HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

După douăzeci şi unu de ani. Întâmplări adevărate

Cât doar o fărâmă de viaţă – Începutul sfârşitului. -15-22 decembrie 1989

 

Cezara Adamescu, Agero

 

          Ceas matinal de iarnă. Mai sunt câteva zile şi se naşte Iisus.  Acalmie. Gheme de ceaţă se bulucesc prin văzduh, aşternându-se molcom peste pământul umed şi rece. Negura aşează-n ferestre perdele de tul alburii, lăptoase.  Angoasă perfidă. Pătrunde treptat în suflet, câştigă teren, se instalează în voie în ochiul întredeschis, parcă a pândă. Un păianjen inofensiv îţi locuieşte lăuntrul.

         Caut să-mi înving starea de spleen, trebăluind prin hârţoage. Mai târziu, un aflux de solicitanţi îmi vor răpi răgazul necesar psihanalizei. N-am vreme nici măcar să-mi sorb ceaiul de sunătoare şi să-mi iau două buline  pentru echilibrarea metabolismului. Abia spre prânz prididesc să caut o scorbură, pentru – măcar cinci minute – de  lucidă odihnă. În timp ce iau un breakfast  întârziat, directoarea clubului intră în instituţie valvârtej, cu o smucitură de uşă, mă sperie ca întotdeauna, intrarea ei intempestivă. E are „drept de control”, încearcă uşi, ferestre, dulapuri, fichete metalice, aşa, ca să fie în treabă, cercetează atent, e vi-gi-len-tă!

De data aceasta mă scuteşte de acest inutil control şi-mi comunică sec:

-Pe data de 17 decembrie, trebuie să mergi la Bacău la o consfătuire cu lectorii şi propagandiştii, pentru trei zile. Voi fi şi eu acolo. Fii atentă: ai de raportat acolo despre…. (şi-mi comunică un generic lat de mai bine de-o palmă, impregnat cu majuscule), ceva în sensul: Dezvoltarea conştiinţei înaintate a omului nou…etc. Obosesc scriind acest generic.  Obosesc făcând slalom printre atâtea fraze bombastice. Mă umileşte, mai ales starea aceasta de oarbă supunere.

         Nu am de ales. Scriu şi tac. Tac şi scriu. Înghit noduri seci.

Paula Rusu, cu un aer triumfător, după ce termină de dictat cu dicţie şi aerul ei pedant, atât de caracteristic unui cadru didactic care nu profesează, respiră adââânc ( parcă-i Domnişoara Cucu –sau, în dublă ipostază, profesoara Cosâmbăceanu – personaj emblematic al lui Tudor Muşatescu din „Profesorul de franceză” -  eu numai aşa o văd!). Îşi îngăduie o pauză pentru a trage câteva guri de aer. O las să respire şi  întreb:

         -De unde a venit „indicaţia” asta?...

-De unde vin toate indicaţiile. De la Consiliul Judeţean al Sindicatelor. Vezi că s-a primit telex. Eşti nominalizată. N-ai voie să mori, să te îmbolnăveşti, să naşti sau să avortezi în aceste zile, mai zice Paula cu aer de învingătoare.

-Ei, dacă s-a primit şi telex, zic eu înciudată, cu un umor care nu-mi reuşeşte. Şi dacă mai sunt şi nominalizată… Câţi n-ar da să fie „nominalizaţi”…

         -Hai, gata. Îmi retează avântul şefa instituţiei culturale unde, cu smerenie lucrez de aproape 20 de ani. Alcătuieşte RAPORTUL şi du-te la Judeţ pentru viză. Duminică dimineaţă, plecarea. Înţelegi? N-ai de ales, răspunde tot ea, mutrei mele nedumerite şi total neputincioase.

         Mă  revolt.

-De ce trebuie să prezint eu un raport cu „sarcinile sindicatelor… Ce, eu reprezint direcţia, instituţia?...

-Nu pune întrebări retorice şi nu forţa uşi deschise, îmi declară sentenţios şi puţin sibilinic, Paula Rusu. Ţi-am spus că ai fost desemnată.

În faţa acestui argument covârşitor, nu mai am replică. Înghit iar noduri seci. Nu vorbesc ca să nu mă bâlbâi.

Acestea fiind spuse, madama  (Cosâmbăceanu, - nume imposibil de ţinut minte) îşi face ieşirea cu un aer preţios, având pe deplin conştiinţa misiunii îndeplinite. După plecarea ei, la fel de furtunoasă ca şi intrarea, rămân vreme îndelungată cu ochii aţintiţi pe genericul acela kilometric. Nu e primul care mi se pare fără sens, inutil. Ca şi o consfătuire pe această temă. Oare nu s-au înţeles  bine sarcinile şi indicaţiile   ce decurg din strălucitele şi magistralele documente recente, atât de greu de ingurgitat pentru omul comun? De ce trebuie să le mai explic şi eu? Pe cine trebuie să „luminez” cu ele? De ce suntem mereu obligaţi să minţim până şi între noi, ca într-un joc al trişatelor jocuri, de-a ţărâna în ochi? Cine nu cunoaşte adevărata faţă a lucrurilor şi are nevoie de „prelucrări” nesfârşite, raportări şi rezumate succinte?

         Ce să fac? Mă simt ca un pacient înainte de operaţie, cu trupul şi cu sufletul devastat de boli incurabile.

Starea proastă se accentuează spre seară şi nu-mi revin deloc, cu toată muzica  pusă pe disc. Şi doar ea mi-a slujit drept paliativ unor stări de profundă depresie. Încerc alt pai. Citesc poezie. George Iarin – „Biblioteca pierdută”. Excelent, excelent! Parcă mă mai luminez. Dar, îl abandonez după cinci minute, exasperată. Nu din vina lui. Iartă-mă, domnule Iarin, o să te amân puţin pentru când o să-mi intru în stare,  ca să te gust, aşa cum meriţi. Dumneata n-ai nici o vină, dar pe mine mă apucă o furie de-mi vine să arunc o bombă în casa celui care nu ştie altceva decât să trimită „indicaţii”. Nu pot să mă concentrez sub nici o formă. Iau un distonocalm şi două extraverale. Mă trântesc în fotoliu şi aştept efectul. Neam!

Uf! De ce durează atât?  N-am nici un chef de nimic, vestea plecării la Bacău m-a dat peste cap de-a binelea. S-au adunat cam multe, pe fondul unei acute lipse de bani  care m-a dus la o stare de disperare existenţială. Mal-de-vivre!  Apoi, boala neaşteptată a tatei, neputinţa mamei de a-l îngriji singură, spital, medicamente, regim strict, rând la cote, goana disperată de „a apuca” ceva de mâncare. Cine să aibă grijă de ei? Zilnic, cozi la pâine, cozi la cartofi, cozi la zahăr, cozi la regie, la băcănie, la toate unităţile. Coadă la viaţă. Coadă la respirat aerul pur care dintr-o dată devine de nesuportat.

         Îmi închipui viaţa stăpânită de  un uriaş Mefisto cu o coadă straniu îmbârligată peste grumajii norodului. Am început s-o iau razna, mi-e lehamite. Da, chiar asta e starea: IMENSA LEHAMITE.

