiecare ce-a vrut. Eu am ales meseria de sudor autogen, că era autogen şi electric meserii separate. Apoi am făcut o şcoală de calificare în ’54, am stat până în vara lui ’55. În primăvară am auzit că a venit o echipă de specialişti rusi pentru cercetări pentru uraniu pe la Clocotici pe lângă Reşiţa şi am auzit noi că s-au stabilit la Ciudanoviţa. Habar n-aveam de Ciudanoviţa, nu ştiam nimic. Am venit la Ciudanoviţa în august. Nu erau barăci, stăteau la corturi, nu era nimic. Dacă vroiam să ne angajăm ne primea să stăm la corturi, dacă nu peste o lună, maxim două ne-au spus că fac barăci şi atunci am plecat înapoi la Reşiţa. De la Reşiţa după ce am crezut noi că s-au construit locuinţele am venit cu cursa peste deal, am venit la sfârşitul lui octombrie că atunci făceam optsprezece ani, că nu te angajau sub optsprezece ani, eu fiind născut în ’37 în octombrie, înţelegi? Atunci făceam optsprezece ani. Mă auzi Benoni?

B.T.: Foarte bine.

D.I.: Împlineam optsprezece ani atuncea şi am venit la sfârşitul lui octombrie şi deja se făcuseră barăci. Prima baracă  din Texas care a fost de-a cutmezişul apei, venea cu capul în apă, o reţii? În aia ne-a cazat, nu erau blocuri, nu era nimica, înţelegi?

B.T.: Îhî.

D.I.: Ne-au cazat şi am început lucrul la foraj, la sonde.

B.T.: Poţi să-mi descrii puţin Ciudanoviţa, cum ai văzut-o prima dată, ce era acolo?

D.I.: Era un drum de ţară şi transportul a ceea ce se aducea şi alimente se aducea pe calea ferată, înţelegi?

B.T.: Îhî.

D.I.: Se făcuse un drum de la gară, se mergea greu cu tractoarele, cu chirovurile alea mari cu care se trans-portau toate materialele care se aduceau pe calea ferată, înţelegi? După aia a început construcţia drumului până la Ciudanoviţa. În şantier era un drum de ţară, era frumos, era verdeaţă multă. Cea mai acoperită a fost partea asta spre Gârlişte, unde erau pomi frunctiferi, în spe-cial cireşi, pruni, înţelegi, peste deal la Gârlişte. Apoi s-a făcut drumul prin sat, prin Ciudanoviţa, Jitin şi veneam la Oraviţa prin Grădinari, pe ocolite, nu era drumul ăsta de acuma. Era frumos. Era foarte frumoasă calea ferată, podul Jitinului. Ne-am bucurat, eram şi copii, eram  tineri, ne duceam peste tot. Asta a fost până m-am angajat.

B.T.: V-aţi angajat la mină?

D.I.: Da, m-am angajat la mină, la foraj la sonde, ca sondor, apoi am evoluat.

B.T.: Aşa, apoi s-au făcut blocurile şi s-a mărit localitatea. Îţi mai aduci aminte câţi locuitori la un moment dat erau acolo?

D.I.: Erau mulţi, n-aş putea să...

B.T.:  Aproximezi.

 

 

D.I.: Da, enorm de mulţi, nu ne cunoşteam că era şi ar-mată, erau mulţi care lucrau la construcţii. Eu când am venit era securitate rusească, era închis tot perimetrul acela în care se exploata, era păzit de armata rusă. Era armată rusească, era conducere rusească, directori aveam şi români şi ruşi. Înţelegi? Era unul Tarapanov.

B.T.: Vorbeşte-mi un pic despre familia ta. Te tragi din-tr-o famile de oameni simpli, săraci?

D.I.: Da, oameni simpli, am fost patru fraţi la părinţi, eu fiind cel mai mare. Suntem de la ţară.

B.T.: Cum ai cunoscut-o pe Aurica. Vorbeşte-mi un pic despre familia lor, de familia lui moş Pleşa.

D.I.: Erau născuţi prin munţii ăştia, pe la Abrud, comuna Albac, au avut gospodărie şi au venit şi ei încoace la mină din cauza necazurilor, cum era atunci. Eu nu i-am cunoscut. Au venit pe rând, a venit socru-miu, a venit un cumnat, a venit Valerica.  Pe Valerica o cunoşti nu?

B.T.: Da, da. Vorbeşte-mi despre moş Pleşa un pic, cum ţi s-a părut moşul?

D.I.: Moşul era un om bun. Era tâmplar, făcea butoaie,  fel de fel de lucruri din lemn, asta era meseria la ei.

B.T.: Da, da. Dar a fost un om foarte modest.

D.I: Da, modest. A avut copii mulţi şi el, a avut şase fete şi-un băiat. Şi ei au venit pe rând. Prima dată a venit Valerica şi ea i-a adus încoace. Ea lucra la cantină şi i-a adus pe rând. Ciudanovita lua amploare. A început cons-trucţia blocurilor, a drumurilor, se lucra intens la barăci,  în două-trei zile se monta o baracă. Era multă lume la mină, erau mulţi cei de la construcţii.

B.T.: Când a trebuit să vă angajaţi, a fost vreun sistem de filtrare, de triere a oamenilor de către securitate? Angaja aşa pe oricine?

D.I.: Eu fiind voluntar, fiind brigadier aveam pe cineva, ceva, un fel de garanţie care ne însoţea. Că ce se întâmplă, nici n-am mai luat lichidarea de la Reşiţa ne-a primit aşa, înţelegi? Deci nu mi-am făcut lichidarea de la Reşiţa, am venit şi ne-a angajat direct. Eram cu nişte ştampile pe buletin, ne-au zis că nu contează, înţelegi? Aveau nevoie, aveau ei o lege a lor, aveau nevoie de forţă de muncă şi oamenii nu veneau, nu se îmbulzeau la mină dar nu ştiu dacă angajau pe oricine. Nu, n-am avut probleme cu angajarea, n-am avut probleme cu securi-tatea, nu ne-a întrebat nimeni nimic. Probabil că veri-ficau ei dosare, ştiau ei cine suntem. Atât ne-a întrebat – unde am lucrat. Le-am spus că la Reşiţa, că am fost bri-gadier şi asta a fost totul pentru mine, înţelegi?

B.T. Pe urmă ai intrat ca sondor, poţi să ne vorbeşti un pic despre oamenii cu care ai lucrat la sonde, despre şefii pe care i-ai avut. Care au fost oamenii care i-ai îndrăgit, care te-au apreciat, care au fost oamenii pe care i-ai urât?

D.I.: De urât nu am avut, eu nu am fost omul să urăsc.

B.T. L-ai cunoscut pe Bătălan, a fost şeful tău sau...

