HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Mircea Santimbreanu

 

 

MIRCEA  SÂNTIMBREANU

 In memoriam

 

Interviu realizat de ANGELA BACIU

 

MOTTO:

 

... Sunt un apolitic de stânga.”

... Singura libertate pe care mi-o recunosc a fost aceea de a nu fi folosit limba de lemn.”

... Am scris de-a lungul vieţii, cred, vreo 600 de schiţe şi povestiri, scrise de mine, vreo 60 le mai pot citi, vreo 30 mă încântă încă. Pentru celelalte sunt gata să cer scuze...”

 

 

Domnule Mircea Sântimbreanu, vă invit să privim puţin înapoi, spre Editura Albatros şi perioada în care aţi fost acolo director: cu mânie sau cu duioşie, nu-mi dau bine seama...

 

Într-adevăr, am fost director la Editura Albatros până la data memorabilă de 7 ianuarie 1986. Desfacerea contractului de muncă a fost „cadoul” pentru ziua mea de naştere. Aceasta, după 12 ani în care, ca şi corăbiile genoveze, Albatrosul se putea lăuda: Fluc­tuat nec mergitur. Amintiri? Prea multe, din păcate, consem­nate toate la zi şi „la cald”, în cele 120 de carnete-manuscrise care îmi căptuşesc un raft în biblioteca de acasă. Se află, acolo, în note de confesional, tot ceea ce am citit, am gândit, acceptat sau respins, toate ambuscadele, confruntările „toate văzutele şi nevăzutele”, puse în mişcare pentru a edita sau eluda o carte, pentru a salva o colecţie, pentru a da chip şi nume unui necunoscut, totul cu sinceritatea necruţătoare şi cu reflexele dintr-un ring de box...

Ei bine, pare de necrezut, nu am mai deschis niciodată sarcofagul cu stenograma acestor 12 ani, ani de galeră pe submarinul Albatros. E un film pe care nu sunt pregătit să-l revăd încă şi cu atât mai mult să-l montez! Totul mi se pare pe cât de grotesc, pe atât de aleatoriu: scenariu, distribuţie, regie şi, mai ales, zic eu, interpretarea personală, mult prea cabotină ca să-mi amăgească amorul propriu. În plus, mă tem că nici nu prea există amintiri, ci numai versiuni. La ce bun să ne scoatem la lumină... umbrele?

 

Observăm cu toţii polaritatea fenomenului de cultură, sufocantă. Scriitori „de dreapta” sau „de stânga”? „Pictor de dreapta” şi „pictor de stânga”?

(rade) Dumneavoastră unde vă înscrieţi în aceste extreme?

 

Sunt un apolitic de stânga.

 

Mai există cenzură?

 

Da. Cea mai teribilă cu putinţă: prin anonimatul cărţilor şi revistelor. Tiraje mici, prost difuzate, cu retururi incredibile, uneori până la 95% din exemplarele tipărite. Ce alte „foarfece” mai nesim­ţi­toare ca acestea au funcţionat vreodată?

 

Cum credeţi că recepţionează, astăzi, cititorul de rând, opera Dumneavoastră?

 

Huliganic, aş fi ispitit să spun, dacă m-aş călăuzi după înfă­ţişarea cărţilor mele în bibliotecile publice: decopertate, julite, până la limita mutilării.

Este tributul plătit de toate cărţile de cursă lungă, semnul particular al graţiei populare, semn pe cât de dispreţuit, pe atât de invidiat de toţi hierofanţii. Fireşte, se poate spune – s-a şi spus – că la vârsta de 9-14 ani cititorii sunt neformaţi, ba chiar netoţi, că „bun-rău copiii mănâncă”, cu alte cuvinte succe­sul unei cărţi pentru copii ar fi neconcludent dacă acestea nu plac şi adulţilor. Idee mai degrabă retrogradă, izvorând neîndoiel­nic din tradiţia monitorială a lui Deminutio capitis, atât de la îndemână şi de dragă, de două mii de ani încoace, oricărui pater familias, încrezător doar în autoritatea şi suficienţa sa.

