HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Interviu cu Emmanuel Engel

Tot “tânăr şi neliniştit”... şi la 85 de ani!

Alexandrina Chelu

 

Alexandrina Chelu: Aflând, „din vorbă în vorbă”, „ba de la unu’, ba de la altu’”, că împliniţi în curând o vârstă impresionantă, m-am gândit să vă provoc la o discuţie. De fapt, cunoscuţii din Oradea, află din 5 în 5 ani, că sunteţi „în formă”, pentru că au apărut interviuri în presa locală când aţi împlinit 75, apoi la 80 de ani.  

 

Emmanuel Engel: Şi am de gând să continui, la 90, 95 şi aşa mai departe. Mă bucur că eşti la curent cu acest eveniment, important pentru mine şi nebăgat în seamă de mulţi.

 

E adevărat că, în 26 Iulie 1925, am deschis ochişorii şi am scos primele sunete, la Vaslui. De ce acolo? Pentru că la vremea aceea, nu prea existau maternităţi şi naşterile se petreceau acasă, asistate de o moaşă, în cel mai bun caz. Mama a plecat să nască la părinţii ei, care se aflau temporar la Vaslui. Tatăl ei, englezul George Smith, specialist în motoare cu aburi, monta această instalaţie la fabrica de ulei de acolo. Şi aşa am ajuns...”vasluian”!...

 

Cred că mai era un motiv care a îndepărtat-o pe mama de casa proprie din Galaţi. Tatăl meu, Rudolf Engel, se îmbolnăvise de plămâni în tranşeile Primului Război Mondial şi starea lui se agravase. Din păcate, a şi decedat, când aveam un an şi jumătate.

 

Alexandrina Chelu: Cred că este foarte greu să afli, printre primele lucruri ce le descoperi în jurul tău, că eşti orfan. Când ceilalţi copii, au cui să spună „tată” şi „mamă”, îţi lipseşte „ceva”.

 

Emmanuel Engel: Norocul meu a fost că, atunci când am început să judec, cu mintea mea de copil, nu ştiam dacă-mi lipseşte „ceva”, pentru că eram în casa bunicilor, la Constanţa, şi ei erau „totul” pentru mine. Bunicul se ocupa de-acum de motoarele cu aburi ce pompau petrolul la export.

 

Din când în când, mama trimitea câte o carte poştală din Galaţi. Bunicul o citea cu glas tare, inclusiv semnătura: Jessy. Eu întrebam: „Cine e Jessy?”. Mi se răspundea: „E mama ta!”. Construiam treptat, în imaginaţie, portretul acestui personaj, pe care l-am numit „mama Jessy”. Ea s-a mutat la Constanţa, când aveam vreo 5 ani şi i-am spus tot „mama Jessy”, până la 9-10 ani. Atunci, ea s-a recăsătorit cu un constănţean, dar eu am rămas tot la bunici. Mergeam „în vizită” la ea, în noua locuinţă şi eram tratat ca un „musafir”. Nu mă puteam despărţi de bunici.

 

Dar timpul nu iartă şi i-am pierdut pe ambii bunici când aveam 15 ani, când abia terminasem cursul inferior al liceului. Din păcate, a intervenit un mare semn de întrebare: „Ce fac de-acum?”. Acel al doilea soţ al mamei, nu mă putea ajuta să termin şcoala. Părerea lui era că ar trebui să învăţ o meserie. Eu voiam să învăţ, tot la liceu şi, eventual, chiar mai departe. Eram foarte bun la carte şi astfel am atras atenţia unor rude apropiate cu o stare materială bună, ce s-au oferit să mă ajute. Astfel că am învăţat următorii ani de liceu la Bucureşti şi la Rm. Sărat. După aceşti doi ani, petrecuţi la rude, m-am hotărât să dau concurs la liceul militar, unde am reuşit, scăpând de dependenţa de alţii. Ultimii doi ani i-am făcut la Liceul Militar din Craiova.

 

Fiindcă intrasem deja în război, după bacalaureat am fost repartizat la o şcoală de ofiţeri şi obligat astfel să îmbrăţişez cariera militară. Dorinţa de a învăţa m-a îndemnat să urmez la „fără frecvenţă” o facultate. Când armata a făcut reduceri masive, am devenit „civil” din cauza dosarului meu, pe care scria: „tatăl german, mama englezoaică şi rude în Occident”.

Când am venit la Oradea, nu ştiam dacă voi găsi atâtea lucruri interesante, ca şi la Sibiu, unde locuisem 5 ani. Ei bine, n-a fost deloc aşa! În primul rând, m-a cucerit frumuseţea oraşului, apoi bogăţia datelor culturale ale trecutului său. Astfel că, cei 14 ani petrecuţi la Oradea, m-au legat sufleteşte pentru totdeauna de acest loc.