D.I.: Da, Bătălan a fost şeful meu. Pe inginerul Bătălan l-am cunoscut când am venit la sondă, l-am avut şef la sondă. Când terminase facultatea parcă era inginer mecanic atunci şi a venit şef la mecanici, apoi a lucrat son-dor cu mine. Am fost şeful lui, ca şef de brigadă.

B.T.: Extraordinar.

D.I.: El a venit după anii ‘59-’60, sau după ’60, nu mai ţin minte când a venit că la un moment dat ne-am despărţit că au luat amploare explorările şi am rămas la Lişava unitatea 20 - forajul. Înţelegi, asta a fost cu sondele, cu cercetările.

B.T.: Acum te-ai stabilit acolo, hai să intrăm în mină. Ce lucrai în mină? Hai să intrăm în seara în care s-a petrecut fenomenul. Tu ce făceai în seara aceea? Te-ai dus la serviciu, ţi-ai luat la revedere de la soţie?

D.I.: Ce s-a întâmplat? Eu eram şef de brigadă pe două schimburi şi-l aveam pe Romică şef de echipă. El a trebuit să-şi ia nişte mobilă de la depozit de la Oraviţa şi eu eram în schimbul trei, el trebuia să vină la schimbul unu că aşa eram împărţiţi, schimbul doi era liber.

B.T.: Romică şi mai cum?

D.I.: Bucşă Romulus. El a spus că dacă va reuşi să ajungă cu mobila la timp, va veni la schimbul doi, dacă n-ajunge cu mobila vine cu mine la schimbul trei şi dorea să rămână şi la schimbul unu în continuare a doua zi.  Aducea mobila cu o platformă cu nişte ţigani cu căruţa şi a venit mai târziu. Oamenii nu puteau lucra pe instalaţii fără el, dar au avut altceva de făcut - reparaţii cu mecanicul.

 

 

B.T.: Îţi aduci aminte ce maiştri erau în schimbul ăla de noapte, cine mai lucra, ce maşinist, cine era pompagiu ...?

D.I.: Nu-i mai ţiu minte, dar maistru miner a fost Cota, era separat de foraj, dar maistrul miner care era în schimbul ăla de noapte dicta toate echipele în subteran până la ieşirea din mină.

B.T.: Îţi aduci aminte numele lui Cota complet?

D.I.: Nu mai ştiu.

B.T.: Nu mai ştii...

D.I.: El a murit atuncea.

B.T.: Da, că şi taică-miu a lucrat tot atuncea cu tine, în schimbul trei era şi el.

D.I.: Ei erau la revizie.

B.T.: Da, era la revizia puţului, era cu nea Rusu din sat.

D.I.: Nu mai reţin eu aşa de bine. Am intrat seara pe la zece şi cum eram într-un plan înclinat, eram jos la ulti-mul orizont, la punctul cel mai adânc.

B.T.: La care puţ eraţi?

D.I.: La puţul unu.

B.T.: Puţul unu era ăla de la atelierul mecanic sau cel de la alimentară?

D.I.: Nu, ăla nu era făcut atunci, se lucra la el dar nu era străpuns.

B.T.:  Aşa.

D.I.: Am intrat, eram eu cu Romică şi încă o echipă de sondori.

B.T.: Cine era maşinist?

D.I.: N-aş putea să-ţi spun. Nu ştiu, nu.

B.T.: Crezi că a fost Wattzi Iosif. Wattzi neamţul?

D.I.: S-ar putea, nu ştiu sigur.

B.T.: Bun.

D.I.: Noi nu aveam treabă cu maşiniştii şi nu-i ţin minte şi nu-i vedeam că erau în casa maşinii, ci numai cu semnaliştii care ne băgau în colivie. Am intrat cu toţi sondorii, unii erau pe Direcţionala patru, Chivu cu Uţă Toma şi şeful de echipă care era şi şeful de brigadă la o sondă în altă direcţie tot pe Direcţionala patru cu ăia care au murit şi noi ăştia doi, cinci în total. Ne-am apucat şi am început lucrul, am dat drumul la sondă, am băgat la puţ, cum se zicea la noi, Romică fiind obosit s-a culcat un pic, s-a întins pe-o ladă că alergase toată ziua, n-a avut timp nici să doarmă şi pe direcţională cum eram noi acolo era o nişă de vreo treizeci de metri, şi în fundul nişei, cred că-ţi aminteşti cum erau nişele.

B.T.: Da, ştiu.

D.I.: Aveam sonda, camera de sonde, aveam o sondeză mai mică, nu era din alea mari. Şi băteam gaura înspre ieşire cum se cerea. El s-a culcat pe o ladă de probe, stătea acolo întins. Era târziu, cred că era trecut de do-uăsprezece noaptea, n-aş putea să spun exact. Vedeam că vine ceva alb, ca o ceaţă, intra la noi în nişă unde eram cu sonda. Mă ce drac-o fi? Eu am zis că-s aburi prima dată, înţelegi? Nu i-am dat atenţie, dar când mă uit ve-neau aburii mai mult pe jos aşa şi creşteau pe măsură ce înaintau.

B.T.: Era greu fumul.

D.I.: Pe jos circula. Îl scol pe Romică. Măi Romică i-a vezi ce-i aici! El se trezeşte tresărind că adormise, a sărit şi a zis: Mitică arde mina! Înţelegi? El mi-a zis.

B.T.: Aha.

D.I.: El a fost întins la orizontală jos pe pământ şi a sim-ţit fumul.

B.T.: A simţit că miroase a fum.

 

 

 

 

D.I.: Îl luase pe la picioare, ajunsese la el fumul. Am oprit tot şi hai să ieşim afară, să ieşim pe unde am intrat, pe una din părţi pe planul înclinat, ajungem la plan să ieşim pe scări. Ne-am dus să ieşim dar fumul tot creştea şi creştea şi ne-a ajuns fumul până la gât, se urca pe noi de jos în sus, ca o piramidă era, înţelegi, şi tot venea pe jos. Ne-am dat seama că nu mai putem merge şi ne-am întors înapoi. Din planul înclinat până sus la orizontul patru erau parcă vreo şaizeci de metri, nu ştiu exact, dar peste treizeci de metri. Era un coborâtor, un suitor. Că ce se întâmpla? Noi aproape lunar eram antrenati, erau lucrurile aşa de bine puse la punct că toţi din mină aveam o zi stabilită de ieşit din mină pe căile de acces, ca în caz de accident să ştii pe unde ieşi. Înţelegi? Să cunoaştem toate căile de aeraj. Cunoscând căile de aeraj, fumul venea de la puţ încoace, circula. Haida să ieşim, şi am ieşit pe suitorul ăla până la orizontul patru, în spate. Noi având multe foraje de o vreme deja, mai multe sonde la orizontul patru cu foraje, ştiam să mergem la puţ. Dar venea la fum de la puţ prin toate părţile şi tot la fel n-am putut ieşi. Zic hai în continuare să ieşim tot pe suitorul de aeraj care face legătura între orizontul patru şi orizontul trei. Ne-am dus vreo trei sute de metri unde ştiam că-i suitorul de ieşit, că cunoaşteam bine căile de aeraj că aveam instructaj, eram instruiţi şi ştiam, şi venea fumul de sus în jos pe suitorul ăla.