E adevărat, sunt numeroşi adulţi care iubesc cărţile pentru copii. De fapt, lăsându-se seduşi de ele, ei nu fac decât să-şi ratifice propria copilărie cu vraja şi ispitele sale, de neuitat. Este o ştafetă care funcţionează fără greş, cel puţin răstimp de două, trei generaţii. Swift, Twain, Dumas, Kipling, Sadoveanu ş.a.m.d. au trecut acest test în faţa bunicilor noştri – copii la începutul veacului, apoi a părinţilor, copii prin anii ’50, care, la rândul lor, şi-au întemeiat opţiunea spre...Micul Prinţ” de astăzi. Şi care... Ca să nu mai vorbesc de mitologii, de basme şi legende, de întreg acel epos transmis din gură în gură secole, milenii, într-o mişcare succesorală inexorabilă, legat sacru şi talisman totodată. Şi, astfel, leagănul nu se răceşte niciodată...

Mă tem că literatura pentru copii a început să fie suspectată abia când şi-a fabricat breslaşii şi proprii meseriaşi. Artizanatul, mica forjă a kitsch-ului, jucărioarele şi turtele colorate, sporesc până la evidenţă prezumţia de impostură literară. Se clamează abuzul, se cere fierul roşu şi, ca întotdeauna în stări de urgenţă, întâi se taie... E adevărat, zilieri şi flotanţi sunt mulţi pe acest domeniu. Numai că unii chiar au descoperit acel Eldorado al literaturii pentru copii, cu filoanele sale de neînlocuit, cu neputinţă de plastografiat: humorul, gingăşia, fantasticul, ludicul, eroul memorabil, peripeţia... Iar câţiva dintre ei chiar s-au „clasicizat”: un Gianni Rodari, Octav Pancu-Iaşi, Astrid Lindgren.

 

În ceea ce mă priveşte, Recreaţia mare – crestomaţie a întregii mele opere – face încă înconjurul lumii infantile. Şi, la orizont, ridică pavilionul Recreaţia mică. E dificil de abordat, ca prozator, un asemenea gen literar?

 

Un noroc fabulos, întâlnirea cu Octav Pancu-Iaşi, director al emisiunilor radio pentru copii, m-a pus în contact cu comanda adevărată, adică urgentă şi bine plătită: skech, scenetă, reportaj. Eram profesor – deci avizat; eram sărac – deci motivat. Testul a reuşit... În mai puţin de un an făceam translaţia spre revistele pentru copii, editorial apoi, şi după vagi tentative adulterine (vezi Un Gulliver în Ţara Chiticilor) am rămas încheiat în monogamia acestui mariaj.

Genul pare uşor, deoarece, ca orice extravilan, lipsit de vigilenţa edililor, este parcă hărăzit uzurpării, fredonării după ureche, gângăvelii şi piticizării de către orice mămăiţă.

 Şi, poate că genul este cu adevărat uşor, dacă ai talentul specific, dacă ai izbutit să pui cap-compas spre categoriile estetice proprii acestei literaturi: culoarea, hiperbola, ritmul, verva şi fantezia, accentul patetic, adică să deţii vizele universal-valabile pe paşaportul literaturii pentru copii – epică densă până la suspans, humorul până la grotesc, melodramatismul până la lacrimă, fantezia până la fabulos şi absurd, gingăşia, tandreţea ş.a.

Cum comunic cu contemporanii mei, copiii? Cu vervă, dar nu o dată cu preţul autoridiculizării, predându-mă bunăvoinţei acestor Magellani încă din pamperşi şi care fac zilnic înconjurul lumii la televizor, cu abonament la computer, rapp, video-casetă etc. Desigur, o stratagemă, căci umilindu-mă în exordiu ca moşneag şi ca „băs­muitor”, copiii aceştia se lasă totuşi seduşi de discursul decomplexat şi cult al „magistrului”.

Sufletul infantil nu s-a schimbat (un copil îşi va iubi oricând mai pătimaş căţelul decât computerul), codurile de comunicare, da!

 

Aţi scris vreo carte pe care acum să regretaţi că aţi tipărit-o?

