Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

George VOICA:„Mizez  pe neamul meu stând mereu în picioare!”

 

GEORGE VOICA - Profesor, poet, eseist, scriitor

 Membru al Uniunii Scriitorilor din România

 

Maria Diana POPESCU, Agero

Grafica de Hetco (Agero)

 

 

MDP: Dialogurile cer o complicitate de cauză, o alta de apropiere, de cunoaştere între părţile înscrise la vorbă. Aveţi cuvîntul! Ce aţi scris, ce scrieţi, cît, de ce, ce iubiţi, ce repudiaţi, ce ideologii vă înregimentează spiritul? Să nu vă fie teamă de întindere, dacă este argumentată şi captivantă pentru cititor.

 

George Voica: Am iubit „iubirea pură,/ floare roşie pe gură/ şi în inimă arsură”, cum zicea poetul cu pletele-n vântul toamnei arzând, fluturând. Iubirea mea a fost - şi a rămas - pentru locurile copilăriei mele, cu mesteceni înalţi şi subţiri, fremătând între stele, legănându-se cu cuiburi şi păsări în amurg de glicină. Am iubit, de asemeni, cişmelele domneşti ale Mariei Brâncoveanu, care venea, vara, aici, la Surpate să-şi clatine şi să-şi domolească dorurile ei de Doamnă a Ţării, adânc tulburată, de mamă a unsprezece copii şi de fiică de domn, lăcrimând peste toată istoria acestui neam parcă blestemat de Dumnezeu, dar şi iubit în egală măsură. Am iubit crângurile de fragezi aluni, salcâmii în dulci explozii solare, văile verzi, cu răcoare, cu fluturi şi gâze, râul  curgând pe sub sălcii pletoase, aplecându-se peste caldele unde, peste fremătarea sângelui meu tânăr, năvalnic, chiuind înspre îndepărtate Elade, spre Siberii cu tigri şi galbenă floare, Esenin, spre Macedonii, cu Alexandru cel Mare în ropot de cai spre Asii fierbinţi, vijelios trecând ori visând sub leandrii în floare ai lui Cirus, cel dormitând  la Pasargarde. Mi-am iubit neamul acesta al meu, de ţărani, din care veşnic sevele-mi trag, primenindu-se-n straie de lămâiţă în duminici subţiri, peste care adie vânturi sălcii şi amare, dar mai cu seamă mi-am iubit mama, Maria cea cu obraz măsliniu şi cu ochi de fecioară orientală, în pletele-i negre şi-n inima-i caldă privighetoarea cântând. L-am iubit pe tatăl meu, dulgherul Ghoerghe, cel care mă arunca în ceruri, primăvăra râzând, ori sub ninsori, în miezul de iarnă, când auzeam lupii urlând pe dealurile cu fagi şi stejari de deasupra Mânăstirii dintr-un Lemn ori Surpate. Am iubit cireşii aspri, amari şi păunii mânăstireşti, cozile multicolore rotind prin zăvoaie de-arini cu libelule albastre. Am iubit viaţa şi încă o iubesc cu aceeaşi bucurie mare, feciorelnică, aşa cum poate, doar Panait Istrati şi Gorki - au iubit. Despre locuri şi oameni din Surpate, pe Otăsăul copiăriei mele  am scris toate cele douăzeci şi una de cărţi, în care am vibrat cu dragoste mare la tot ce înseamă blând şi frumos,  mândrie de crini şi de zarzăr în floare, de călăreţi tineri, spre seară grăbind înspre tainice locuri cu poieni de argint, ori sub întunecime şi răcoare de pâlcuri de tei. Nu-mi fuse, nici n-o să-mi fie,  minciuna pe plac, şi nici lenea, prostia mergând pe catalige prin limpezi izvoare, tulburându-le, cum n-o să-mi fie pe plac omul rău, nemilos, dând cu pietre în cer, ori, azi, rostogolind noianul de vorbe  în Parlamentul Ţării, fără să-i pese de umerii umiliţilor, (mereu umiliţilor!) ţărani din care mă trag, încât dreptate îi dăm Apostolului Pavel, care spunea că „cineva a umplut văzduhul cu vorbe”.

 

Iată-mă acum spre margini de rai şi de viaţă, însingurat şi trist ca o pasăre legănîndu-se pe o creangă subţire, cântând „Elegii în amurg” (ultima carte, ce urmează să apară spre toamnă). Ideologia de care mă reazem este bunul-simţ românesc, ţărănesc, sfiala dimineţilor de april revărsându-mi-se-n suflet în şoapte line, tăceri tulburând. Înregimentat în carapace politică nu am fost, n-am să fiu!  Iubesc libertatea deplină, zborul majestuos al vulturului peste lume plurtind, ochiul său scrutând depărtările, zările, mările. Poeţii nu cântă în cuşti, ei vin de la Termopile, pe sub piersici în floare, râzând. Mă înşurubez ca o spirală albastră-nspre cer, de unde mama cu mâna îmi face, zâmbindu-mi. Mă simt tot ţăran, deşi sunt poet, iar mândru sunt de aceasta.