B.T.: Doamne!

D.I.: Am luat-o înapoi pe unde am ieşit la baza planului înclinat partea de sus unde era acces, unde era şi troliul de scos vagoanele de la expediţia lui Mircea Bătălan. Cum erau ei atuncea aveau o sondă mare, dar erau acolo vreo cinci sute de metri de la plan, de mers, era într-un fund de sac Benoni.

B.T.: Da.

DI.: Ce se întâmplă? Tot fugind de colo colo, Romică a căzut, făcuse şi box şi avea şi o respiraţie grea. Pentru că el a căzut, că eu rezistam să ajung la puţ, probabil, dar căzând el am zis hai să-l iau să-l duc către sondă în par-tea cealaltă că acolo n-are de unde să vină fumul. De fapt, nu realizam ce s-a întâmplat. Înţelegi? Doar vedeam că vine fumul. Mă gândeam că acolo nu are de unde să vină că era fund de sac, erau vreo 500-600 de metri. Era o sondă mare, cu turlă, cu suitor făcută, înţelegi?

B.T.: Da.

D.I.: Ajungând la bază, la prag, la troliu acolo unde era maşina de extracţie la plan înclinat, am întâlnit doi oameni, nu ştiu cine erau că nu-i cunoaşteam. Erau din regie-revizie cred că, lucrau la întreţinere noaptea şi am discutat cu ăia. Măi ce s-a întâmplat? Şi ne-au spus că a luat foc suitorul. Şi voi de unde aţi venit? Noi am fugit de la puţ că a venit aici maistru Cota, au intrat cu toţi de la suprafaţă să scoată locomotiva dizel că era dizelu’ la suitor unde ardea şi a lăsat dispoziţie la semnalist să nu scoată pe nimeni până nu vine el.

B.T.: Aşa.

D.I.: Aştia ne-au povestit. Între timp a început să vină fumul, din ce în ce mai mult către noi. Ne-am dus spre sondă, i-am luat şi pe ei cu noi. Hai că aci nu are de un-să vină, este bine şi ce ne-a spus? Noi am fugit de-acolo că n-am mai putut de fum şi am fugit încoace. Nici ei n-au realizat ce se se întâmplă. Ştiau că a luat foc, dar nu-şi dădeau seama cât e de grav. Au zis că au fugit ca să scape că nu mai rezistau.

B.T.: Aşa.

N.C.: Mai sunt două minute şi suni pe urmă, bine?

B.T. Sigur, te sun înapoi.

D.I.: Ne-am dus către sondă, acolo nu era nimic, dar a început să vină fumul şi, cred că într-o jumătate de oră s-a umplut. Am dat drumul la furtunul de apă şi am zis că dacă vine fumul ne urcăm pe scări în sus pe suitor, că pâ-nă ajunge acolo fumul mai este. Dând noi cu furtunul cu apă, odată a început să se întoarcă fumul invers, înţelegi?

B.T.: Cum?

D.I.: Mergeam şi fumul aşa încet era total invers, se vedea că nu mai venea către noi, înţelegi?

B.T.: Aşa.

D.I.: După ce am ieşit am realizat ce se întâmplase. Au inversat aerajul la mină cei de afară. Au luat hotărâre ăia de afară care erau prezenţi să schimbe sensul curenţilor de aer. Am stat noi acolo, n-aş putea să spun cât. Cred că se lumina de ziua când am ieşit noi afară...

D.I.: Da, suntem aici. Ne auzi?

B.T.: Da, foarte bine. Să continuăm povestea. Deci, erai pe galerie. S-a inversat fumul şi acum eraţi?

D.I.: S-a inversat aerajul, dar noi am aflat când am ieşit afară, înţelegi? Cred că-ntr-o jumătate de oră s-a curăţat totul, era luminat totul, erau becuri pe galerie, luminau, parcă luase cineva fumul cu mâna, înţelegi? Atunci ne-am luat şi am plecat către puţ toţi patru. Când am ajuns la puţ era unul nea Nicu. Era în colivie.

Stai un pic Benoni, se termină bateria şi pune telefonul la încărcat.

B.T.: Da.

D.I.: Ne auzi?

B.T.: Da, vă aud.

D.I.: Da, merge.

B.T.: Cine era în colivie? Unul Nicu, cine era acela?

D.I.:  Nicu şi nu mai ştiu cum îl mai chema, era el cu partidul atunci.

B.T.: Nu era Antone?

D.I.: Nu, Ilie, nu Anton, a venit mai târziu.

B.T.: Da, a venit mai târziu. Era Nicu de la partid. Ce căuta el în colivie la ora aia?

D.I.: A fost şi el în tură de noapte, era şi el prin biroul de partid dar lucra şi el în schimbul de noapte.

B.T.: Bun.

D.I.: Era ca un fel de supraveghetor, nu ştiu exact ce făcea.

B.T.: Supraveghetor politic.

D.I.: Da. Cam aşa era el că nu era maistru, nu era nimic. Nu ştii cum era atunci? Lucra la întreţinere. Când am intrat în colivie ăsta mut, şi ne-a băgat în colivie pe toţi şi i-am zis: mă ce stai aci jos?, da el nimica. Când am ieşit sus, după ce ne-a scos, am aflat că erau vreo cinci-şase morţi, toţi întinşi în casa puţului acolo şi ăsta era mort care era cu noi în colivie,  că toţi oamenii au murit pe drum şi la puţ. Dacă maistrul Cota nu lăsa ordin să nu scoată pe nimeni, n-aveau salvare sondorii ăia care au fost în altă direcţie, în altă parte. Atuncea când i-am văzut pe aceia morţi mi-a venit şi mie rău. Ne-au luat, ne-au dus la spital. La spital nu ştiu ce ne-au făcut, ce ne-au dat acolo, după aceea s-a aflat că...

B.T.: Cât era ora?

D.I.: Se lumina de ziuă, cred că era în jur de cinci di-mineaţa.

B.T.: Cine era la spital doctor, surori?

D.I.: Doctor era Popescu parcă, da, Popescu cu care este un reportaj la o emisiune, Şplinder era unul, dacă nu era şi Costin.

B.T.: Era şi Costin? Da, Şplinder.

D.I: Da, Şplinder, Costin, asistente printre care era şi soţia lui Romică Bucşă.

B.T.: Aşa, Ina.