 

Alexandrina Chelu: De altfel, în cei 14 ani orădeni, aţi avut şi unele realizări.

 

Emmanuel Engel: Poate am făcut câte ceva. Nu chiar cât aş fi vrut. Eu nu pot sta degeaba. Mi-e străină aşazisa „lâncezeală”. În copilărie eram numit „neastâmpărat”, iar mai târziu „agitat”, sau „neliniştit”. Nu am fost mulţumit niciodată să stau „la locul meu”, totdeauna fac proiecte, sau pregătesc în imaginaţie „câte ceva”. Când am venit la Oradea, am aflat o grămadă de lucruri noi despre Iosif Vulcan, personalitate ce merita o „casă memorială”, mai ales pentru un echilibru cu Ady Endre, contemporanul său, căruia i se făcuse una. Cu eforturi şi perseverenţă, am reuşit să o realizez, chiar dacă majoritatea materialului expus a fost preluat de la Biblioteca „Astra” din Sibiu. Concomitent cu inaugurarea noii case memoriale, s-a reuşit scoaterea seriei a V-a a Revistei „Familia”, în cadrul „Centenarului” acestei publicaţii, prilejuind o mare sărbătoare culturală cu răsunet naţional.

 

Când Muzeul Regional se zbătea, într-un local mic, cu lipsă de spaţiu, în imediata apropiere de Palatul Baroc – fost sediu episcopal – fusese ocupat prin Crucea Roşie de refugiaţii greci, ce ruinaseră această clădire, ce nu se potrivea destinaţiei de a fi cămin pentru sute de oameni. Datorită unor împrejurări favorabile, s-a reuşit scoaterea refugiaţilor în locuinţe obişnuite şi restaurarea măreţului imobil. La vremea respectivă, s-a considerat că Muzeul Regional ar putea funcţiona acolo. Coordonând activitatea culturală, am reuşit să ajut la crearea unor secţii de artă şi etnografie, ce creşteau văzând cu ochii, prin achiziţii importante. În câţiva ani, Muzeul Ţării Crişurilor a devenit o instituţie de interes naţional, ce se putea compara cu altele similare, din ţară şi străinătate.

 

Din păcate, peste câţiva ani, clădirea a fost retrocedată, întrucât nu s-a întâmplat ca la Strasbourg, unde vechiul Palat Rohan, care funcţionase ca sediu episcopal, a fost dăruit municipalităţii, ce a pus-o la dispoziţia publicului prin înfiinţarea unui muzeu excepţional.

E bine totuşi că am reuşit să salvăm Palatul Baroc orădean de la degradare şi că Muzeul Ţării Crişurilor va putea să expună, într-un nou spaţiu, bogăţia materialelor adunate. Am aflat că acest nou local este în curs de amenajare, spre a putea primi o instituţie de acest nivel.

Poate ar merita să amintesc că dotarea cu mijloace de transport (autobuze, microbuze), a fost în atenţia mea şi acestea au ajuns la teatru, filarmonică, muzeu, casa de creaţie şi case raionale de cultură. Mişcarea spectacolelor,  concertelor conferenţiarilor şi oamenilor de specialitate, era mult înlesnită.

 

Am încercat să fac „ceva” şi la teatrul orădean, unde am fost director 4 ani. Pe deoparte, să ţin la nivelul aşteptărilor repertoriul secţiei maghiare, ce tindea să alunece spre „facil”, iar de altă parte să îndrept repertoriul secţiei române spre cerinţele zecilor de mii de abonamente ale elevilor, ce speram să devină în timp, adulţi iubitori de teatru. Pentru un riguros profesionalism al spectacolelor, am invitat regizori renumiţi, ca Sica Alexandrescu, Marietta Sadova şi alţii. Poate de aceea, mă încumet să revin cu fruntea sus, pe iubitele meleaguri de pe Crişul Repede.

 

Alexandrina Chelu: Poate de aceea, ca să reiau exprimarea Dvs., vă preocupă încă să scoateţi la lumină unele opere ce pun în valoare trecutul cultural orădean.

Emmanuel Engel: Este adevărat că încerc, în limita posibilităţilor mele şi fondurilor destinate acestui scop nobil, să readuc în atenţia contemporanilor, lucrări despre trecutul cultural. În anii trecuţi am iniţiat reeditarea cărţii lui Rogerius „Carmen miserabilae”, scrisă în secolul XIII. Câte oraşe europene au fost descrise la acea dată? Ba, mai mult, am fost atât de impresionat de atmosfera din cetate, unde s-a lansat cartea, încât am scris în lunile următoare „Peripeţiile lui Rogerius”, un scenariu destinat „teatrului cetăţii”, în care mi-am imaginat aventurile prin care a ajuns acest trimis al Vaticanului, în 1241, la Oradea.

