Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

„E bine ca oamenii să cân

te ce şi cum simt”

 

 consideră interpreta de muzică populară, Floarea Calotă

Gabriel Argeşeanu

 

 

A vorbi despre Floarea Calotă, este ca şi cum ai vorbi despre cântecul popular în esenţa sa: trist sau vesel, tulburător şi pasional, cântec de dor şi of, cu care interpreta a intrat într-o comuniune tainică, împlinindu-l cu un glas care vine din adâncul fiinţei şi, ca o rădăcină dumnezeiască, o leagă de judeţul ale cărui doruri şi frumuseţi trec, prin ea, către lume.

 

Doamna Floarea Calotă, care de curând (27 martie) a intrat în cea de-a 53-a primăvară a vieţii, declara unei publicaţii centrale:” Semnele distincte ale bilanţului meu sunt cântecele propriu-zise şi cele de suflet care îmi întineresc arborele vieţii cu două crengi înflorite numite Ioana şi Mihai. Mă rog să îi văd împliniţi, îi ajut după puteri, şi sper că dintr-o altă dimensiune îi veghează şi tatăl lor, scriitorul Nicolae Lupu”.

G.A. Reveniţi din ce în ce mai rar în Roşiorii de Vede. Nu vă mai este dor de partea de viaţă lăsată aici?

 

F.C. Aceasta este partea tristă, eu vin din ce în ce mai rar în acest oraş. Nu din pricina roşiorenilor şi nici de vina mea. Vina este a întâmplărilor vieţii, care aşa au avut curs. Sunt de fiecare dată emoţionată, pentru că în acest oraş mi-am trăit cei mai frumoşi ani ai adolescenţiei şi tinereţii, aici s-au născut cei doi copii ai mei, Ioana şi Mihai, aici au învăţat în primii lor ani şcoală. Tot aici am prieteniile cele mai solide, ştiut fiind că prieteniile din adolescenţă şi tinereţe sunt cele care rezistă peste ani. Sigur că mi-am făcut şi alţi prieteni, pe care îi preţuiesc şi îi am în sufletul meu, dar o emoţie specială mă încearcă atunci când mă gândesc sau vin la Roşiorii de Vede. În oraş am început să cânt şi să trăiesc cu adevărat, iar întâmplările minunate pe care le-am trăit aici mi-au conturat destinul.

 

G.A. Am remarcat că nu sunteţi invitată la manifestări în comuna natală, Beuca?

 

F.C. Eu am cântat foarte puţin la manifestări directe în sat, pentru că nu am avut şansa aceasta. Trebuie să vă spun că de ani buni am reuşit să-mi fac prieteni şi admiratori în Germania, în special la Munchen, unde sunt teatre care apreciază şi doresc cântecul nostru tradiţional românesc. Am fost chiar la un festival internaţional de muzică clasică, unde folclorul teleormănean a fost invitat spre a fi „sarea şi piperul” manifestării. Adică după ce s-a cântat Rigolletto, oamenii au simţit nevoia să mai asculte şi acel ceva inedit, spectaculos, pe care nu-l mai trăiseră, şi au vrut să-l descopere prin folclorul de la noi. Nu pot fi supărată pe satul meu, unde parcă îi văd pe mama şi pe tata cu palmele crăpate de muncă şi arşi de soare. Am fost binecuvântată cu părinţi care şi-au acceptat condiţia dincolo de oboseală şi lacrimi, ascultând fără echivoc vocea interioară a destinului. Mama muncea aproape tot timpul, era cumpătată la vorbă şi niciodată n-am auzit-o spunând mai mult decât trebuia când trebuia să vorbească. Tata era altfel. Cânta şi scria versuri, cu el având şi o comunicare liberă şi profundă. Îmi aduc aminte cum mă urca pe o masă şi mă punea să cânt sau să povestesc întâmplări trăite de cei din jur, nu înainte de a pregăti publicul să mă asculte. Un public format din părinţi, bunici, vecini, rude, care mi-au clădit încrederea în mine, prin acel val de admiraţie ce mi-l trimiteau în acele momente. Şi atunci când mă întrebau ce vreau să mă fac, eu le răspundeam „ca Lătăreaţa”, cum era numită popular inegalabila Maria Lătăreţu. Această adoraţie pentru un glas nepereche se datora bunicului Constandin Calotă, care avea o pereche de galene la care deseori o ascultam.