N.C.: Venind încoace m-am întâlnit cu doamna Boncoi, farmacista spitalului şi ea spunea că sunt aproape 50 de ani şi aşa de bine îşi aduce aminte ziua aceea fatidică pentru că surorile de serviciu din schimbul de noapte, doamnele Tâmplaru, Ferentzi şi Ina nu au sunat-o acasă ca să n-o scoale din somn ştiind-o însărcinată. Ele au hotărât ca au medicamente suficiente la urgenţă, aşa că doamna Boncoi nu ştia nimic de ce se întâmplase în noaptea aceea şi când a venit la spital la şapte dimineaţa a găsit puhoi de lume plângând şi jelind morţii care erau toţi întinşi pe coridor, aliniaţi unul lângă altul în incinta spitalului.

D.I.: Atuncea mi-a venit rău, după aia s-a aflat ce s-a în-tâmplat, înţelegi?

B.T.: Ce se întâmplase de fapt?

D.I.: A ars suitorul spuneau oamenii ăia, era o grămadă de jar,  cred că era o basculă de jar căzut acolo jos, cum a căzut după suitor, înţelegi?

B.T.: La tine pe galerie, la orizont?

D.I.: La orizontul patru, la suitorul care a ars, înţelegi, că noi am trecut pe-acolo la vreo zece metri pe lângă el, dar noi altă direcţie am luat, noi am făcut la dreapta către puţ.

B.T.: Da.

D.I.: Ăla  mergea spre orizontul patru şi acolo era surpat, era dărâmat tot.

B.T.: Dar cum a luat foc?

D.I.: Domnule nu ştiu cum a luat foc că eu, nu vreau să spun ceva ce nu ştiu. Ne-au chemat pe toţi la securitate la Timişoara, era regiune atunci.

B.T.: V-a dus imediat a doua zi sau v-a lăsat ceva timp?

D.I.: Nu, nu, după o lună jumate, două luni. A venit comandantul, era Oiţă şi ne-a anunţat că dimineaţă la patru să fim pregătiţi, eu şi cu Romică pentru că mergem la Timişoara. Romică atuncea a venit la mine, se născuse copilul atuncea, Zeno, nu ştiu dacă îl ştii.

B.T.: Îmi aduc aminte, că ei stăteau la blocul B, lângă noi. De fapt m-am mutat în garsoniera lor după ce au plecat când  m-am căsătorit.

D.I.: Şi a început Romică să plângă. Mi-a zis: Mitică mi-e frică să plec, plâng că mi-e frică că nu mai văd copilul, înţelegi? Ei, şi m-a luat şi pe mine frica, dar i-am zis: măi Romică, n-am dat la nimeni în cap. Da, dar o zică ăştia cum de-am scăpat noi, înţelegi? Nu ştiu cum am scăpat noi. Şi au venit, ne-au luat dimineaţă la patru, printre care au fost şi alţi doi, unul era artificier, mai gras aşa. Ne-au luat, ne-au dus la Timişoara la securitate, ne-au băgat în clădirea aia a lor, într-un birou m-a băgat pe mine, ne-au băgat separat, nu ne-am văzut unii cu alţii.

B.T.: Deci, Oiţă a venit cu maşina poliţiei acasă şi va luat şi v-a dus direct la Timişoara?

D.I.: Da, la Timişoara. Veneau cu un gaz din ăla rusesc, cum era atunci, veneau de la securitate şi ne luau pe rând pe mai mulţi, înţelegi? Dar pe noi ne-au luat printre pri-mii, ne-au dus la Timişoara şi am dat declaraţie acolo, am stat acolo.

B.T.: În gaz era Oiţă şi erau militari sau ce mai era?

D.I.: Nu, nu, nu, în gaz n-a fost Oiţă, era un delegat, un căpitan era, era în uniformă îmbrăcat, un căpitan securist era.

B.T.: Da.

D.I.: Şi şoferul, şoferul cred că tot militar era. Înţelegi?

B.T.: Da.

D.I.: Au venit, ne-au luat, am fost patru, doi pe-o parte, doi pe alta, eu cu Romică şi doi de la mină. Pe unul îl cunoşteam, era mai în vârstă, pe celălalt nu că erau mulţi în mină. Am stat acolo, ne-au dat de mâncare, s-au purtat extraordinar de frumos cu noi, nu ne-au bruscat, nu nimic.

B.T.: Dar la Timişoara a fost un centru militar, unde v-au dus?

D.I.: Era militar acolo că era clădire nouă făcută, cum era securitatea atunci, era clădire nouă. Eu când am intrat în biroul ăla, încoace am realizat, era varul împuşcat pe pereţi, cât am stat vreo oră singur acolo. Am stat acolo pe un scaun şi mă uitam peste tot, în vreo trei locuri am văzut butoane, pe sub masă, pe picior. M-am uitat eu, măi ce-o fi astea? Eu făceam socoteala, măi ăştia s-au luptat cu cineva că era varul împuşcat pe pereţi, după aia am realizat după aia. Am cerut de mâncare, ne-a adus de mâncare. Pe Romică nu l-am văzut, înţelegi? Ne-am întâlnit şi a declarat fiecare ce-a ştiut şi ceilalţi doi şi noi doi.

B.T.: Păi stai aşa. Ai ajuns acolo când stăteai în cameră şi aşteptai, povesteşte faza, tot ce s-a întâmplat, ce-a urmat. Cine te-a luat, cum te-a dus, ce te-a întrebat? Unde te-a băgat? Zi-mi totul, întrebări, răspunsuri.

D.I.: Am povestit exact ce s-a întâmplat, unde am fost, unde am lucrat, am zis cel mai adânc loc de muncă a fost al nostru, unde am fost noi şi nu ne-a forţat cu nimica.

B.T.: Era civil tipul care vă întervieva?

D.I.: Da, civil, civil. Dar care a mers cu noi era militar, căpitan, mi-l amintesc şi acuma că am băut bere cu el când am venit la Deta. Ăla ne-a dus şi ne-a adus înapoi. Erau nişte maşini ruseşti, cum le zicea la astea?

B.T.: Gaz.