         Deznădejdea mea naşte pui vii şi-i devoră cu lăcomie. Se preface apoi în caracatiţă, are zeci de tentacule. Noaptea am coşmaruri. Visez foarte des că mătur, că fac curăţenie generală, case dărâmate, dinţi căzându-mi, ori clătinându-se. Nu-i a bună.  Ar trebui făcută, din când în când o curăţenie generală, o epurare, prea s-au înmulţit leprele şi semidocţii. Într-o noapte visez soldaţi înarmaţi, avioane, miliţieni, focuri de armă prin aer, explozii, case în flăcări. Mă ascund, dar sunt numaidecât descoperită şi somată să mă predau. Se pare că voi fi arestată. Nu reiese pentru care motiv. Mă trezesc brusc cu o senzaţie de durere în întreg organismul, până şi pielea „de găină”, mă doare.

         Mă simt obosită, cu dureri cumplite de cap. Subconştientul lucrează continuu cu vrednicie şi sârg. Am 38 de ani, dar parcă aş avea dublu.

         Până joi, mă frământ inutil, cu o disperare mută în ochi şi în glas. Nu mă mai înţeleg cu nimeni. Sunt nervoasă, urâcioasă, ciufută.

         Miercuri noapte am terminat de redactat materialul la maşină, până după ora 12. E într-o primă formă, urmând ca a  doua zi să-l revăd la serviciu, să-i dau o formă mai îngrijită. Ca să-l mai umanizez, îi adaug câteva inflorescenţe stilistice. De bine, de rău, m-am mai calmat. Fie ce-o fi.

         Vineri dimineaţa, la prima oră, mă înfiinţez la Judeţ, cu un sentiment de eliberare. „Va trece şi asta”, îmi spun, ca de atâtea ori, ca să mă încurajez singură: „Ustură, da’ trece”, vorba mamei.

         Mă primeşte imediat tovarăşa Florica, eminenţa cenuşie a culturii şi a scriitorilor gălăţeni, ocupanta fotoliului de onoare la toate vizionările, spectacolele, prezidenta onorifică a tuturor juriilor şi comisiilor judeţene, care „operează” la sânge textele şi creaţiile artistice ale profesioniştilor şi ale amatorilor de literatură şi artă.

         E de puţină vreme în noua funcţie de – diriguitoare a culturii judeţene – şi, cu toate că  a împlinit vârsta de pensionare, a făcut demersuri disperate la Bucureşti să-şi continue activitatea, fie  şi dând la o parte pe un coleg tânăr şi cu forţe proaspete.

         E primul contact pe care-l am cu distinsa tovarăşă. Mă recomand. În loc de binecunoscutele formule de politeţe elementară: „Bună ziua, luaţi loc” ( chiar dacă nu – „vă rog”!) mă ia în focuri. Un adevărat tir de artilerie.

         -Unde te trezeşti dumneata?...De ce  n-ai venit ieri să-mi aduci materialul?...

         -De ce să vin ieri, îndrăznesc, când am fost chemată azi?

         -Fii, te rog, cuviincioasă. Dacă o dată se mai întâmplă aşa ceva, să ştii că poţi să nu mai calci deloc pe aici. Ei, comedia dracului! – mă înjură birjăreşte cucoana şi-mi simt obrajii arzând.

         -Dar...reuşesc să îngaim, nu am fost anunţată ieri, ci azi, am carneţelul unde mi-am notat, vi-l pot arăta.

         -Nu discut. De altfel, i-am informat şi pe tovarăşul prim secretar de pe platformă şi pe tovarăşul Neaţu. Şi să ştii că asemenea acte de indisciplină nu tolerăm. Spune-i şefului dumitale, că dacă noi  nu vrem, nu te mai plătim.

         Rămân consternată. Nu ştiu de unde a plecat greşeala. Sunt picată din lună şi practic, n-am cum să demonstrez acestui monstru feminin, că n-am ştiut nimic.

         -Tovarăşă preşedintă, insist totuşi, pe cine aţi anunţat? Să pot verifica, întreba... gafez fără voie. Eu nu am telefon la serviciu...

         -Să mă verifici tu pe mineeeeeeee? Dar nu ţi-e ruşine? Cine te crezi? Cum te cheamă pe dumneata, tovarăşa?

         Încerc s-o dreg:

         -Să verific cine a primit anunţul pentru mobilizare la consfătuire.

-Bine, bine. Să nu mai discutăm. Dă-mi raportul.

E vădit enervată. Nu-i plac sau nu-i convine ceva din vestimentaţia mea, din faptul că port ochelari, sunt supraponderală sau pur şi simplu fiindcă port pantalon din velur de culoarea ierbii crude şi geacă matlasată neagră.

Începe să citească înciudată, mărunţind iute din buze. Am mai văzut şi la alte persoane genul acesta de citit.  La cuvintele mai dificile, se chiompăneşte, silabisindu-le. Bate ritmic cu un creion negru în blatul melaminat al biroului „propriu şi personal” şi gestul îmi aminteşte de alte bătăi dezordonate ale aerului cu mâinile, la distinsul şi iubitul nostru conducător suprem. Gesturi supreme de „tot înainte”, câte două-trei la fiecare cuvânt, tot atât de nelalocul lor şi lipsite de sens ca şi acestea săvârşite de acritura din faţa mea. Comparaţia  e deplasată, recunosc, dar un drăcuşor cu ochi verzi îşi vâră mereu corniţele şi codiţa şi-mi modifică imaginile, schimonosindu-le până la grotesc.

         O privesc atent. Nu-mi îngădui s-o întrerup nici cu un gest. Vreau s-o observ bine. În clipa aceasta e unica dorinţă. Să-mi rămână aşa în minte, cu încreţiturile de pe buza superioară accentuate a nemulţumire, cu ochii mijiţi şi faţa schimonosindu-se în efortul suprem al înţelegerii textului. O făptură despre care orice om de bun simţ ar spune deschis: „Bine că nu am de-a face cu dânsa.”

         Până azi n-am avut decât rare prilejuri de a o asculta îndeaproape. Totdeauna „prezida” la o masă îndepărtată şi roşie, dedesubtul unui tablou pe care, vrând-nevrând trebuia să-ţi arunci ochii. Rece, caustică, severă, inaccesibilă. Dar poate că exageram atunci. Umblă vorba printre colegii mei şi printre activişti că şi-a montat acasă, în dormitor, oglinzi pe tot plafonul, să se poată vedea în toate „poziţiunile”. Dar parcă nu-mi vine să cred, căci „ţăţica” numai perversă nu pare a fi.

Mi-am propus să aştept şi să mă stăpânesc. Laşitatea asta minoră are darul de a mă indispune şi mai mult. Sunt slabă, recunosc. Muncesc aici de 20 de ani, distinsa tovarăşă nu mă cunoaşte. Mi-am dăruit viaţa Cărţii. N-am avut până acum abateri, nu mi-am permis să mă joc cu pîinea cea de toate zilele. Nici n-am ieşit în evidenţă printr-un exces de zel care mi se părea inutil. Am stat în banca mea, urmând politica sfântă a bunului simţ şi a măsurii, fiindcă aşa îmi e firea. Nici cu alte ocazii nu prea sar calul, decât atunci cînd mi se pare absolut inevitabil. E un punct de vedere care nu prea îmi face cinste, dar am socotit că e mai bine aşa, deşi de cele mai multe ori am pierdut din această pricină.

Mă refugiam de tot ce nu-mi făcea plăcere. Aveam unde. În cărţi, în artă, în muzică. Şi dacă ceva nu era frumos, atunci îl înfrumuseţam eu, astfel ca să fie acceptabil. În aceste ţinuturi fabuloase (doar ale mele) nu mă putea atinge nimeni cu ameninţările lor de fier, cu veninul privirii şi-al vorbei, cu pumnalele faptelor. Printre cărţi mă simt oarecum protejată. Am, cum s-ar zice, un spate.