 

Anul trecut am prefaţat lucrarea istoricului Ştefan Bezdechi, despre Nicolaus Olahus, personaj complex ce şi-a desăvârşit educaţia la „şcoala capitulară” orădeană, similară cu o universitate medievală apuseană. Am înţeles că se caută fonduri penutr reeditare.

 

În perspectivă, dacă sănătatea mă va ajuta, am intenţia să propun unele lucrări despre „Observatorul astronomic orădean”, din sec. XVI, când aici se calculau eclipsele solare („Tabulae varadiense”), deci era considerat „meridianul 0”! Şi poate, ne vom ocupa şi de a doua jumătate a secolului XVIII, când la Oradea era un centru muzical de însemnătate europeană, organizându-se concerte şi spectacole de operă. Aici lucrau importanţi compozitori ai vremii ca Mihail Haydn (fratele lui Joseph Haydn) şi Kark Ditter von Dittersdorf. Şi momentele de cultură orădene, ce merită a fi aduse în atenţia celor de azi, ar putea continua.

 

Alexandrina Chelu: După câte ştiu, aţi rămas „neliniştit” şi acolo, la Bucureşti, chiar la o vârstă înaintată. Nu folosesc expresia „bătrâneţe”, căci nu vă reprezintă.

 

Emmanuel Engel: Încerc să mă erijez, într-un... „om fără vârstă”, după cum a spus şi Franqoise Sagan: „Devii bătrân când nimeni nu te mai place şi nici tu nu mai placi pe nimeni”. Inevitabil, organismul se uzează, pe ici pe colo, oricâtă grijă ai avea de el, şi mai scârţâie pe la încheieturi, dar nu mă las depăşit de aceste „fleacuri”. Sunt preocupat mereu, de noile mele proiecte, ce mă ţin activ şi îmi dau impresia că se mai poate conta pe mine în anumite domenii. Periodic, organizez acţiuni culturale la un Club al Seniorilor, unde am dezvoltat teme literare, cu membri de-acolo sau am invitat actori importanţi ca: Ion Lucian, Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Iurie Darie, Irona Petrescu etc.

 

Recent, Clubul Seniorilor m-a rugat să să fac o şezătoare literară. Am răspuns la această solicitare, că nu pot apela la Topârceanu, Caragiale, Eminescu etc. Aşa cum făcusem anterior. Le-am propus poezia lui Minulescu, singura în măsură să „reziste” în aceste vremuri de criză. Am ales ca titlu al şezătorii „Cânta un matelor la proră” şi am dat câte 2-3 poezii, fiecăruia dintre cei 5 recitatori. În introducerea acţiunii, am explicat de ce am ales poeziile lui Minulescu, astfel recent m-a invitat un regizor de film, ca să-mi arate o „ridicare virtuală” a Sarmisegetuzei, capitala Daciei Romane. Se puteau vedea palate şi temple, iar oamenii umblau pe străzi. Această lume virtuală, aşa cum încercăm să ne-o imaginăm noi, era fascinantă. Tot aşa, şi poezia lui Minulescu: ridică în faţa noastră o lume fabuloasă, în care oamenii iubesc, au sentimente curate şi pline de generozitate, inducând o atmosferă optimistă.

 

Alexandrina Chelu: Mai activaţi şi în corul Bisericii Lutherane?

 

Emmanuel Engel: Da, îmi place să mai merg şi acolo, pentru că pregătim concerte cu muzică clasică, în general. Recent, am avut o deplasare de două zile în Ardeal. Ca în fiecare an, în ultima sâmbătă a lunii mai, se întâlnesc 15-16 coruri şi fac o trecere în revistă a unui program divers şi atractiv. Vin formaţiuni din Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş etc. Cu două săptămâni în urmă, am făcut apoi, la sediul nostru din Bucureşti, înregistrări ale unor lucrări din repertoriul curent, printre care o misă foarte frumoasă de Charles Gounod.

 

Alexandrina Chelu: Eu vă urez „Mult succes!” şi aştept întâlnirea de peste 5 ani!

 

Emmanuel Engel: Bineînţeles, cu aceeaşi formulă „Tânăr şi neliniştit”. Ştim că e o autoironie, dar sună plăcut. N-am văzut niciun episod din serialul american cu acest titlu, dar îmi place că mă reprezintă în dorinţa mea de a menţine un stil de viaţă activ şi optimist.

 

Interviul a fost realizat de Alexandrina Chelu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com