D.I.: Da, Gaz 69 ruseşti. Stăteam doi pe-o parte, doi pe-o parte şi mi-a dat mie de mâncare, nu ştiu dacă i-a dat şi lui Romică, înţelegi? Nu ne-am văzut până nu ne-au dus la comandant pe toţi, la urmă. A durat toată asta, cred că am stat o jumate de zi acolo, vreo cinci-şase ore am stat la ei, înţelegi? Mi-a mulţumit mie comandantul, Tăurescu îl chema, s-a prezentat, că l-am scos pe Romică, eu am avut noroc cu Romică că a căzut că dacă nu era Romică eu ajungeam până la puţ dar muream la puţ şi Romică a avut noroc cu mine, înţelegi? Ei, şi ne-a mulţumit şi unul din acei solizi ne-a întrebat aşa: cam de unde bănuim că a luat foc? Ce se putea întâmpla? Domnule, nu ştiu, nu puteam să realizez de la ce, înţelegi? Şi când am venit înapoi de la securitate, tot acel cu care am plecat cu noi, tot căpitaul ăla şi tot cu aceeaşi maşină, dar pe unul l-a oprit acolo. De faţă cu noi i-a spus: 'Dumneata nu vrei să spui, să declari ce-a trebuit, adică ce ştii, ascunzi, rămâi aici că avem ac de cojocul tău.' După aceea eu nu l-am mai văzut niciodată în Ciudanoviţa. Cine ştie, o fi plecat omul, l-o fi arestat,  nu cunosc situaţia, că nici nu-l cunoaşteam bine, ştiam doar că-i artificier. Că ei acolo, ce ne-a povestit după aia, ne-a explicat ce bănuiam că sus la baza suitorului era o firidă unde ţineau explozivul ei şi de acolo cutii de carton din ălea..., cu ceară ei aruncau în suitorul ăla, înţelegi, în coborâtorul ăla şi acolo se bănuia că de la un chiştoc de ţigară (asta ne-a spus comandantul), spunea că nu a fost mână criminală, înţelegi? Şi se părea că ăla a fost ultimul care a fost în schimb a fost artificierul ăla pe care l-a oprit acolo. Ce s-a întâmplat cu el nu ştiu. Am venit cu ei după aceia şi pe drum ne-am oprit şi am băut o bere la bufet cu căpitanul ăla, încă el ne-a făcut cinste, ne-a dat de băut. Asta a fost totul.

B.T.: Dar când te-a băgat în cameră, cum te-a luat la întrebări, adică ai simţit că te forţează cumva?

D.I.: Nu, nu. Din auzite am aflat că pe unii i-a cam forţat, dar nu ştiu, înţelegi. Dar atunci cu mine, că am discutat şi cu Romică foarte frumos s-au purtat. Or fi tras ei concluzia că...

B.T. Că nu e vina voastră, că nu aveţi nimic în legătură cu incendiul.

D.I.: Da, nici n-aveam cum noi de acolo din adânc.

B.T.: Acuma eu nu te întreb că tu ai fost vinovat sau la început când te cheamă acolo înăuntru, ei nu ştiu cine e de vină şi, sigur putea să fie de vină fiecare dintre voi şi poate să aplice o metodă mai dură ca să afle adevărul.

D.I.: Absolut nimic, dar ce-am văzut acolo când am intrat pe un coridor acolo, cred că erau din alea de tortură, măi când le-am văzut m-am speriat, poate vroiau să ne testeze, eu nu ştiu ce era că am trecut pe lângă ele, n-aş putea să le descriu.

B.T.: Aparate de tortură.

D.I.: Da, aşa ceva, aşa am dedus eu, parcă erau din alea când potcoveşti boii.

B.T.: Da, da.

D.I.: Da, nu realizam, eram şi tânăr, de unde să ştiu eu ce era?

B.T. Câţi ani aveai atuncea?

D.I.: Păi aveam 24 şi ceva. Nu realizam eu despre ce era vorba pentru că nu avusesem de lucru cu aşa ceva.

B.T. Hai să venim din nou la Ciudanoviţa. Ce s-a întâm-plat în valea aceea în prima, a doua zi, ce era acolo. Eu eram copil, m-am trezit de dimineaţă de urletele femeilor şi copiilor care plângeau pe la blocuri. Ştiu că Pădureanu era coleg de clasă cu mine şi taică-su a murit, iar maică-sa stătea în scara lui Nicu Chişe. Nu mai ştiu care stătea acolo. Boda stătea mai jos, Boda Venţu. Sigur lu-mea plângea îngrozitor.

D.I.: Hai să-ţi povestesc un pic de sondorii care au murit şi mi-au fost colegi.

B.T.: Da, zi-mi, te rog!

D.I.: De Uţă, de Chivu, de Briceag, pe ăştia i-am cu-noscut, am fost prieten cu ei.

B.T.: Da, chiar te rog, spune!

D.I.: Noi seara am intrat toţi odată şi ne-am despărţit la suitorul care a ars că acolo li s-a închis lor drumul.

B.T.: De obicei vă întâlneaţi la serviciu, veseli, împreună şi după serviciu câteodată ieşeaţi împreună şi mergeaţi la o ţuică sau la un vin.

D.I.: Da, da, aşa era.

B.T.: Ei, în dimineaţa respectivă nu aţi mai fost la chef.

D.I.: Nu, nu. Şi ne-am despărţit şi ăsta era Uţă Toma era din fraţi gemeni, l-am cunoscut bine, Uţă Toma şi Uţă Iamandache i-am cunoscut bine, am fost la ei acasă, sunt din Dărmăneşti lângă judeţul Dâmboviţa, între Târgovişte şi Ploieşti, le-am cunoscut familia.

B.T.: Ce fel de familie aveau, erau căsătoriţi, aveau copii, ce poţi spune despre ei?

D.I.: Nu erau căsătoriţi. Numai Briceag era căsătorit. Uţă Toma era şeful de echipă. Chivu era cu Jeni, stăteau aşa, dar nu erau căsătoriţi. Pe Chivu l-ai cunoscut nu?

B.T.: Toţi erau băieţi tineri.

D.I.: Da, toţi erau băieţi tineri, Chivu era din Comarnic şi la el acasă am fost că eram prieten cu el. Ăsta Briceag cred că oltean era şi căsătorit în Gârlişte, i-am cunoscut şi soţia. Ăştia când i-au găsit morţi, i-au găsit venind dinspre puţ că „salvarea” (instituţia de protecţie a muncii) spune să ieşi pe unde ai intrat. Chivu a fost cel mai îndepărtat, el a fost cel mai avansat. Ei au murit, i-au găsit pe canal unde curgea apa, cu nasul în canal.

B.T.: Da, umblau după aer.

D.I.: După aer, da. Ei n-ar fi avut scăpare, înţelegi? Acolo unde au fost ei a fost mult mai greu şi la mine norocul meu a fost cu Romică şi norocul lui Romică cu mine. Romică era din Cluj, acolo a fost născut şi crescut.

B.T.: Deci a doua zi în localitate ce-a fost? Ce s-a întâmplat cu familiile din care erau morţii? Ce s-a întâmplat, ce s-a organizat, cum au fost răsplătite văduvele?

D.I.: Benoni, tu îi mai ţii minte afară de Uţă Toma care ţi-am spus eu că a murit. Aminteşte nişte nume că eu nu-i mai ţin minte.

B.T.: Acuma numele ăsta de Cota, de Cuşu din Jitin, fiul sau care a fost maistru electrician..., eu eram copil mă jucam cu băiatul lui Pădureanu care a murit şi el,  stătea la blocul 1, Molnar, Boda Venţu, Chivu. Eu pe ăştia îi cunosc care erau în zona blocului 1, 2, 3, B, în sus nu ştiu că eram copil mic şi eu.

D.I.: Da, da. În fine a doua zi n-am mai stat în spital, Romică a mai stat, l-au mai ţinut, mie mi-a dat drumul, înţelegi?

B.T.: V-a dat liber de la mină să staţi acasă sau ce v-a zis să veniţi la lucru?