Abia aşteptam şi de această dată să se termine supliciul acesta al supunerii ca în faţa unor forţe oarbe şi dezlănţuite.

         În căsnicie adoptasem un sistem, nu prea academic, e adevărat, dar care mă ajuta aproape de fiecare dată să ies la liman. Recitam în gând ceva frumos, Esenin, Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu atunci când eram nevoită să mă cert. Partenerul credea că astfel recunosc prin tăcere că am greşit şi că-mi pare rău. Dar eu eram departe. Îi luam drept martori pe virtualii mei iubiţi cu care colindam încăperile închipuirii şi care-şi revendicau periodic, în sufletul meu întâietatea. Astfel am rezistat câţiva ani într-un mariaj greşit din capul locului.

Şi de data aceasta am procedat la fel, în vreme ce distinsa şefă a culturii se îndeletnicea cu parcurgerea vădit silită a  textului meu migălit două nopţi la rând. Ieşiseră vreo 7-8 pagini bătute la maşină.

-Măi, tovarăşa, am impresia că mata n-ai citit bine titlul lucrării. Ia mai uită-te o dată. (Pauză ca să-mi înving perplexitatea. Buze muşcate până la sânge). L-ai citit? mă chestionă ea fără milă. Aşa cum l-ai întocmit, nu răspunde la temă. Iar în titlu se cere clar: sarcinile ce revin sindicatelor din istoricele hotărâri, etc. privind însuşirea documentelor de partid şi de stat, îmi precizează ea în mod inutil. Ai înţeles? Şi mai termină cu floricelele şi cu lacrimile. Prea multe flori şi dantele. Uite aici, cuvântul „suflet”. Să-l tai  fiindcă e cuvânt mistic. Nu avem voie să vorbim despre suflet. Ce eşti vreo sectantă? Crezi în suflet, în spirit sau alte chestii de-astea obscurantiste? Mai sobru, tovarăşa, mai sobru. Ce tot îi dai cu „focul sacru al cetăţii?” Ce fel de foc sacru? Taie întâlnirile cu autorii de cărţi să nu se creadă că sunt alt fel de întâlniri, amoroase ori mai ştiu eu ce. Pricepi?

Ar fi trebuit să roşesc. N-am vrut să roşesc. Mi-am dat seama cât de inutil, cât de ridicol ar fi fost să-i explic eu îndoctrinatei ce înseamnă o întâlnire scriitor-cititor, câte infinite nuanţe poate avea şi ce constituie pentru ambele părţi, câte idei şi aspiraţii pot decurge din acest dialog fructuos care se poate închega. Câte lucruri nu poţi afla despre laboratorul de creaţie al autorului, despre tainele, cu adevărat miraculoase, ale creaţiei.

În ce  mă priveşte, au constituit întotdeauna ocazii de adevărată sărbătoare, ele erau minunatele mele festinuri la care mă duceam cu sufletul deschis şi mă întorceam cu el încărcat, gata să se reverse şi dăruiam apoi şi altora din acest prinos.

Ce putea înţelege din toate acestea, cucoana nervoasă din faţa mea?

-Uite ce e, mi-a propus ea un târg. Eu plec la o plenară la casa de cultură, ia materialul înapoi şi până la ora 14,00 mi-l refaci în manuscris şi te prezinţi mata la ora 14,00 să-l discutăm, frază cu frază. S-a înţeles? Bună ziua.

Sunt concediată fără drept de replică. Întreaga mea trudă s-a risipit în deşert. Alt travaliu, de data aceasta mai anevoios şi cu atât mai ingrat. Ce să scot şi ce să adaug? Scot sufletul, florile şi focul cel sacru. Şi ce mai rămâne? Genericele, scrise evident, cu majuscule.

Tâmpită mai sunt! Am vrut să îndulcesc întrucâtva inimile. Era ca o cerere de iertare pentru ceea ce sunt nevoită să îndrug. Aşa-mi trebuie. Doar ştiu că astfel de inimi nu pot fi mişcate cu flori sau cu foc sacru. Îmi aduc aminte o zicere proprie: „Nu căuta în cămin cenuşa focului sacru”.  Astfel de oameni s-ar apuca să scormone-n sobă şi să înlăture urmele care le-ar fi putut murdări preţioasele covoare. Ce să fac? Sunt într-o grea dilemă. Dacă procedez după „indicaţii”, voi intra şi eu în rândul celor cu suflet şi  chip împietrit, automatizat, insensibil la orice licărire de frumos, dacă n-o ascult, n-o să mai mănânc pâine cu ea multă vreme fiindcă am auzit că e foarte răzbunătoare. Doamne, arată-mi Tu ce să fac!... Numai Tu poţi să-mi păstrezi măcar sufletul nealterat....

 

Plec pe stradă obidită, nu răspund la bineţe nimănui, de ciudă îmi dau lacrimile. Nu aveam eu destule pe cap? În astfel de zile, îmi vine foarte lesne în minte ideea că fac inutil umbră pământului. Pe cine ar mâhni, dacă...?

Risc s-o iau razna. Nu mă decid dacă să merg la serviciu sau să mă duc direct acasă. Paşii mă poartă maşinal spre casă. Abia în cartierul Mazepa îmi dau seama că, de fapt, acolo voiam să ajung, să pot plânge nestingherită, pentru toate zilele şi nopţile din urmă.

         Lângă casă mă întâlnesc cu un scriitor cunoscut, autorul „Defoniei”.  Mă vede abătută. Mă întreabă ce s-a întâmplat. Îi explic sumar.

-Aaaa...nu e nimic de făcut cu tovarăşa. Noi n-am putut s-o scoatem la capăt cu ea până a plecat. Ca s-o ameţim îi făceam uneori complimente: că arată bine, că-i stă bine coafura, etc. Îi ofeream flori. Doar aşa puteam să ne întâlnim cu scriitorii în vreo şedinţă. Altfel ne interzicea, de frică să nu fie vreo adunare subversivă. Se temea de noi şi ne ura din această pricină. O îmbunam şi noi cum puteam. Fă şi tu la fel. Admiră-i rochia sau alte dichisuri muiereşti de-ale voastre. Şi mai ales, fii cu ochii în patru. Dacă te pune la ficaţi, nu scapi de răzbunarea ei. E ranchiunoasă şi rea. Te zvârle de nu te vezi. Ai grijă. Succes. Pa!

  Vorbele prozatorului din stirpea lui Preda, cum a fost cotat, au menirea de a mă îngrijora şi mai tare. Sare pe rană. Uite în ce încurcătură  am intrat. S-ar putea să mă coste scump, să-mi pierd şi serviciul, ceea ce ar fi catastrofal pentru mine. Îmi propun să fiu atentă şi să mă abţin de la orice comentariu.

Acasă iau două pastile de distonocalm şi încep „demolarea”. Frază cu frază. Nu mai folosesc nici o metaforă, căldura care se iscase între fraze s-a risipit, îmi îngheaţă pe buze, pe inimă. Tai, rup, modific. Pun în locul lor fraze convenţionale, de atâtea ori auzite în ultima vreme, ştiute pe de rost până la saturaţie şi imprimate direct pe meninge.

Nu trebuie să mă mai documentez. Sunt familiarizată cu termenii. Vor cât mai multe minciuni? Bine, fie. Asta vor avea.