 

Deşi în biografia mea figurează 18 titluri, consider că eu n-am scris cărţi, ci „bucăţi”, aşa cum unii sparg butuci şi-i fac stive de lemne pentru foc.

Recreaţia mare, de exemplu, cea mai ilustrată şi mai ilustrativă dintre cărţile mele, nu este – de la ediţie la ediţie – decât o antologie de proză umoristică pentru şcolari, cu sumarul nu adăugit, ci mereu primenit, şlefuit. Am scris de-a lungul vieţii, cred, vreo 600 de schiţe şi povestiri. Vreo 60 le mai pot citi, vreo 30 mă încântă încă. Pentru celelalte sunt gata să cer scuze...

 

Dacă aţi defini viaţa?

 

„Viaţa” – spunea filosoful Mircea Sântimbreanu – „este o expresie calendaristică nu a instinctului de conservare, ci a poftei noastre de viaţă...”.

Există şi o viaţă strict vegetativă, lipsită de bucuria de a trăi, asemănătoare perioadei placentare. Am fi, probabil, toţi, cu mult mai tineri... Biografia fiecăruia este aleatorie, putem trăi cu acelaşi aplomb, zeci de alte variante. Aceasta deoarece dispecerul fiecărui destin este hazardul, începând cu faptul hotărâtor că nu ne putem alege părinţii. Dar soţia noastră nu putea fi alta? Dar meseria? Dar oraşul în care trăim, strada, casa etc.? Te şi îngrozeşti când te gândeşti câte alte proiecte... trecute ai ratat, de câte alte curriculum vitae fundamental deosebite te-a despărţit un dram de nenoroc, o întâlnire inoportună, un argument în minus, un pahar în plus...

Sunt la vârsta când suspenzi întrecerea cu alţii şi când nici ţie nu-ţi mai vrei decât o singură performanţă: să fii sănătos, nu prea singur şi nu prea sărac. Şi, dacă peste acest hot-dog presari mirodeniile libertăţii de spirit, putem trăi ca regii, dar în regate mici, cu unul-două locuri...

Ca scriitor, singura libertate pe care mi-o recunosc a fost aceea de a nu fi folosit limba de lemn, prefabricatul şi ponciful altora. Şi, poate, nu modestia, ci mândria de a-mi fi cunoscut limitele. Hic rodos, hic salta! Poate că n-am fost pe cerul literelor decât un avion de hârtie ce a demonstrat din când în când volta graţioasă. N-am amăgit pasageri „în fabuloase” cargouri literare pe care să le duc la prăbuşire.

 

Sunteţi originar din Băiţa, Hunedoara. Ce legături aveţi cu locurile natale?

 

La Băiţa am văzut lumina zilei, m-am ridicat copăcel şi am plecat! Fără să mă mai întorc... 70 de ani, când am păşit sub „arcul triumfal” al cetăţeniei de onoare! Nu mă desţărasem, mă aflam tot în Ţara Zarandului, la Brad, dar la Băiţa – inexplicabil – n-am mai călcat. A fost Atlantida mea...

Ca literator, de inspiraţie aproape exclusiv citadină, m-am în­da­torat de asemenea foarte puţin toposului baştinei, fiorului tragic al is­toriei moţeşti sau vieţii băieşilor din „Băile” şi „Băiţele” patrulaterului aurifer – Brad, Abrud, Sâcărâmb, Roşia Mon­tană, pe care totuşi le ştiam pe faţă şi pe dos. Uşor masochist cum sunt, mă gândesc dacă nu cumva este acesta semnul cel mai relevant că sunt totuşi un scriitor minor.

 

La ce lucraţi astăzi, Maestre?

 

La ce se nimereşte,  draga Angela Baciu, cu o evidentă aplecare spre retorică: cuvântări, conferinţe, lansări de carte, intervenţii, interviuri, şuetă mai ales. Adevărul este însă de neocolit. Maestrul lucrează puţin, cam în silă şi din ce în ce mai prost. Se pare că este o „criză de creş­tere” destul de răspândită între 71 şi 91 de ani, ascunsă cu pudoare. Ca orice neputinţă.....

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com