 

MDP: Mai poate trăi omul de condei contemporan din scriitură ca din pîine?

 

George Voica:  Ce-mi pasă că lumile trec,  că viaţă există? Ce-mi pasă că politicienii burtoşi au viaţa, totuşi, răpciugoasă şi tristă?! Prin poezii şi romane de-a pururi voi fi în Ţara aceasta născând păpădii şi copii.

 

MDP:Trăim „timpul dispreţului”, folosind sintagma unui titlu de carte a lui Malraux. Vă înspăimîntă ziua de azi, ziua care va să vină?

 

George Voica:  „Condiţia umană” a lui Malraux nu e şi condiţia mea socială. N-avem acelaşi „statut”. Eu sunt poet; el e scormonitor în fremătânde gunoaie. Ziua de mâine mă va prinde, poate, în cer, ori tot pe această planetă, dar dor întruna-mi va fi de Surpatele copilăriei mele, de legănări de mesteceni subţiri sub clipocire de stele. Şi-atunci de ce ar trebui să mă-nspăimâmt,  când toate sunt atât de repede trecătoare?! Când între două ţărmuri de-ntuneric grăbim după himere şi bocitoare?! Nimic, aşadar, nu mă scoate din albii,  din minţi, atâta timp cît mă reazem de neamul acesta, de ţărani, de părinţi!  Ziua aceea, când va să vină, mă va găsi ca şi-acum: distilând miresmele florilor într-o dulce lumină.

 

MDP: Privind raportarea la modern, scriitorul contemporan se află cumva prins în exagerări generate de temporalitatea acaparatoare?

 

George Voica: Sigur că da. Majoritatea scriitorilor şi a artiştilor plastici forţează germinarea firească a seminţelor, respectiv a a trăirilor şi a pornirilor noastre ancestral-ontologice. Apropae toţi doresc să pară „extraterştri”, nedându-şi seama cât de caraghioşi pot fi! Cât de inumani, de groteşti! Amintiţi-vă doar de prestaţia celor de la reprezentanţa I.C. R. din New York şi din Berlin. Nu noi, poporul român, suntem „aceia”, ci ei, iluştrii, străluminaţii şi deratizanţii începutului de mileniu. E ca şi cum ai reteza coarnele unii cerb carpatin şi i le-ai pune unui simpatic domn cu şuviţă rebelă, zicându-i: „Boncăluieşte prin păduri de fier, măi dragă! Ciutele şi ciufutele vor zbura înspre tine, zbierând”.  Cam acelaşi lucru se întîmplă şi cu aşa-zişii scriitori contemporani, care, din vechi miliţieni ce scriu, „î-l”, au ajuns, la pensie, „clasici contemporani”; care din zariarişti străvechi au ajuns mesageri ai culturii române, făcând dezacorduri pe posturile TV şi pronunţând la infinit: „Bacaloriatu’, dom`le, era bacaloriatu’ nu ca azi, ori cum era comunistul ăla de activist, care mă punea să refac de zece ori un material despre Ceauşescu”, recunoscând astfel că, vorba cronicarului, „mielul blând suge la două maice”. Da, mielul în blană de lup!  Deschizi televizorul şi-i vezi pe cei ce au fost, sunt şi poate vor fi... veşnici! Doctoranzi în işlic şi-n mahmudele, care au descins în facultăţile private, plagiind lucrări publicate în veacul trecut! De aici, de la catafalcul universitar,  a sări în curtea Uniunii Scriitorilor din România e o nimica toată! Ei ştiu s-o facă! Au făcut-o şi-n vechiul regim! Ce, s-a schimbat ceva aici, la Porţile Orientului?! Nu cântă aceeaşi privighetoare-n Balcani?! La noi imitarea occidentului se face la modul manelist:

„ Să crape ai mei duşmani, / Că am merţan şi am bani...” Restul nu mai contează!  Te cununi în catedrala neamului martir românesc, ieşi în sunet de trompete şi ţimbale orientale, te duci ceva mai la vale, în corturi albe, eşti şik; poprul salivează văzând mese-ntinse cu kebab  şi mici şi miei la proţap. Bucură-te, naţiune, sunt, iată, decan şi-mi cîntă şi mie privighetoarea în cap!