Plec din nou la Inchiziţie, la cenzură. De data aceasta mă întâmpină ceva mai calmă:

-Ia să vedem ce-a ieşit, spune şi-mi ia din mâini materialul. Îl parcurge destul de repede, se vede că şi dumneaei ştie pe de rost duium de asemenea fraze de convenienţă. Doar e expertă în documente. Nu trebuie să le mai urmărească atent înţelesul, neavând nici un pic de originalitate.

Eu mă gândesc în acest interval cât ea parcurge textul, la un final utopic pentru toate stările mele de frică, de laşitate, de convenţie. Visez riposte vehemente, visez dintr-o dată să-i strig adevărul în faţă acestei cucoane, să văd cum va reacţiona, indiferent de consecinţe.

N-aveam de unde să ştiu, nici nu visam, că doar după două-trei zile, avea să înceapă sfârşitul lor, al celor în faţa cărora trebuia să tremurăm acum. Apoteoza unui regim de teroare psihologică în care am fost constrânşi să nu fim noi înşine.

Deja la Timişoara începuseră manifestaţiile de stradă, dar eu nu ştiam acest lucru. Visam în legea mea, ceea ce alţii înfăptuiau deja cu preţul vieţii lor.

         Din motive lesne de înţeles nu fac nimic din ce aş fi vrut, dar deja mă simt mai bine. Parcă aş fi urmat lecţiile de „gimnastică sentimentală” ale lui Vasile Voiculescu. Iubesc şi urăsc la comandă. Dispreţuiesc la comandă. Exerciţii de dispreţ şi de ură în intimitate pentru ca în public să mă simt liniştită, calmă, echilibrată. Nu ştiu dacă metoda este bună, dar deocamdată nu-mi îngădui o alta.

Tovarăşa se miră că nu scot un cuvânt. O privesc numai, insistent şi cu vădită insolenţă. Nu ştie ce să creadă. Îmi bat joc de ea sau sunt de bună credinţă? Pe undeva, un infim al şaselea simţ, o vesteşte cam ce gânduri nutresc pentru dânsa, fiindcă mă priveşte ca pe-o gânganie. Din ochii ei cenuşii, mijiţi, de viezure, ţâşneşte flama ucigătoare a urii. Mă prefac a nu sesiza. E un joc destul de perfid. Fiecare se preface.

-Uite, cât am stat la plenară ţi-am făcut o schemă. Pe scheletul acesta trebuie să brodezi mata frazele. Trebuie să pui accent pe Implimentarea  muncii cu cartea în amplul proces de formare a omului nou. Ce acţiuni ai iniţiat în acest sens, ca cum ar fi: simpozioane, dezbateri, etc., etc.  Mă prefac a nu sesiza cacofonia, agramatismele.

Gata,  mergi acasă şi refă-l şi duminică ne întâlnim în gară.

Plec împleticindu-mă. Nu ştiu pe unde calc. Cu toate distonocalmele, fierb. Asemenea crasă incultură în fruntea culturii gălăţene, ca cum  şi ca când  s-ar implimenta  un cuţit în pieptul tânăr şi curat al culturii şi artei...Mă doare ca de propriul trup sfârtecat şi ciuntit, pângărit fără milă.

În stradă, lângă clădirea Casei de ajutor reciproc a pensionarilor o întâlnesc pe directoarea clubului  (domnişoara Cucu) unde-mi desfăşor activitatea şi unde se află şi biblioteca siderurgiştilor gălăţeni. Nu e mai puţin supărată ca mine. Îmi spune că a fost jignită de acceaşi distinsă tovarăşă Florica, care a făcut-o nesimţită şi indisciplinată. Ne-a reclamat pe amândouă la conducerea de partid de pe platformă şi aceasta l-a chemat pe preşedintele sindicatului şi l-a muştruluit. Cum adică „nu ne dă voie el să mergem la şedinţele consiliului? Ce e lipsa asta crasă de indisciplină?” Aflu acum că şeful îşi asumase întreaga răspundere a lipsei noastre de la şedinţele de consiliu. Deci, asta era. Normal ar fi fost să ştiu şi eu, însă. Pentru a doua oară trec în ochii primului secretar drept indisciplinată şi din nou, fără o vină reală. Cu un an înainte, tot în urma unei neînţelegeri şi a unei neglijenţe, când nu dădusem la timp principalele documente politice la cabinetul de partid, era cât pe ce să-mi pierd slujba. De fapt, a fost un concurs nefericit de întâmplări, nefavorabil mie, dar pe care n-am avut prilejul să-l dezvălui, pentru că, evident, nu am avut nici dreptul la replică. Mi s-a pus doar în vedere să nu se mai repete.

E lesne de închipuit că nici preşedintele de sindicat n-o înghite pe această nobilă „Florică” şi nu se socoteşte supus ordinelor ei, în pofida faptului că e reclamat, ameninţat, blamat, „tras pe urechi” tovărăşeşte. Bine, dar ce vină avem noi?

Directoarea plânge. De nervi face spumiţe albe la colţurile gurii. Ia în mers câteva sedative, nu am timp să văd ce. A plâns şi la consiliu. S-a ascuns în closet şi a plâns în voie până s-a răcorit. Mi-a ascultat sfaturile date demult, de a nu se umili plângînd, în faţa nici unui şef. Şi postul ei atârnă de un fir de bunăvoinţă din partrea Floricăi Şerban.

-În 22 de ani de muncă, zice Cosâmbăceasca, nimeni n-a îndrăznit să mă facă indisciplinată, muncesc din zori şi până-n noapte cu artiştii amatori, le ştiu toate necazurile toate defectele, şi câţi dinţi au în gură, toată viaţa trecută, prezentă şi viitoare. Numai că nu i-am spălat şi pe picioare. Una două, scoate-i din producţie şi du-i la repetiţie, una s-a măritat, altuia i-a născut nevasta, doi s-au despărţit, nu ştiu cui i-a murit cineva... Îi cunosc pe toţi şi mă cunosc şi ei ca pe un cal breaz. Şi ea să mă facă nesimţită? Mă cunoaşte doar, de când eram amândouă activiste la UTC la judeţ şi ştie câtă râvnă depuneam ca să-mi îndeplinesc sarcinile.

Directoarea nu-şi poate stăpâni indignarea. E plină de obidă. I-a ajuns probabil cuţitul la os şi ei.

-O fi un Dumnezeu şi  pentru noi, îi spun ca s-o încurajez, deşi îmi trebuie şi mie  mult curaj să trec peste aceste mizerii diurne.

         Mi-e şi milă de această femeie micuţă, energică, volubilă, un taifun care mi-a pricinuit de zeci de ori necazuri mari la slujbă.

Ne despărţim cu un vag sentiment de înţelegere şi solidaritate ca doi slujitori bătuţi pe nedrept de acelaşi stăpân.

        

Ajung acasă şi mă apuc de cu totul altceva decât de redactarea de materiale politico-ideologice. Trebuie să-mi înfrâng nervii. Bat covorul, bat pernele până le ies fulgii la propriu, bat plapuma, păturile, frec până la sânge vasele cu un spălător de sârmă care mă răneşte, nu simt nici când apa se înroşeşte. În două ore e curat bec, totul străluceşte. Simt nevoia de curăţenie în casă, în suflet şi în întreaga mea existenţă.

Din păcate, spre seară mă apuc totuşi de redactat, fără nici o plăcere.

Cu chiu cu vai termin. Mă culc târziu, am coşmare. Visez din nou conducerea de partid şi de stat în vizită la casa mamei mele. Ca de  fiecare dată, mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc. Aşa se întâmplă de câte ori îl visez pe şeful statului, sau mă îmbolnăvesc, sau am o mare neplăcere. Nu mă pot opri să cred în vise. Subconştientul acesta încărcat îmi dă de veste toate evenimentele.

