Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

 

Fundamente comuniste ale psihologiei politice romanești postdecembriste

Un interviu cu Lavinia Betea

 

Tudor Petcu 

 

Pentru inceput, v-as ruga sa prezentati in linii mari semnificatia propriu-zisa a psihologiei politice, intrucat vorbim de o paradigma de gandire si de perceptie in egala masura sensibila si patrunzatoare. In acest sens, exista motive intemeiate pentru care ar trebui sa catalogam psihologia politica drept o disciplina autonoma cu specificul si cu metedologiile sale de cercetare?

 

În opinia mea, expusă şi cu alte prilejuri, fragmentarea ştiinţelor socio-umane este o trăsătură a timpurilor noastre. Devin astfel importante paradigmele federatoare în viziunile transversale şi pluridisciplinare asupra socialului. Cetăţeanul planetar – folosesc sintagma aceasta prin derivaţie de la „satul planetar” datorat tehnologiei media - este produsul diferitelor regimuri politice. Politicul şi psihologicul pot fi astfel centrele de emergenţă ale reflecţiei asupra lumii în care trăim. « Arhipelagul » disciplinei psihologie politică îl configurează temele de graniţă ale cercetării clasice precum puterea, democraţia şi totalitarismul, crizele şi revoltele, schimbările politice, autoritatea şi charisma liderilor, propaganda, comunicarea şi discursul politic, războiul psihologic şi acţiunea diplomatică, procesele electorale, influenţa socială şi memoria colectivă, ideologia şi credinţele, diversele forme de rasism, impactul tehnologic şi geopolitic. Spre deosebire de perspectiva istoricului, antropologului, filosofului ori politologului,  « microscopul » cercetătorului în domeniu este focalizat pe om. Omul ca şi creaţie a politicului, şi totodată creator al faptului, comportamentului şi discursului politic. Mai concret – actorul politic în ipostazele esenţiale de lider şi cetăţean.

 

Orice introducere în istoria disciplinei menţionează numele profesorului american Ch. Merriam, care, încă din 1925 insitase asupra necesităţii ştiinţelor politice de  a face apel la psihologie. Psihologia politică a fost introdusă în rândul disciplinelor universitare de către discipolul său H. D. Laswell, la Universitatea din Chicago. Cu multă vreme înainte de instituţionalizarea amintită, s-a spus adesea că nu poate fi studiat politicul fără referire la fiinţa umană din perspectivă psihologică.

 

Cadrul acestei discuţii nu ne îngăduie însă dizertaţii tematice şi metodologice. Aş aminti însă că între cei care îşi asumă misiuni de cercetare în psihologia politică există controverse pe tema dacă se poate vorbi de o disciplină aparte sau avem pur şi simplu de-a face cu „terenuri de aplicaţie” şi noi „şantiere” ale psiholgiei sociale. În opinia mea, situaţia trimite la analogii cu statutul psihologiei artei, religiei, sportului sau psihologiei familiei. Desprinse din trunchiul psihologiei sociale cu zestrea teoretică şi metodologică a „familiei”, acestea au rodit fertil ca discipline de sine stătătoare. Este, va fi şi cazul psihologiei politice.

 

In general, sistemul comunist din Romania, ca de altfel asemenea intregului bloc sovietizat, era caracterizat de mitul Conducatorului Absolut, cultul personalitatii, si multe alte metafore care o data ce au ajuns sa relationeze cu realitatea, sensul unei conduceri politice corecte, adecvate si rationale a fost intru totul distorsionat. Daca am lua in considerare exemple garitoare precum asa-zisa mistificare ceausista a majoritatii sectoarelor societatii romanesti, in special a intelectualitatii, sau la, indraznesc sa spun, inchizitia cel putin pishologica ce a macinat sistemul de educatie, intelegem ca avem de a face cu o psihologie politica barbara, fundamentata pe un sistem principial, de tipul plenitude potestatis (pretentia de a domni in mod absolute). Pe de alta parte, in Romania zilelor noastre se vorbeste parca tot mai des de capitalsimul salbatic si de o pseudo-democratie care de fapt ar face apologia unui soi de cripto-comunism. Considerati ca o asemenea afirmatie este suficient de logica si de intemeiata si daca da, suntem indreptatiti sa vorbim de de barbarismele psihologice politice mai sus mentionate, capabile sa se ascunda de faldurile idealismului democratic?

 

Pentru că una dintre metodele consacrate ale psihologiei politice este analiza de conţinut a discursului politic, aş face, cu îngăduinţa dv, o remarcă. Introducerea întrebării ce mi-aţi adresat-o e saturată de concepte politice. Poziţionarea lor accentuează sensurile propagandistice. Ce vreau să spun? Dacă aţi cere unui elev de liceu – am ales categoria aceasta pentru că în trăsăturile vârstei intră şi formarea gândirii abstracte – să extragă ideea principală din afirmaţiile dv, ar spune ceva de genul comunismul a fost excepţia răului absolut în ansamblul condiţiei umane. Raportat însă la “straturile” istoriei, democraţia şi pattern-ul omului democrat (în accepţiunile uzuale azi) se reduc la un strat subţire şi foarte actual. Altfel, istoria politică a lumii este una a despoţilor absoluţi – de la şefii de trib din “timpurile prelogice”, până la intrarea în scenă a mulţimilor. Care se produce în ceea ce istoricii numesc “epoca modernă” a omenirii, cu începuturi diferite însă într-o parte şi alta a lumii.