 

MDP: Cum arată spiritul românesc în această mare cumpăna a vremii?

 

George Voica: Ca o mireasă dezvirginată şi alungată apoi, dimineaţa, în veşmintele-i albe, însângerate, plângând în margini de sat, în margini de rai, dar care încă mai poate să se uite-nspre cer, înspre stele, visând primăveri în explozii florale, părinţi luminând, tămâind cimitire inavdate de alb liliac, de cuminte sfială şi tăceri de demult. Spiritul românesc nu moare, desigur, chiar dacă încearcă toţi „scenariştii” UE să o facă!  Răreşti pădurea de falnicii arbori, dar sevele-n urmă-le prin urmaşi se ridică. Iarăşi blândă racoare ar fi şi privirea-mi curată va sparge-n bucăţi nouri trandafirii, dar de sticlă. Cât în ţara aceasta grâul mai creşte şi râurile şopotesc în amurg, sângele-mi tânăr va alerga peste văi şi coline, iar eu tot înspre cer am să curg.  Că unii îmi doresc grumazul în jug, chiar de ar fi dn floare de tei, nicicând n-o să-mi ardă pielea pe rug, şi nici lumina ochilor mei!

 

MDP: Nu dezbinarea oamenilor de condei mă sperie, ci proporţiile ei patologice, faptul că nu se întrevede capătul...

 

George Voica: Atâta timp cât piaţa cărţii e invadată de romane siropoase, psihopatologico-nevricoase, bahice îi intestinale, nu e de mirare de ce majoritatea aşa-zişilor „scriitori” proclamaţi, după „revoluţie”, ca fiind „clasici în viaţă”, dau lecţii de cultură şi de folosofie unei naţii întregi, că doar sunt atâtea posturi TV! Aceştia, analiştii politici şi politicienii sunt asemeni paparudelor având drept veşminte  nişte brusturi la şold (văzându-li-se goliciunea), care joacă, după o muzică stranie, paranghelii şi hopa-n sus pe ... lelii, încât te miri cum de banul public are  aplecare-nspre ei, când ei nu ne reprezintă deloc! Va veni însă o vreme (şi poate destul de curând) când locul burtoşilor şi bărboşilor, al bugezilor cu ceafa groasă va fi luat de tinerii care  sunt cu adevărat merituoşi, de care sunt mândru că şi ei sunt scârbiţi  de sicofanţii râioşi şi coioţi!...

 

MDP: Invazia de forme fără fond, care sufocă literatură prezentului, îşi va găsi vreodată vocea în cultura română?

 

George Voica: Nu cred! Cunosc mulţi tineri foarte talentaţi, care scriu poezie şi proză de foarete bună calitate dar care nu au bani să-şi publice cărţile; care nu au loc de burdihane puhave, lălâi ce blochează intrarea spre Calea Lactee a spiritualităţii româneşti. Ei sut darnici şi decişi să o facă, chiar dacă sunt mereu obstrucţionaţi. Când şuvoaiele se vor limpezi şi vor curge frumos şi năvalnic, toate aceste muhaiele culturale, aceste ilustre fiinţe gelatinoase club de stareţe bătrâne, senile, vor fi date la o parte şi infuzia de sânge proaspăt va face să vedem curcubeele coborând să se adape din mare, iar tinerii, cum spunea Nichita Stănescu, să calce cu tălpile goale pe valuri, dimineaţa, în răsăritul soarelui, când Walt Whitman îl rostogoleşte râzând.

 

MDP: Acest interminabil regim tranzitoriu a creat convulsii literaturii, evidente convulsii, iar scriitorul cu multă conştiinţă nu le poate neglija şi se angajează în luptă împotriva lor, precum Borges împotriva lui Borges cel intens mediatizat. Vă aflaţi pe baricade? Vă este suficientă muniţia din actul de creaţie?

 

George Voica: Pe baricade am fost din calsa a V-a, de la 12 ani, când, revoltat, am scris prima poezie împotriva uneii viitoare canalii, deşi era de vârsta mea. Oamenii sunt însă ca şi merii: îi cunoşti după primele fructe, respectiv după primele fapte. Cum te naşti , aşa vei curge pe tot parcursul vieţii.  Când alţii ajungeau activişti de partid, trecând pe bulevardul cu tei, cu o mapă, eu cerneam nisipul pe prundul istoriei, scoţând aurul cald din piatră, din apă!  Cine în urmă cu ani patruzeci de ani sta de vorbă cu bătrânii despre război şi despre lagăre reci, înfundate-n Vorkuta,  Karaganda, Siberia, când imne scriau „clasicii de azi” despre lumini, şantiere, recoltele verii?!