Prostii! Caut să mă încurajez a doua zi dis de dimineaţă, cu ochii larg deschişi spre lumina alburie, lăptoasă a lui decembrie, ca să-mi spele ultimele rămăşiţe de vis, măcar în somn să scap de obsesii. Altfel va trebui să iau sedative.

         Încă două zile de pregătiri relative.

 

Duminică dimineaţă, după un somn scurt, întrerupt, agitat, iată-mă-n gară. Colegele mele bibliotecare au sosit deja, deşi e încă devreme. Ceva mai departe Cosâmbăceasca însoţită de soţul ei care o condusese. În sfîrşit, apare şi Florica, proaspăt coafată ca întotdeauna. (Când o fi avut vreme?) E deosebit de elegantă, într-o blană de astrahan veritabilă care-i şade, la fel cum îi stă Elenei Ceauşescu „taoletele” străineşti. Gurile rele zic că ar avea o blană de 100.000 de lei pe care îi e frică s-o poarte, să nu fie atacată.

Se vrea proaspătă, binevoitoare, drăguţă, amabilă.

Îmi pusesem în gând să nu comunic deloc cu ea, dar aşa ceva nu e posibil, de vreme ce ne aflăm în acelaşi compartiment. Port o răspundere. Dialogul e impus deja şi decurge mai târziu de la sine.

Avem locuri reţinute graţie Sofiei, ca de obicei, care e bibliotecară la CFR. Un întreg compartiment pentru delegaţia gălăţeană. Sporovăială uşoară, legată de pregătiri, griji de a nu întârzia, ce s-a uitat, ce s-a luat, îngrijorări în privinţa cazării. Fraze conveniente, inerente călătoriei. Mai târziu, tovarăşa ne va povesti  cum a petrecut în Pireu sau pe alte insule ale frumoasei Elade, în China sau în URSS şi în alte ţări ale Europei unde a fost „trimisă” în delegaţii oficiale. Bucătăria orientală nu i-a displăcut, ne povesteşte că a mâncat şopârle pane şi lilieci la rotiseur, ouă răscoapte, ţinute şase luni în nisip până se înnegresc de-a binelea, dar care sunt, cu atât mai gustoase, cu cât miros mai îngrozitor. În Coreea zoce cî a mâncat „supa cerului” – care nu e altceva decât supă de viermişori. Puah!

Îmi aduc aminte ce le-a povestit a întoarcerea din Regatul Unit al Marii Britanii, unor activişti. Uimită peste măsură de minunăţiile din care s-a înfruptat pe săturate, „şi totul, fără nici un penis, băieţi!  – aşa cum a spus, în zâmbetele mustăceşti ale subalternilor. A devenit proverbială pentru prostia ei.

Nu-mi pot opri gândul de la periplul meu  ucrainean şi moscovit pentru care plătesc şi acum rate, timp de doi ani de zile la CAR, dar din care, cel mai mare câştig îl constituie jurnalul de călătorie, un dar oferit  mie însămi, de nepreţuit, ţinând loc de tot aurul pe care l-aş fi putut achiziţiona, dacă  mi-aş fi dorit cu adevărat acest lucru.

În timpul drumului, nu mă pot abţine şi scot carnetul. Notez ceva. Cosâmbăceasca observă cu nelinişte. Nicu Mihai, profesorul de muzică şi interpretul de muzică uşoară, o întreabă ce tot scriu eu acolo. Directoarea explică: e creatoare şi are uneori momente de inspiraţie. Aiurea. Nici n-aş putea să mă concentrez în atari condiţii. De fapt, notez cu maliţie şi fără un scop aparent, dintr-un impuls gratuit, perlele pe care le scoate Floricica pe gură. Directoarea s-a prins şi-mi face cu ochiul.

Floricica ne povesteşte de nişte căsuţe de „cheping” unde a stat în nu ştiu ce ţară, apoi despre „menajerul” Nadiei Comăneci, cel care a ajutat-o să fugă. Ne mai luminează cu amănunte despre „maseza” ei pe care ne-o recomandă, dacă ne ţine buzunarul, fireşte. Nu ne ţine.

Nu mai pot continua, de jenă. Închid caietul, închid „Iluzia continuă” a remarcabilului orb Radu Sergiu Ruba, carte  de care mă agăţasem  pe drum cu disperare. Mă prefac că dorm.

Tot timpul, tovarăşa stă crispată, cu mâinile pe torţile poşetei din lac negru, veritabil, pe care o ţine în poală de teamă să nu fie jefuită. Asemănarea cu tanti Leana este mai mult decât evidentă. Aceeaşi stofă.

Ajungem cu bine-n Bacău şi avem surpriza că tovarăţa Florica a uitat numele hotelului unde trebuia să fim cazaţi. Ne târâm efectiv cu bagaje, pe un drum lung şi obositor la toate hotelurile existente în centru. Se întreabă, se dau telefoane.

Până la urmă, suntem cazaţi la cel de-al treilea. Astăzi va sosi delegaţia oficială de la Bucureşti.

N-aveam de unde să ştim, nici unul din noi, în afară de tovarăşa, că revoluţia începuse, că se murise pe străzile Timişoarei. Eram ţinuţi departe de televizor, de radio, izolaţi în hotel şi-n sala de conferinţe, antrenaţi într-un veritabil dialog al surzilor.

Primesc indicaţii să nu părăsesc hotelul în această seară deoarece vor fi luate în discuţie şi verificate materialele vorbitorilor (printre care şi eu!) să nu se strecoare, Doamne fereşte, vreo şopârliţă. Vigilenţa era mai puternică decât oricând şi noi ne simţeam precum musculiţele în pânza păianjenului. Dar pânza se va destrăma în curând şi din nou ne vom putea lua zborul.

Aşadar, nu mai au încredere nici în oamenii lor de la judeţe. Vor să vadă totul cu propriii ochi. Paza bună...

Servim masa cu ce şi-a adus fiecare. Mi-e ruşine de colege că n-am avut decât „oarece” şi mă simt din nou umilită, de bunăstarea celorlalţi. Înghit cu noduri. Toţi au mâncăruri alese. Primesc (???) prin bunăvoinţa Floricăi, tartine cu unt şi cu salam de Sibiu. Aşa ceva n-am mai mâncat de câţiva ani. După masă ne odihnăm o oră, siestă obligatorie şi binevenită...

Seara, suntem invitaţi la casa de cultură să vedem cum se organizează o discotecă model. Aceeaşi „nobilă” doamnă ne face cinste cu un brifcor. Ce-o fi apucat-o de e aşa de amabilă?

Iată şi liderii bucureşteni de la C.C. Se face o apreciere la adresa persoanei mele de către o tovarăşă: Spune:

-Am pretenţii de la dumneata. Trebuie să fii la înălţime.

Eu tac şi înghit în sec. Nu sunt deloc sigură pe raport în forma lui actuală. Cred că va fi un bluf nemaipomenit.

Mă mai consolez cu ideea naivă că nu mă poate da nimeni afară numai din atâta, cu toate că după restructurările din septembrie, când am rămas mai puţin de jumătate, nu se mai poate garanta nimic. Trăim vremuri incerte. Tremuri pentru bucata de pâîne.

Dacă n-aş avea atâtea biruri la stat, dacă n-aş plăti atîtea legi şi decrete inumane şi absolut degradante, poate că mi-ar ajunge banii şi mi-aş permite să fiu mai curajoasă.