D.I.: Pe 22 parcă s-a întâmplat, nu? Nu mai ţin bine minte dar, dar n-am mai lucrat până la întâi a lunii următoare.

B.T.: Pe 22 aprilie.

D.I.: Da, pe 22 aprilie.

B.T.: 1962.

D.I.: După 1 mai am început lucru, ne-a lăsat pe noi, pe mine şi pe Romică, însă mina  a mers în continuare.

B.T.: Da, da. De 1 Mai a fost sărbătoare şi după aceea aţi venit la serviciu.

D.I.: Da, am venit şi a doua zi ştiu că a venit ministrul minelor cu elicopterul, a aterizat la Golgota, înţelegi? Ne-a văzut şi pe mine şi pe Romică, înţelegi. Am ţinut minte cum îl chema, dar nu mai ştiu.

B.T.: Unde v-a invitat să vă întâlniţi?

D.I.: A, Bujor Almăjan... La mină, la baie aci, după masă aşa, a dat mâna cu noi, i-am povestit câte ceva aşa şi eu şi Romică, ne-a felicitat şi ne-a întrebat ce s-a întâmplat de au murit atâţia. Toată ţinta a fost numai Cota, că nu era jale atât de mare dacă el nu lăsa dispoziţie să nu iasă nimeni. Se respectau Benoni ordinele, ce se spunea se respecta. Ăla a zis aşa, aşa rămânea, nu era ca acuma, acuma nu mai e aşa.

B.T.: Acum nu mai ascultă nimeni de nimeni.

D.I.: Absolut nimeni de nimeni.

B.T.: Cine a organizat înmormântările? S-au făcut înmormântări în grup? A plătit mina, cum s-a organizat? Ai participat şi tu la vreo înmormântare?

D.I.: Din auzite am înţeles că cei care au avut copii au rămas cu pensie de urmaşi şi întreprinderea le-a făcut sicrie aici şi i-au dus de pe unde a fost fiecare.

B.T.: Le-au dat maşini şi i-au transportat?

D.I.: Da, da, le-au dat şi i-au transportat.

N.C.: Dacă vrei să intervin eu puţin, îţi spun.

B.T.: Da, da, te rog, este discuţie în trei acuma.

N.C.: Pe toţi i-au transportat, indiferent cât de departe au fost din ţară. Eu, de exemplu am dus pe unul la Măcin, în judeţul Tulcea, Dobrogea. Nu mai ştiu cum îl chema pe omul ăla, dar  ştiu că m-am dus eu şi cu Mihăilă cu Zilu’, eu aveam atuncea un Zil. Era prima dată când mergeam pe trasee aşa lungi, am trecut cu bacul la Măcin. Tu cum ne auzi pe noi?

B.T.: Da, vă aud bine. Lumea s-a speriat după acciden-tul ăsta mare sau viaţa a continuat normal?

N.C.: Viaţa a continuat normal şi după aceea, iar cei care au fost afectaţi, femeile carora le-au murit soţii le-au angajat pe unde au putut, le-a dat pensie.

B.T.: A fost cineva pedepsit de la protecţia muncii, a avut vreo repercusiune accidentul ăsta?

N.C.: Nu ştiu să-ţi spun. Poate ştie Dumitru să-ţi spună. Nu ştiu dacă a fost pedepsit cineva. Pedepsit a fost prin moarte Cota pentru că el a fost vinovat. Şi aşa cum spun şi ăştia, cel care a aruncat chiştocul de ţigară şi cum s-a descoperit ulterior, explozivul era în lăzi de carton băgat şi ei aruncau acolo chiştoacele şi se presupune că de acolo a plecat necazul, incendiul. A aruncat cineva o ţigară sau cineva cine ştie ce a făcut...

B.T.: Eu îmi aduc aminte ca şi copil, şi tata aducea acasă hârtie din aia şi aprindeam focul cu ea. Ceruită era.

N.C.: Ceruită era şi ardea bine, cu toate ca era interzisă pentru aşa ceva. Avea un miros urât şi era toxică.

D.I.: Benoni am ajuns la concluzia asta pentru că nouă ne-a povestit comandantul Tăurescu de la Timişoara. El la concluzia asta a ajuns că s-a aruncat un chiştoc de ţigară acolo.

B.T.: Aşa.

D.I.: Atunci nu era electric, se împuşca cu fitil şi se aruncau şireturi de fitil şi rămâneau bucăţele mici că era firida acolo cu exploziv. Deci de la el concluzia asta a fost atuncea.

B.T.: Şi atuncea s-a băgat explozivul cu capse, electric, cu explozoare?

D.I.: Da, da, cu explozoare.

B.T.: Auzisem parcă faptul că acel Cota s-a omorât sin-gur pentru că ştia că este vina lui şi n-a mai vrut să ră-mână în viaţă.

D.I.: Cine? Cota? Nuu, l-au scos mort de-acolo şi el a murit cu ceilalţi acolo jos.

N.C.: Nici nu ştie nimeni sigur cum a murit.

D.I.: A murit ca şi ceilalţi, l-am văzut eu mort acolo.

B.T.: Deci a murit acolo?

D.I.: Da, sigur, el a lăsat dispoziţie, nu scoţi pe nimeni până nu vine el. Salvarea a fost la puţ să iasă şi acolo au murit.

B.T.: Aşa făceau maiştrii la schimbul trei şi eu când am lucrat acolo tot aşa dădeau dispoziţii, nu iese nimeni până nu vin eu, ca să iasă şi el afară, că ăla cu coliviile noaptea făcea revizie şi opreau coliviile din mers.

D.I.: Da, da aşa este.

B.T.: Şi dădeau voie să treacă una sau două şi pe urmă oprea. Mi-aduc aminte de sistemul ăsta. Da, şi viaţa  a mers înainte, n-a fost cicatrizată de evenimentul ăsta dramatic.

D.I.: Cu Nicu acuma mă răscoleşte aşa, îmi vine rău aşa când îmi amintesc.

B.T.: Ai visat noaptea vreodată?

D.I.: Daaa, am visat. Rău mi-a fost când am ieşit afară şi i-am văzut pe ăia o grămadă morţi şi mulţi tineri. Atunci mi-a fost rău, m-a impresionat.

B.T.: Atunci ţi-ai dat seama cât de norocos eşti.

D.I.: Da, cât sunt de norocos.

B.T.: Tu eşti credincios de felul tău, s-a întâmplat ceva în tine, vreo schimbare spirituală?

D.I.: N-aş putea să spun acest lucru, sunt ortodox, din familie ortodoxă, dar nu aşa de faţadă să se vadă pe dinafară. Mă închin şi eu, mă rog, zic Doamne ajută.

B.T.: Da, da, am înţeles.