Ar trebui un tsunami în cultura română, să izbească, să lovească himere,  creiere de scame, de lână! Aerul proaspăt din codri să vină, mânat de tineri în strai de crudă lumină! Mizeria umană, viclenii, vodevil se lăfăie în cărucior de copil, mimând  frăgezimi şi pâine-aburindă, când rânjetul, de fapt, ni se-arată-n oglindă!... V-aş bate cu nuiele şi frânghii, ca blândul Iisus, să ştiu că pentru totdeauna v-aţi dus,  lingăi şi hulpavi crăcănaţi, la barul public mereu conectaţi.  V-aş bate cu-o prăjină de sânger, pân-oi vedea cum aripi de înger vor primeni   aeru-n Ţară; când roua cădea-va iară şi iară peste umeri de tineri cu pletele-n vânt; când pământul acesta fi-va iar sfânt, chiar de-am intrat în şuturi în U.E., cu obraz de suavă gutuie!...

 

MDP:Poezia mai ajută la ceva? Dacă poezia ar plînge, s-ar mai găsi cineva să-i şteargă lacrimile?

                 

George Voica: Poezia am dus-o cu mine în lunge şi verzi limuzine de blând şi sfios rozmarin. Poezia am scufundat-o ades în cel mai roş vin; am legănat-o, în amurg, pe sub stele, pe sub arbori înalţi, la cişmele, pe plaiuri cu bujorul de munte şi brazi, aşa cum o ridic adesea şi azi, chiar dacă anii mei se-ndeasă-n amurg; chiar dacă  mai cântă cucu-ntr-un burg, chemându-mă-n crâng  de elegii antic – eline... Poezia ca pe o cruce o duc în spate cu mine.

 

MDP: Domnule George Voica, cum vedeţi  cultura poporului român în raport cu globalismul? Îi va fi ştirbită identitatea.

 

George Voica: „Gloabe” ziceau ţăranii-mi  la iepe slabe, răpciugoase, valorând două cepe! Globalismul însă-i o hidră-vampiră, încât pe mine, sincer, mă miră gândul de a face în jug  ca să pui o gloabă de-aceea  cu mintea sâlhui c-un cerb carpatin,  amirosind a răşină, izvoare, iar toată această poveste mă intrigă, mă doare, dar încă deloc ea nu mă-spăimântă, cât sângele-mi încă e tânăr şi cântă  despre poporul aceste frate cu codrul, cu limpezi izvoare... 

Nu, dragă U.E.,  nu suntem noi ciori şi nici păsări mereu călătoare! Noi fi-vom ce-am fost de când lumea tot este: cea mai frumoasă şi cea mai dulce poveste!

 

MDP: Topurile, ierarhiile, premiile din literatură română actuală sînt corect întocmite? Sînt de dreapta, de stînga, de pahar, de cumetrie sau de frumoasă preacurvie?

 

George Voica: Am scris douăzeci şi una de cărţi. Urmează alta: „Elegii în amurg” Eu n-am alergat după premii, ca alţii: Ele au alergat după mine (ca fetele) şi poate că vor mai alerga (de vor mai avea vreme!). Cât vinurile se zbat în butoaie; cât kebabul se face din carne de oaie; cât pălinca sughite în prună,  ia premii, măi dragă naţiune română!

 

MDP: Modernism, postmodernism, transmodernism, provocări de faţadă? Pe ce curent mizaţi, pe care pariaţi?

 

George Voica: Mizeze pe surâsul cald al mamei,  pe ochii ei de fecioară orientală, mânând cămilele spre Samarkand şi piersicii înspre Termophile. Mizez pe Dumnezeu să-mi dea zile; să-mi freamăte sângele înspre antici Elade, spre sprâncene mirându-se, în acolade; pe neamul meu de ţărani, desigur, mizez, pe macii din grâu, sub care-nnoptez; pe curcubeul arcuind peste Ţară; pe inima bătrână a tatălui meu iubind o rusoaică-ntr-o vară, la Odessa, în port, sub roşii trandafiri...  Mizez pe miresele din noi şi pe miri,  în sărbători, sub zarzări în floare.... Mizez pe neamul meu stând mereu în picioare!

 

MDP: Am citit „Faguri de rouă”, una din cărţile bune ale prezentului, şi mă întrebam de unde aplecarea spre esenţă, spre lucrul de bijutier al inspiraţiei?

 

George Voica: În mine mereu înfloreşte un crin şi se  revarsă peste lume-n afară. În mine mereu privighetoarea cântă şi-s mereu... PRIMĂVARĂ!

 

Surpate, 1 iunie 2009, George Voica, dialoguri culturale,

 

MDP, Agero, Suttgart

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com