Noaptea, „comme d’habitude” – dorm prost, schimbare de pat, atmosferă încărcată, inerente emoţii.

 

Dimineaţă sunt tratată cu o ceaşcă de cafea natur, nu nechezol care mi-a răscolit ficatul, de către tovarăşa, aşa, ca pentru încurajare. „Curaj găină, că mâine te tai”. Cam asta mi-e starea de spirit. Iau două distonocalme, unul nu-şi mai face efectul. Mă dopez de-a binelea în ultimul timp.

La sala de consiliu unde vor avea loc dezbaterile şi prezentarea materialelor e o atmosferă incertă. Îmi caut din ochi colegele din ţară, atâtea câte vor mai fi rămas pe poziţie după „viitura” din septembrie. Le număr pe degete. Parcă am face parte din rezistenţă. Rezistenţa spirituală. Sfidarea spirituală. Lupta pe baricadele spiritului, fiindcă s-a ajuns la concluzia că nu mai e nevoie de prea multă cultură, că prea mult spirit ar putea dăuna şi unde se înlocuieşte sistematic cuvântul „suflet”, această inefabilă „materie”, cântărind abia 14 grame. Sper că va fi o vreme când toate sufletele vor avea voie să reînvie, fără să ceară permis pentru asta.

         Încet-încet, sala se animă. Multe figuri necunoscute, directori, instructori la judeţe şi câţiva doar, lucrători cu cartea.

Cred că jumătate din asistenţă e  pusă aici  să supravegheze. Mai mult ca oricând s-a înmulţit numărul observatorilor. Aproape că îţi dai seama cine şi cu ce treburi bântuie fiecare pe acolo.

Parcă am pătruns într-o şerpărie cu picioarele goale şi trebuie să mă feresc de muşcăturile de vipere.

Deocamdată n-au sosit oficialităţile. Sunt încordată. Vreau să scap repede de această obligaţie, să mă destind, să-mi tihnească. În faţă şi-n spate s-au aşezat, poate din întâmplare, chipuri impenetrabile, atente, indivizi aparent dezinteresaţi, cu faţa imobilă şi ochi de Argus. Am o uşoară senzaţie de încolţire. Mă simt urmărită cu privirea şi-mi impun să-mi supraveghez mişcările. Mă autocenzurez continuu. Efortul mă oboseşte. În sfârşit, începe consfătuirea. E o aşa-zisă atmosferă caldă, festivă. Poate prea festivă.

Se bate mult şi degeaba din palme la anunţarea fiecărui invitat care onorează prea cinstita adunare, reprezentanţii oficiali care au răspuns amabilităţii privind invitaţia, etc., etc. Se anunţă programul pentru următoarele zile. Voi vorbi a treia, aşa că, în circa o oră voi fi liberă, liberă...

Emoţia mi se accentuează. În dreapta mea stă tovarăşa Florica, evident, care-mi controlează febril raportul; până acum n-a găsit vreme. Îmi schimbă mereu frazele care încep cu: „În lumina orientărilor...”; „În lumina magistralelor”....

Mă dor ochii de atâta „lumină”. Sub reflectorul acestei lumini continue şi foarte puternice, poţi orbi lesne înainte chiar de a apuca să-nchizi ochii.

Tovarăşa Florica dovedeşte un exces de zel de nedescris şi o conştiinciozitate de invidiat. E foarte preocupată. Iar nu-i place nimic din materialul meu, vrea să-l refacă întrutotul. Şi asta cu câteva minute înainte ca eu să iau cuvântul. Îmi vine să las totul baltă şi să plec. N-are decât să-l citească ea, să iasă în evidenţă cât o vrea. Scrâşnesc din dinţi şi mă răţoiesc la Sofia care îndrăzneşte o mică observaţie, cam ce-ar trebui să trec la punctul cutare.

-De ce nu mi-au sugerat aseară, Sofica? Aş fi rupt totul, aş fi aruncat la container şi azi, la prima oră aş fi căutat prin oraş o dactilografă la un birou de copiat acte!

-Aluzia e prea transparentă. Sofia nu mai zice nimic iar tovarăşa mă lasă în pace. Sunt un ghem de emoţii, încât mă ia cu stare de leşin şi de vomă.

-Hai, lasă, nu te enerva tocmai acum.

Bine că, în sfârşit şi-a dat seama. Iată şi clipa când trebuie să mă ridic. Mă încrâncenez, îmi propun să merg drept, degajat. Ce naiba, nu degeaba am jucat peste 20 de ani de teatru în trupa maestrului Temelie! În definitiv, nu-i decât o şedinţă, chiar dacă una mai specială. Şi-mi amintesc cuvintele Alicei în ţara minunilor: „În definitiv, nu sunteţi decât nişte cărţi de joc!” Chiar aşa. Îmi propun să tratez ilustra adunare ca pe nişte cărţi de joc. Numai vocea să nu mă trădeze. Fac faţă cu o aparentă dezinvoltură. Din primul rând mă sfredelesc nişte ochi verzi, prăzulii, al căror posesor nu e altul decât ex-preşedintele tuturor juriilor la festivalurile de poezie patriotică interjudeţene şi naţionale, Ion Văduva-Poenaru, gazetar la „Munca” şi autor al unor cărţi de poezii cel puţin îndoielnice. Nu mă slăbeşte cu privirile şi eu n-am timp să i le înfrunt. Citesc clar, răspicat, chiar dacă de câteva ori mă bâlbâi. M-am achitat onorabil, de bine de rău. Când revin la locul meu, singura nemulţumită e tovarăşa Florica.

-Vai, dragă, eşti culmea, ai vorbit 23 de minute! Nu puteai să mai sari peste unele paragrafe?

-Nu, îi răspund sec şi caut s-o ignor, căci acum m-am eliberat de povară.

De fapt, îmi vine să plâng de ciudă. Am un nod imens în gât şi senzaţia de amar pe limbă, ca de atâtea ori când mă consum nervos. Amarul acesta de gust îmi dă de veste de efortul fizic şi mai ales, psihic făcut. Va trece. Va trece. Iau o bomboană mentolată pentru gât, procurată cu greu de la farmacie. Mă răcoresc oarecum. Clipele se târăsc încet, parcă silnice. Se dă pauză. O tovarăşă de la C.C. spune:

-Ai vorbit frumos, dar ai luat pâinea de la gură tuturor celorlalte colege.

Din momentul acela se trece la celelalte teme, vorbitorii fiind doar formal întrebaţi dacă mai au ceva de adăugat în plus faţă de antivorbitori. Nimeni nu are de adăugat nimic, se-nţelege. Ceilalţi doi directori din Galaţi, nu vor mai vorbi, desigur, spre uşurarea lor. Se respiră adânc din mai multe piepturi deodată.