 

G.A. Simţiţi o presiune din partea generaţiilor de după 1990, care au apărut în peisajul muzical, încercând să răstoarne ierarhiile, mulţi, spun specialiştii, fără har?

 

F.C. Muzica populară, ca şi în toate domeniile vieţii noastre, a suferit schimbări majore în aceşti ani, pentru că oamenii au înţeles greşit libertatea, chiar şi cea de a cânta.

 

G.A. Vă referiţi la kitch-ul muzical?

 

F.C. Da, pentru că kitch-ul ar fi putut exista şi înainte într-o mai mare măsură, dar existau acele comisii care tăiau de la rădăcini răul şi nu-l lăsau să se manifeste, dar cu timpul el a încolţit. Şi cum astăzi lumea este liberă în a se manifesta, s-a cântat şi cum nu trebuie. Dar este bine că oamenii au putut să asculte şi bunul şi răul ca să poată face diferenţa, să ştie ce să aleagă. Am convingerea că după un timp, nu foarte lung, oamenii vor înceta să mai asculte şi să danseze după acest gen muzical, care este numit mai mult sau mai puţin manele, dar şi alte multe curente muzicale care au afectat filonul folcloric tradiţional, curat. E bine ca oamenii să cânte ce şi cum simt, iar ceilalţi să aleagă ce cred ei că este valoros. N-am vrut niciodată să mă transform într-o persoană care le arată celorlalţi ce este bun sau nu. Eu am cântat ce am simţit şi voi cânta ce cred eu că trebuie transmis publicului. Sper să nu mă înşel, dovadă că am rezistat în acest sistem al concertelor, al spectacolelor de radio şi televiziune, iar cea mai corectă cernere a valorilor o face timpul.

 

G.A. Vorbiţi adesea despre lăutari, bunăoară amintindu-vă de Aurel Coman, un virtuoz al acordeonului din Roşiorii de Vede?

 

F.C. Nu este o taină, am spus-o întotdeauna, am o mare admiraţie pentru lăutari, nu mă sfiesc să o spun, pentru ţigani. Nu spun romi, pentru că şi ei îşi spun ţigani, aceştia păstrând în timp, ca o credinţă de suflet, pe lângă cântecul lăutăresc, cântecul popular românesc adevărat; şi aceasta pentru că au trăit alături de noi. Este necesar ca nepoţii şi strănepoţii acestor mari instrumentişti să aibă punţi de lansare, să fie încurajaţi ca în felul acesta să avem cu cine ieşi pe scenă, pentru a cânta mai departe.

Aici, la Roşiorii de Vede, am cântat mulţi ani cu un lăutar, de care îmi este dor, nea Aurică acordeonistul, cum îi spuneam lui Aurel Coman, care venea la mine acasă atunci când aveam evenimente în familie, şi cântam împreună. Cum, de altfel, în anii trecuţi, nu a fost eveniment pe scenele roşiorene la care să nu cânt alături de domnia sa. De câte ori mă gândesc la Roşiorii de Vede, nu pot să nu mă gândesc şi la nea Aurică. Iată, un că astfel de lăutar nu are urmaşi pe linie instrumentală, iar alţi copii, care au luat în mână un instrument muzical, l-au studiat, iubit şi mângâiat cu sufletul şi simţirea lor, nu au reuşit sau au reuşit să ajungă în sferele înalte ale muzicii, pentru că nu au avut şansa afirmării prin intermediul părinţilor instrumentişti sau să fi fost descoperiţi şi aduşi să fie ascultaţi de lume, dincolo de cortul sau restaurantul unde petrec nuntaşii.

 

Gabriel Argeşeanu

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com