 

Şi o a doua observaţie: psihologia politică nu există “în natură”. Ca orice corpus de reflecţii şi regularităţi, ea constituie o reprezentare ideatică a unor realităţi mai mult sau mai puţin strict delimitate. Nu putem vorbi aşadar de o “psihologie politică barbar-comunistă” sau de o “psihologie politică sălbatic capitalistă”. Cum nu putem vorbi de altfel despre o fizică africană şi alta europeană, ori despre o  chimie democrată, în opoziţie cu o chimie totalitară. Există însă o astfel de manipulare, încercată tocmai în Uniunea Sovietică, în vremea lui Stalin. Atunci s-a postulat că “adevărata” ştiinţă este “ştiinţa sovietică”, ale cărei “adevăruri partinice” se situează deasupra “adevărului obiectiv burghez”. Cine îndrăznea să aibă altă opinie, se făcea atunci vinovat cel puţin de păcatul “cosmopolitismului”.  Risca şi “reuşea” să fie condamnat la închisoare ori la “reeducare prin muncă” în lagărele sovietice.

 

În prelungirea opiniilor dvs. s-ar putea remarca însă că pattern-ul liderului comunist se identifică într-o semnificativă măsură cu cel al conducătorului ce dispune de puteri nelimitate asupra “supuşilor”. Specifică puterii comuniste este mimarea instituţiilor şi comportamentelor democraţiei. Regimurile comuniste au funcţionat prin forme definite de liderii lor ca “regim de democraţie populară” şi “regim de democraţie socialistă”. Tehnicile de manipulare, relaţiile şi structura nucleelor de decizie, efectele în planul psihologiei mulţimii, caracteristicile discursului public şi altele ca acestea devin “şantiere” ale investigaţiei din perspective psihologiei politice asupra comunismului. Rezultatele întregesc şi clarifică, în primul rand, demersul clasic al istoricului. Termeni precum “pseudo-democraţie”, “cripto-comunism” şi alţii de aceiaşi factură nu au cum deveni tremeni operaţionali într-o investigaţie de psihologie politică bazată pe instrumentarul classic al chestionarelor, scalelor de atiutudini, tehnicii diferenţiatorului semantic etc. Ei rămân termeni uzuali din vocabularul activ al jurnalistului sau omului politic, indicând un anume sens al opiniilor acestora, nicidecum aserţiuni derivate dintr-o anume cercetare ştiinţifică.

 

Implicatiile si semnificatia regimului ceausist sunt realitati crunte mult prea bine cunoscute ca sa le mai dezbatem in cadrul discutiei de fata. Cert este ca lunga perioada de dominatie a lui Nicolae Ceausescu ar putea fi idenficabila usor cu ceea ce unii teoreticieni numesc morala stapanilor, pe baza careia suntem tentati sa dezbatem asupra unui alt concept classic ce a facut cariera in preocuparile legate de studiul totalitarismului, viclenia ratiunii. Considerati ca tocmai aceasta viclenie a ratiunii este fundamental communist, sau sa-i spunem totalitar, principal, impregnat in psihologia politica romaneasca postdecembrista, caracterizata parca de o anumita staganare in plan ideatic?

 

Încă o dată, nu putem stabili existenţe unei psihologii politice nici româneşti, nici ante sau post-decembriste. De altfel, ştiţi care este caracteristica fundamentală a democratului, stabilită printr-o anchetă comparativă? Toleranţa. În ceea ce priveşte prototipul uman promovat de ideologia comunistă, aceasta a fost exprimat prin conceptul de “om nou”. Preluat din scrierile Apostolului Pavel. “Omul nou” visat de Lenin se aseamănă “omului nou” din dogma creştină. Sunt însă note în ambele accepţiuni care contravin naturii umane. Pentru că întotdeauna şi pretutindeni acţiunile oamenilor sunt determinate de interese: întâi satisfacerea trebuinţelor de bază, apoi a celor legate de stima de sine, relaţiile cu ceilalţi şi în sfârşit, trebuinţa de dezvoltare, cum o numeşte economistul Maslow. A-ţi iubi aproapele mai mult decât pe tine însuţi, a iubi sărăcia şi frăţia cu toţi ceilalţi semeni sunt  porunci ale dogmei creştine tot atât de dificil, dacă nu imposibil de împlinit de către marea majoritate a oamneilor ca şi egalitatea şi tovarăşia comunistă. Sau împlinirea idealul comunist unde toţi vor munci la capacitate maximă şi îşi vor limita consumul la trebuinţele minimale. Este aceasta o viclenie a raţiunii? Nu. Avem pur şi simplu două programe idealiste – unul religios, împărtăşit de întreaga lume creştină,  şi altul specific ideologiei comuniste. Să nu uităm că regimul comunist a dorit impunerea ideologiei sale ca o nouă religie. Să nu uităm nici că “imperiul comunist” a fost cel mai mare din istorie omenirii: în anii 80 o treime din populaţia planetei trăia sub semnul steagului roşu, cu seceră şi ciocan  