În sfârşit, prezentarea rapoartelor se termină, nu fără dezbaterile de rigoare. Vom avea preţ de două ore de colindat prin oraş pentru cumpărături. Unii şi-au făcut speranţe mari în ce priveşte aprovizionarea. Cineva caută curcan pentru Crăciun, altul, congelator. Se fac glume cu mult râvnitul curcan şi congelator. În ce mă priveşte, caut  ciocolată sau bombonele pentru finuţele mele Călălina şi Georgiana, să le pună în pomul de Crăciun. Nu găsesc şi din bugetul meu precar, îmi târguiesc un deodorant, o casetă cu un minuscul parfum, o batistuţă nostimă şi două tuburi cu pastă de dinţi, produse atât de deficitare în ultima vreme. Mă mulţumesc cu atât. La o cofetărie în centru mănânc cu Mazozi o prăjitură bună şi beau lapte bătut cu căpşuni care mi se pare delicios. Seara vom avea de vizionat un spectacol „curat”, realizat cu forţe proprii. Mă impresionează momentul ceaikovskian „Dansul micilor lebede” şi alte câteva dansuri de societate. De asemenea, un moment literar-coregrafic emoţionant, evocându-l pe Bacovia, fiul acestor ţinuturi. Maestrul coregraf care interpretează şi rolul poetului, e un foarte bun profesionist, dar un om dificil, ciudat, ca mai toţi artiştii. Se şopteşte că are multe păcate, e homo, avându-l ca partener pe însuşi primul balerin – un tânăr viril şi frumos ce evoluează admirabil. Nu am prea înţeles niciodată cum se împacă arta, care-i un lucru atât de sublim, cu nişte apucături atât de neplăcute. Sunt conservatoare, sunt de modă veche, sunt  intolerantă în această privinţă. În fine, nu sunt pusă eu să judec asta acum. Treaba lor, dar au impietat imaginea şi amintirea marelui poet despre care cineva spunea: „Ce drojdie de Eminescu!”

Gândul că aceşti oameni care vor să-mi încălzească mie sufletul acum cu un dans miraculos ar putea trăi anormal, se insinuează perfid şi-mi strică toată buna dispoziţie. Arta ar trebui să rămână neîntinată, în afara tuturor ispitelor şi fărădelegilor. Numai aşa îşi poate atinge scopul de a înnobila sufletele oamenilor.

Asta e. Trupul se tăvăleşte prin noroaie şi sufletul se înalţă. O răstignire continuă între pământesc şi ceresc. Şi, vorba lui Nichita: „Iar pământescul/ mănâncă de foame cerescul”.

Plec cu o uşoară dezamăgire în suflet. Poate că eu sunt de vină de complic lucrurile, sunt prea exigentă. Asta nu foloseşte nimănui şi-mi atrage disputele cu cei apropiaţi.

 

Prima zi se încheie în linişte. Seara, vizionăm la TV un film românesc de spionaj, „Racolarea”, sau cam aşa ceva. E o atmosferă calmă deşi pluteşte în aer un anume încordare. Ca să-l parafrazez pe marele Preda aş spune că „timpul nu prea mai are răbdare cu nimeni”.

Nimeni nu ştie ce va fi mâine. Şi totuşi, se bănuie. Parcă se apropie cu paşi mari, dar hotărâţi o zi anume. Deocamdată pluteşte în aer, incert, un crâmpei de speranţă. 

Cu aceste gânduri adorm butuc şi nu mai visez deocamdată nimic.

        

Marţi, 19 decembrie 1989.

 

Micul  dejun la restaurant, plătim în plus 70 de lei faţă de diurnă, dar merită. Mâncarea e consistentă, de bună calitate. Şi ieri am mâncat „grătărel”, atât de jinduit în ultimii ani.

La ora opt, din nou în sala de şedinţe. Tovarăşa lipseşte de la masă, s-a dus probabil să-şi refacă preţioasa coafură. Nu vrea să se înfăţişeze dinaintea şefilor din Bucureşti orişicum.

Se încep lucrările. Se anunţă cu muuuultă evlavie, prezenţa la consfătuire – lăsîndu-şi treburi importante la o parte şi venind direct de la şedinţa Comitetului Politic Executiv – unde s-au dezbătut probleme vitale  - a tovarăşului Sârbu, secretarul lui Miu Dobrescu sau cam aşa ceva. Nu prea le ştiu tuturor hramurile şi dregătoriile.

Avem de ascultat trei expuneri dintre care una privind Tezele istoricelor hotărâri adoptate la ultimul Congres.

Un conferenţiar universitar cu nume evreiesc, cu o voce patetică şi gravă, încearcă să ne convingă în zadar, să luăm atitudine fermă, dezaprobatoare şi vehementă faţă de eventualii duşmani ai socialismului, aceştia fiind duşmanii poporului. Nu prea mă dumiresc unde bate, dar suntem prelucraţi bine. Ca nişte viitori soldaţi care se pregătesc de o luptă iminentă. Tot timpul îmi vine să întreb: Pentru ce toate acestea? Ce se întâmplă? Cine e ameninţat, de către cine? Şi care ar fi duşmanii aceştia împotriva cărora trebuie cu atâta vehemenţă să luptăm, să-i demascăm fără întârziere, să luăm atitudine fermă?

Prea multe întrebări  îmi izvorăsc simultan din minte. În orice caz, ceea ce pricep este că vor să ne inoculeze un spirit revoluţionar vigilent şi plin de devoţiune faţă de singura formă de conducere posibilă în lume: partidul comunist, faţă de singura cauză aşa-zisă dreaptă şi echitabilă. Oare tovărăşelul acesta deosebit de serios, de parcă ar fi business man, reprezentant al unei firme importante şi care e pus să încheie o afacere în stil mare, nu ne crede cumva reduşi mintal, naivi, oligo sau pur şi simplu roboţi fără suflet şi fără simţire? Sau  nu e la curent cu schimbările ce au loc azi în lume. Ori e foarte la curent dar se teme groaznic de ceva iminent, de aceea şi-a luat atât  de în serios rolul de salvator al întregii omeniri.

În orice caz, trebuie să părem cel puţin convinşi şi să ne angajăm ferm că vom sluji cu devoţiune cauza socialismului. Presimt că şandramaua  s-a şubrezit şi cred că nu sunt singura care presimte asta. Altfel, de ce ar fi nevoie de atâtea precauţii? Până acum n-am fost obligaţi să ne dăm astfel de adeziuni care par a fi legămintele sfinte ale legionarilor în faţa Căpitanului lor şi care nu slujeau  deloc cauze sfinte. Numai că nu suntem puşi să  semnăm cine ştie ce hârtii, dovezi incontestabile de credinţă, date sub prestare  de jurământ. Asemuirea cu partidul legionar îmi vine spontan în minte şi mi-e teamă să gândesc mai departe. Prefer să scriu scrisori unor poeţi cunoscuţi astă vară la un Festival de poezie la Curtea de Argeş.

Caut, de fapt, fiorul freatic al Oedipului enescian, zămislit la Tescani şi în loc de acordurile tumultuoase, patetice, încărcate de un profund dramatism, aud, în spatele draperiilor groase, pluşate, în soarele nefiresc de decembrie, gâlceavă veselă de vrăbii.

Bacovia, cum am spus, nicăieri, nici frunze murite, nici fanfare trecând solemn spre cimitir în lumina violetă a crepusculului. Nimeni, şovăitor, să-mi aducă aminte cu glas sugrumat: „Iubito, e un mort în oraş”, deşi nemişcarea mi-a repugnat întotdeauna.

Între timp, mai împlinesc o sumedenie de ani, galbeni şi copţi, îi bat bine pe muchii şi-i îngrop între tâmplele casei. Orologiul central al oraşului înseilează acorduri din Rapsodia a I-a, în semn de enesciană cinstire. Aici s-a născut veselul bard, rege al doinelor şi al lăcrămioarelor. Însuşi lăcaşul în care ne aflăm acum şi în care stau la taifas cu propriile-mi gânduri, îi poartă, demn, numele.

Aş vrea să străbat cu picioarele goale Podul de piatră al lui Ştefan cel Infinit de la Căiuţi sau să fiu bursieră la Şcoala Mihăileană de la Mănăstirea Caşinului.