D.I.: Am auzit că a murit Romică, cred că numai eu mai sunt în viaţă dintre cei care am scăpat atunci. Din cincisprezece, patru am scăpat şi unsprezece au murit în mină, că n-a ieşit nimeni. Din cei care erau la întreţinere cum a fost taică-tu, ei nu aveau treabă cu Cota, cu revizia.

B.T.: Şi acum la vârsta asta, care e concluzia ta despre Ciudanoviţa şi uraniu? A avut vreun rost tot efortul ăsta care l-au făcut toţi, ţi-ai pus această întrebare vreodată?

D.I.: Eu m-am întrebat, dar ce-a fost bun, ce-a fost de preţ au luat ruşii, au exploatat ruşii, înţelegi, aia s-a întâmplat.

B.T.: A fost o perioadă de viaţă frumoasă în această vreme a exploatării uraniului, de la început până la cădere.

D.I.: Benoni, erau condiţii foarte grele, nu era perforaj umed, era pe uscat, era  un praf de nu te vedeai, înţelegi, se lucra manual, se încărca cu lopata. Într-adevăr se şi plătea bine, înţelegi că aveam salariul de vreo 800 de lei când am venit eu şi aveam 60% era la HCM din 1952 din cvartetul româno-sovietic, aveam 60%, plus că lucram în acord, înţelegi? Erau nişte sporuri mari, se câştiga bine, cei care lucrau în acord, erau militari care plecau cu bani mulţi acasă când se eliberau, mă refer la cei de la construcţii. Cunosc eu situaţii, dar mulţi s-au îmbolnăvit, au făcut silicoză, deci au fost condiţii vitrege de muncă într-o perioadă.

B.T.: Ai ieşit la pensie  de la mină?

D.I.: Am ieşit în 1988, de la 1 septembrie.

B.T.: Înainte de revoluţie.

D.I.: Da, înainte de revoluţie. Am avut probleme şi cu pensia pentru că nu ne-a mai încadrat cum trebuia şi ne-am judecat aici la Tribunalul din Reşiţa, la curtea de apel, la Timişoara şi am câştigat, înţelegi? Ne băgase pe noi care am ieşit înainte de revoluţie, ziceau că suntem de-ai lui Ceauşescu, în aceaşi oală, de exemplu, nu era nicio deosebire între mine şi o femeie de serviciu care a lucrat la mină. Eu am în total, fără două luni, 35 de ani lucraţi, în total.

N.C.: Da, suntem aici.

B.T.: Da. Cât este ceasul la voi acuma?

N.C.: Stai că-ţi spun imediat. Este 9 şi 27 de minute. La tine câtă-i?

B.T.: Aici este şase şi jumătate seara. Ţi-aduci aminte de cele mai frumoase momente din Ciudanoviţa? Ce ţi-a-duci tu aminte când vorbeşti despre Ciudanoviţa? Au fost clipe de fericire, de glorie? Ai ceva amintiri fru-moase?

D.I.: Erau amintiri frumoase. Se organizau excursii şi mergeam de la Ciudanoviţa pe valea Jitinului până la captare (unde se capta apa potabilă pentru Ciudanoviţa din izvorul pârâului Jitin), se organizau apoi meciuri de fotbal, drumeţii, până sus la Brădet pe valea Jitinului. Vara jucam volei, iarna la club cu Ghiţă de la Garaj, care a fost sudor, îl ştii...

B.T.: Mi-a fost naş, i-a fost naş lui fiu-miu.

D.I.: Jucam ping-pong la club, era biliard, erau multe.

B.T.: Ce ţi-aduci tu aminte cu drag din zona aceea, aşa chestiuni personale?

D.I.: Cea mai mare bucurie în ’74 am avut-o când mi-am luat maşină Dacia nouă, aia a fost cea mai mare bucurie.

B.T.: Ăsta a fost visul tău.

D.I.: Da, visul meu, da.

B.T.: Să lucrezi la mină ca să fii capabil să-ţi cumperi o maşină.

D.I.: Am luat maşină, am luat carnetul şi n-a ştiut ni-meni, nici părinţii, nici rude, numai s-au pomenit cu mine cu maşina acasă tocmai în Vrancea, la Focşani.

B.T.: Ai fost aşa de secretos?

D.I.: Da, n-am spus.

B.T.: Mai ai surori şi fraţi?

D.I.: Da, mai am. Am un frate şi o soră.

B.T.: Care au rămas cu părinţii acasă?

D.I.: Da, au rămas acolo.

B.T.: Şi ei ce cred ei despre tine, că ai plecat de-acasă, că ai avut aventura asta şi că ai fost aproape de moarte?

D.I.: Nu realizau ei atunci, dar au trecut de-atunci 58 de ani.

B.T.: Şi acum  eşti fericit unde eşti?

D.I.: Ca un om la 75 de ani.

B.T.: Păi la 75 de ani, tu suni extraordinar de sănătos şi de tânăr. Îmi pari aşa un om de 45-50 de ani.

D.I.: Eu semăn în partea mamei. Ea a avut doi fraţi care au trecut de 95 de ani, unul a ajuns la 98 chiar, iar maică-mea  a murit la 96 de ani. Tata a murit de tânăr, am avut un frate care a murit de tânăr, dar eu semăn în partea mamei.

B.T.: Şi ai o fetiţă doar?

D.I.: Da, da. E căsătorită.

B.T.: Ai nepoţi?

D.I.: Un nepot. Fata are un băiat de 7 ani. Am casa aciia, e aproape de Oraviţa. Am avut un apartament la Oraviţa, unde stă frate-tu Ghiţă, la F3, dincolo la blocul celălalt. Asta-i viaţa.

B.T.: Da. Cu cei din familia lui Pleşa vă mai întâlniţi? Ai neamuri multe acuma la Oraviţa.

D.I.: Da, sigur, suntem mulţi aci. E Lina, e Nela, e Valerica, e Aurica. O ştii pe Anişoara care era cu Neculcea? Anişoara a murit.

B.T.: Da, dar Raveica ce-i cu ea?

D.I.: Raveica-i la Arad, este la pensie. A fost măritată şi i-a murit bărbatul.  Niculae a murit.

B.T.: Da, de el ştiu, am auzit că a murit. Am fost impresionat că bătrâna Pleşa a trăit mulţi ani.

D.I.: Da, a trăit, a trăit. Avem un nepot al lui Neculcea, este procuror şef al judeţului Arad şi nevastă-sa profesoară.

B.T.: Felicitări!

B.T.: Când a murit bătrâna Pleşa?

D.I.: În ‘97.

B.T.: 1997. Extraordinar!

D.I.: Sunt îngropaţi toţi aici la Oraviţa, şi Anişoara şi a murit şi Neculcea acum doi ani.