 

Momentul decembrie 1989 a reprezentat si reprezinta pentru societatea romaneasca un moment de cotitura, aflat din pacate sub spectrul dilemei, nedesluista intru totul nici in zilele noastre, din diferite motive. Totusi, o asemenea revolutie a insemnat, daca imi permiteti sa ma exprim in acesti termini, o desacralizare a miturilor fondatoare ale ceausismului. Pe de alta parte, exista anumite ingrijorari cu privire la psihologia politica romanesaca contemporana in sensul in care tensiunile si inechitatile sociale, transformarea capitalismului intr-un alt tip de totalitarism prin impunerea unei birocartii, care de fapt in tarile cu adevrata capitaliste aproape ca nici nu exista, si nu numai, afecteaza constiinta colectiva. Date fiind realitatile amintite, in ce masura putem sesiza persistenta catorva dintre acele mituri ceausiste in mecanismele psihice ale sistemului politic romanesc al zilelor noastre?

 

Dilemele “omului actual”, ca să-i spunem aşa, pornesc tocmai din neputinţa definirii lor în raport cu nişte repere clare – morale, religioase, politice, cetăţeneşti. Mai pot fi adăugate încă alte cuvinte care lărgesc cadrul şi acccentuează nesiguranţa orientării. Dar realitatea aceasta este efectul “democraţiei planetare” exprimată clar prin comunicarea media. Ce vă face să credeţi însă că românii sunt mai “dezorientaţi” ori mai afectaţi în “conştiinţa colectivă” decât americanii? Sau indonezienii?! Sau ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre “miturile fondatoare ale ceauşismului”?  Sânt doar câteva “mituri fondatoare” ale omenirii, iar printre ele “mitul ceauşismului” n-are loc. Nu reprezintă nimic plasat în apropierea lor. De altfel, la scara istoriei, regimul comunist se încadrează în ceea ce Braudel numea durata “istoriei conjuncturale”.  Spre deosebire de “duratele lungi” ale istoriei care, prin forme de putere, instituţii şi practici specifice forjează o anume civilizaţie în decursul unor secole, aceste “durate conjuncturale” produc schimbări ale mentalului colectiv de mai mică amploare şi persistenţă. În pofida eforturilor instituţiilor şi propagandei comuniste, “omul nou” n-a apărut la scară socială.  Am dedicat (îmi vine să zic “cheltuit”) şase ani din viaţă citind, scriind şi aplicând metodologia tezei mele de doctorat ce-şi propunea investigarea reprezentărilor sociale datorate ideologiei şi instituţiilor comuniste din România. Ca să ajung într-un final la concluzia că numitele remanenţe şi “mentalităţi comuniste” sunt identice manifestărilor Miticilor lui Caragiale.  Psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici îmi spunea într-un interviu că scriitorul Ion Luca Caragiale este cel mai bun psihosociolog al românilor.

 

Putem spune ca principala carenta a psihologiei politice postdecembriste, referindu-ne strict la regimurile ce s-au succedat mai ales incepand cu anii 2000, este patologia unei ratiuni politice elemntare de unde rezulta automat si o falsa judecata de constiinta politica?

 

Din perspectivă strict psihologică n-aş putea vorbi despre o “conştiinţă politică”. Îmi pare, de altfel, un lest al ideologiei leniniste rătăcit în memoria noastră colectivă. Lenin emitea teoria, devenită dogmă a zisului “socialism ştiinşific”, după care există o anumită conştiinţă politică “de clasă” care trebuie indusă mulţimii de către “revoluţionarii de profesie” în scopul declanşării unor comportamente politice. În zona de interes indicată de dvs., operaţional în psihologia politică  poate fi conceptul de cetăţean sub raportul status-urilor şi rolurilor sale sociale. Acestea conduc la reprezentări, atitutudini şi comportamente care pot sau nu individualiza post-comunismul românesc în raport cu, să zicem, “epoca Ceauşescu”. Eu, spre exemplu, nu văd nici o “patologie” la liderii post-comunişti, nici mai deosebite înclinaţii ale mulţimii românilor spre “judecăţi false”. Există însă relaţii aparte între cetăţean şi instituţiile statului, există efecte directe sau “perverse” ale comunicării mediatice, există tehnici şi campanii de imagine ale politicienilor şi partidelor, există diverse aspiraţii, atitudini  şi expectanţe. Şi mai ales degradarea, dacă nu distrugerea unui mod de viaţă cu aparenţa unei anume stabilităţi şi coerenţe, fără ca în locul lui să fi apărut altul cu astfel de însuşiri. Or, nevoia de siguranţă este o trebuinţă fundamentală şi constantă a omului. A Omului de oriunde şi de oricând.

 

Un interviu cu Lavinia Betea realizat de Tudor Petcu 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)