La Lespezi, scormon în minte, vestigiile paleoliticului târziu, mă bucur de ele, le stropesc cu vin vechi, chihlimbariu, izvorât din roadele cugetului, mă îmbăt gratuit de aromele tari ale trecutului.

Aerul sfânt al istoriei îmi inundă şi-mi primeneşte lăuntrul.

Aud ca printr-un  perete de vată vocea şi văd ca prin sită, gesturile dezmembrate ale lectorului, printre foşnetele mele lăuntrice.

Toate îmi par acum de prisos şi conjunctura în care mă aflu şi din care nu pot cu nici un chip să mă sustrag, şi asistenţa şi toate eforturile lor disperate să ne facă să înţelegem. Îi văd parcă înlănţuiţi într-un hilar şi cu atât mai neverosimil joc de-a fantoşele.

Girueta care mi-ar fi înregistrat gesturile cuminţi, raţionale, care mi-ar fi indicat corect direcţia vânturilor s-a defectat probabil pentru că eu văd totul pe dos. Pun totul pe seama surmenajului şi asteniei din ultima vreme şi nu ştiu dacă e cazul să mă îngrijorez.

În orice caz, ceea ce simt, s-ar putea tălmăci astfel: Nu sunt aici şi nici aiurea. Sunt pretutindeni – nicăieri. Nu mă aşteaptă nimeni şi nu doresc pe nimeni. Am irosit nechibzuit mult-puţinul de-ajuns, prea zgomotul liniştii casei. Rămân să adăp întunericul cu propria-mi umbră. Încetul cu încetul mă dezlogodesc de semenii din jur, de amintiri, de iubire, de totul.

 

         După câteva ore de pace precară, dincolo de frumosul abis, stau zgribulită în propria fire şi simt, împrejurului meu revărsându-se, apa fierbinte şi castă pe care aş fi alunecat la venire.

Mai am răgaz, cât doar o fărîmă de viaţă, preţ de un poem neterminat pe o pagină neagră, recitându-se singur.

Când şi când mă trezesc din nou străină şi singură la fel ca-n patul conjugal, în această încăpere în care se mai vorbeşte încă de principii, de orientări, indicaţii.

Urmează o altă expunere, de data aceasta interesantă despre brevetoteca INID (Institutul Naţional de Informare şi documentare). Încerc să mă adun, să mă concentrez. Sunt lucruri care, de fapt, mă interesează. Păcat că, de obicei, ceea ce e frumos şi adevărat, sfârşeşte prea repede. Ca într-o veritabilă Lege a lui Murphy.

În încheiere, importantul tovarăş de la CC trage concluziile. Şi le trage zdravăn ca pe nişte căpestre pe caii deja obosiţi şi apatici, cu spume la gură, însetaţi şi flămânzi, obligaţi de stăpân să privească doar înainte.

Lucrările sunt încheiate cu grijă, de parcă până acum fuseseră descheiate la bunghi. Se regizează cuvintele de încheiere, cu formule de adâncă şi responsabilă mulţumire, cu mulţumiri pentru condiţiile minunate, etc., pentru grija deosebită a forurilor noastre superioare, etc. se iau angajamente formale, vom face, vom drege, suntem pe deplin conştienţi de nobilele mosiuni ce ni s-au încredinţat în aceste istorice zile, se dau asigurări că se va face totul, TOTUL, pentru îndeplinirea măreţelor etc. etc.

Se formulează grav, răspicat şi cu dicţie, cu deosebită elocinţă, obiectivul fundamental al actualei etape pentru care trebuie să dăm bătălia decisivă: însuşirea tezelor şi orientărilor formulate în istoricele documente.

În 1990 se vor împlini 25 de ani de la măreţul şi nu mai puţin istoricul Congres al IX-lea. Prefer să nu mă gândesc deocamdată la ce ne aşteaptă. Reflectez printre pictăuri asupra cîtorva pricini de aşa-zisă uitare.

La întoarcere, aveam să ne precipătăm spre peron într-o adevărată cursă contra cronometru. Delegaţia oficială apare în bloc, conduşi respectuos de gazde, având fiecare câte un „brăduleţ” de cel puţin 2 metri în mâini, pe care-l primiseră drept recompensă din pădurea Letea, pentru eforturile susţinute depuse în vederea bunei desfăşurări a consfătuirii.

Tovarăşele-cucoane de la centru aveau în mâini cutii mari, pătrate, frumos ambalate, în care am aflat discret că se află gulere şi căciuli de vulpi argintii de la o rezervaţie de vulpi şi animale de blană din Bacău şi destinată unor asemenea nobile scopuri de binefacere. N-am îndrăznit să mă întreb dacă le plătiseră sau li se oferiseră în semn de înalt omagiu şi devoţiune faţă de partid. Dar, după bucuria ce se citea în ochii tovarăşelor... Nu mi-am mai bătut capul cu astfel de nimicuri. Eram prea îngheţată şi pe peron era un curent groaznic. Trenul a avut o întârziere de mai bine de 30 de minute.

La întoarcerea acasă aveam să aflu lucruri foarte grave şi să-mi explic, de fapt, de ce fusese stringentă nevoie de a ne întări angajamentele şi dovezile de devoţiune.

În ţară se petrecuseră fapte  fără precedent. La Timişoara studenţii demonstraseră pe străzi şi fuseseră ucişi fără milă pe treptele catedralei ortodoxe. Întreaga Timişoară era o redută însângerată. În Piaţa Operei muriseră mame şi copii nevinovaţi numai pentru că nu voiseră să plece acasă. Un adevărat carnagiu împotriva unor oameni care-şi ceruseră drepturile. Nu-mi venea să cred. În ţara mea? Şi asta în timp ce noi, mai băteam încă din palme la auzul acelor ilustrissime nume?

Nu s-a pomenit nimic despre asta, deşi, cu toţii ştiau, veneau doar din Bucureşti unde apele erau de asemenea, tulburi.

Eram îngrozită. Îmi era şi scârbă şi ruşine. Gesturile mele de precauţie, să n-o supăr pe tovarăşa care m-ar fi putut da afară din slujbă – mi se păreau acum ridicole, cel puţin. Alţii avuseseră curajul de a-şi spune deschis părerile. Aşadar, în timp ce studenţii mureau pe străzi, la Bacău se organiza o teribilă „mascaradă” de preamărire, preacinstire, veşnică adulaţie. Municipiul fusese ales din cine ştie ce criterii. Putea foarte bine să aibă loc în altă parte, chiar şi în oraşul meu. Ideea era aceeaşi. Cineva mai avea nevoie de aplauzele noastre. Buba se spărsese într-adevăr, dar cu câtă durere!

De fapt, noi participasem, legaţi la ochi şi fără să ştim, la teribila sărbătoare a durerii, a durerii ce nu cunoscuse zi de odihnă, dar care declanşase ca un fulger în inimi, dorinţa de descătuşare, de libertate. Şi se făcuse deodată lumină. Soarele şi-a recăpătat fără veste, demnitatea de astru diurn. Putea să ne încălzească iar, fără oprelişti, pieptul şi inimile, singurul rămas neîngrădit, necenzurat, pentru toţi deopotrivă de accesibil.

De pe frunţi mohorâte, se risipeau treptat, aspre neguri. După ani de zile, s-a descătuşat singură, pasărea libertăţii. Plumbii din aripi au căzut cu zgomot la pământ.

A început de atunci, dansul mâinilor libere.

În contul libertăţii, fiecare a depus o fărâmă de vis proaspătă, deşi stropită cu sânge.

 

Bacău-Galaţi, 19 decembrie 1989   

 

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com