B.T.: Îţi mulţumesc foarte mult, ai fost drăguţ şi te-ai destăinuit, mi-ai spus povestea după care umblam de-atâta vreme şi pe care mă străduiesc să o includ în cartea pe care o editez acuma pentru că am vrut să plătesc, să aduc un omagiu celor care au murit şi în general tuturor oamenilor care s-au sacrificat, au muncit în zona asta a uraniului la Ciudanoviţa şi povestea este actul nostru de naştere şi întotdeauna este bine să fii re-cunoscător celor care te-au crescut, te-au educat şi ţi-au dăruit dragoste şi atâtea clipe frumoase. Eu cu tine nu am avut aşa de multe întâlniri, poate câteodată când te vedeam pe geamul tău de la bloc, când te sculam din somn sau cine ştie, eram afară şi mă jucam şi-mi mai ziceai câte ceva. N-am avut niciodată niciun dialog sau n-am făcut nimic împreună, dar faptul că te-am văzut şi imaginea ta este parte din viaţa mea mă face responsabil să-ţi fiu recunoscător să-ţi arăt respectul cuvenit, exact aşa cum îl aduc părinţilor mei.

D.I.: Eu cel mai mult te ţin minte de la fotbal când ve-neai de filmai, mai ţii minte? Eu eram pasionat de fotbal. Îţi spuneam, măi Benoni să mă prinzi şi pe mine acolo.

B.T.: Da, da. Sigur, sigur. Ce vremuri frumoase! Ce vre-muri frumoase au fost atunci când am avut câte puţin. În ziua de azi avem o grămadă şi nu simţim nici un fel de bucurie.

D.I.: Vezi măi Benoni, tu trăieşti în altă lume, dar ce mi se pare mie, parcă lumea s-a înrăit, şi la voi în Australia se simte acest lucru?

B.T.: Da, bineînţeles. Lumea se duce în jos vertiginos, dar dacă vrei să afli mai multe, vorbeşte cu Nicu să-ţi dea o carte, cartea mea s-o citeşti pentru că acolo fac câteva destăinuiri, spun părerea mea despre vest, ce părere am avut de cum am ajuns în vest. Am fugit să-l ajut pe unul să nu intre la puşcărie, l-am ajutat să treacă şi am plecat şi eu cu ocazia asta din ţară fără niciun scop, cu niciun pic de ură faţă de ţara mea şi ce-am descoperit dincolo poţi să vezi în carte. Am descoperit faptul că nu umblă câinii cu covrigi în coadă şi că a-devărata libertate noi am avut-o în Ciudanoviţa nu am avut-o aici sau o au ăştia de-aici. Adevăraţii scalvi sunt cei din vest, n-au fost cei din ţările comuniste cum se zice, dar ăsta este doar punctul meu de vedere pentru că eu libertatea o văd altcumva decât o văd ei. Unii văd libertatea prin produsele materiale la care au acces şi le pot cumpăra, eu văd altfel, eu văd prin cultură, prin acces la natură şi la oameni.

D.I.: Benoni, tentativă de trecere a frotierei am avut şi eu în ‘55, dar m-am întors înapoi din Iugoslavia.

B.T.: Ai văzut? Extraordinar! Eu aş fi venit înapoi după şase luni şi mulţi erau în campusul ăla de refugaţi care vroiau să se întoarcă înapoi, dar ne era frică pentru că ştiam ce păţim la întoarcere.

D.I.: În perioada aia era făcut Tito (preşedintele Iugoslaviei) cu o bardă şi grănicerii noştri nu păzeau că-i împuşcau sârbii. Am fost cu doi bucureşteni şi un oltean şi toţi patru am plecat, ne-am dus până la Răcăşdie... cu trenul şi de acolo am luat-o Lăţunaşi...,  am trecut pe din-colo prin satul ăla la călugări că-l ştiam..., ăia doi bucureşteni s-au dus, olteanul a început să plângă iar eu m-am întors înapoi cu el. Eram cel mai mare, mă gândeam ce se întâmplă cu familia, ştii cum era atuncea şi m-am întors înapoi.

B.T.: Da, şi nu v-au prins grănicerii la graniţă?

D.I.: Nu erau, românii nu păzeau atuncea, îi împuşcau când era în perioada aceea soldaţii lui Tito.

B.T.: Şi Tito nu a tras în voi?

D.I.: Nu, nu, când am trecut nu ne-a văzut nimeni.

B.T.: Au murit mii de români tineri încercând să treacă frontiera. Cu ei de fapt a început democraţia.

D.I.: Da, am trecut după ce a trecut patrula lor, că treceau odată sârbii, deci după aia n-a mai fost nimeni. Pe o vale ne-am băgat, valea aia şi acuma o ţin minte. Era toamna lui ‘55. M-am întors înapoi, am făcut cale-ntoarsă că în-cepuse să plângă ăla, unde mergem, ce facem? Atunci treceai în Iugoslavia şi apoi plecai unde vroiai.

B.T.: Da, da.

D.I.: Mulţi au plecat în Australia, unul Gherman l-am avut cu mine aci.

B.T.: Dar tu după ce ţi-ai luat maşină ai făcut şi micul trafic, ţi-au dat paşaport.

D.I.: Da, am făcut şi asta.

B.T.: Pe urmă n-ai mai avut ideea să rămâi.

D.I.: Nu, nu. Ştii de ce Benoni, eu când mă duceam, am fost în Turcia, am fost în Polonia, în Cehoslovacia, în Austria, nu ştiam cum să vin mai repede înapoi acasă.  Am trecut odată într-o excursie de la mare cu ACR-ul, cu maşina am făcut o excursie în Bulgaria şi m-am în-tâlnit cu unul din Timişoara şi am stat de vorbă într-o parcare. Era greu să rămâi în altă ţară, nu cunoşteai limba. Eu mi-am dat seamă că dacă vrei să munceşti, puteai să munceşti şi la noi în ţară.

B.T.: Da, da.

D.I.: Acuma e greu la noi, e mai rău ca pe vremuri la ora actuală.

B.T.: Da. E greu peste tot acum.

D.I.: Erau multe costrângeri, dar acum e multă lume care n-are ce mânca.

B.T.: Alte vremuri.

D.I.: Nu regret comunismul dar, din păcate, asta este si-tuaţia acuma... Bine Benoni. Când vii în România?

B.T. Bine. Îţi mulţumesc foarte mult. Nu ştiu când vin în România.

D.I. Ce să-i transmit lui Ghiţă? Multă sănătate de la tine. Îi spun că am vorbit cu tine că mă întâlnesc cu el.

B.T. Da, da spune-i sănătate.

D.I.: Sănătate!

B.T.: Sănătate vouă, sănătate la toată lumea şi mii de mulţumiri ţie şi lui Nicu. Salutări la toţi cunoscuţii. 

           

Până la urmă tot nu am aflat numele întregului grup de unsprezece. Rămân cu speranţa că vreunul dintre cititori mă va ajuta să completez lista pentru o eventuală ediţie a doua a cărţii :Cota, Cuşu, Pădureanu, Chivu, Briceag, Uţă, Oprea, Bădin

 

Interviu realizat în memoria lor.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumănien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumănien)