Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

ÎN  CĂUTAREA  EUROPEI  (II).

COLONIA – BRUXELLES

 

Emil Rațiu, Italia

 

COLONIA (Köln) - Ajung aici după o călătorie de jumătate de oră cu trenul de la Aachen. Abia ies din marea gară şi aproape lipită de aceasta, văd la doi paşi, impozantul Dom gotic, pe care o viaţă întreagă m-am gândit să-l vizitez într-o zi. Iată-l aproape, necrezut de aproape. Dar, curios, nu-l vizitez, căci, tot aproape, în faţa mea, văd surprins, cupola unei biserici ce pare a fi ortodoxă. Este posibil? Traversez strada din faţa gării şi numai după câteva zeci de metri, pe o stradă perpendiculară pe ea, într-un spaţiu mai larg între clădiri, aflu biserica ce-am văzut. O privesc cu mare curiozitate, pentru că stilul ei aparţine unei alte lumi decât a celei a goticului. Este totuşi o biserică catolică, biserica Sf. Andrei, un sfânt atât de apropiat nouă românilor; dar are două abside laterale mari, aşa cum au deobicei bisericile ortodoxe, şi la încrucişarea transeptului cu nava principală, este o turlă. Înăuntru sunt pilaştri cu capiteluri care susţin deasupra o galerie oarbă, iar absida de la extremitatea altarului are lungi ferestre gotice. Este limpede, ne aflăm în faţa aceluiaşi fenomen arhitectural de îmbinare a două construcţii de epoci şi stiluri diferite, ca şi la Aachen. Doar că aici, construcţia gotică a absidei altarului –sau a corului- nu mai este îmbinată cu o construcţie în plan central, cum este capela palatină de la Aachen, ci cu una în plan dreptunghiular, după canoanele arhitectonice ale romanicului. Cobor în criptă şi citesc cu surprindere că acolo este îngropat Albertus Magnus, episcop şi vestit profesor medieval, aici la Colonia, ca şi la Strasburg şi la Sorbona, profesorul marelui filosof scolastic Sf. Toma de Aquino. O altă inscripţie arată locul unde s-a rugat Papa Ioan Paul al II-lea la mormântul acestuia. Ies din criptă şi la intrarea în biserică descopăr expuse imagini nebănuite ale bisericii dinainte de ultimul război şi aspectul ei în 1945, la sfârşitul războiului. Biserica era practic o masă de moloz. Cât contrast, mă gândesc înfiorat, între rădăcinile, acolo în criptă, ale culturii europene, în acel splendid ev mediu al Sfântului Albertus Magnus, atât de defăimat, pe nedrept, de iluminişti şi barbaria „civilizată” a ultimului război. Dacă se poate face o comparaţie, ceea ce a suferit Europa în timpul celui de-al doilea mare război al său, de care au profitat numai două puteri extraeuropene, nu se găseşte asemănare pe scara istoriei decât cu marea invazie mongolă de la 1241. Aceste impresii vor deveni din ce în ce mai puternice în timpul vizitei mele în Colonia.  Ies acum din biserica Sf. Andrei şi intru în marea catedrală gotică, domul din Colonia. Este o biserică enormă; simţi dintr-odată că este un alt suflet, este majestate şi ascensiune, dar dimensiunile enorme –lungimea- îmi par la un moment dat, dispersive.

   Simţul profund de echilibru din biserica romanică, care dă atâta seninătate, este rupt de ascensiunea pe verticală. Este o elevaţie a propriului eu, dar într-o dimensiune necunoscută, în afară, într-o sferă, aş zice, pur spirituală. Senzaţia de profundă pace, seninătate, inspirată de arhitectura romanică, care nu smulge fiinţa către un „altceva”, dar o integrează, o restituie înavuţită de valenţele unei armonii divine, dar omeneşti totodată, este întreruptă. Goticul este un rapt, un vertij, o asceză pe verticală, care şterge lumea profană. Este un impact, o anulare a existenţei dinainte. Cu aceste gânduri ies din Dom şi mă îndrept pe o stradă dreaptă către vechea primărie, Rathaus. Este un monument medieval, gotic, cu un turn, cu statui, probabil de cavaleri, pe faţadă. Mă apropii ca să citesc o placă. Dar... Surpriză. Primăria a fost complect refăcută după război, fiind rasă la sol de bombardamentele anglo-americane. Doar turnul, mi se pare, este acela original ca şi unele plăci de piatră ale rivestimentului faţadei şi câteva statui, restul fiind tot refăcut în forma sa originară. Ce muncă imensă şi vrednică de respect pentru a-şi menţine, a nu-şi anula propria fiinţă, istoria, aşa cum vrem să facem noi acum cu stupide Dracula-land-uri, ale unor miniştri mai mult sau mai puţin culţi. În piaţa din faţa Primăriei observ, sub geamuri de sticlă protectoare, urme de ziduri, bine păstrate, din timpul romanilor. Rădăcinile încep acolo şi astfel de urme, dovedind fundamentele romane ale Coloniei Agrippinensium sunt chiar lângă Dom şi în alte locuri în oraş. Mă îndrept spre Alter Markt, vechea piaţă din spatele primăriei.

Toată este încadrată de clădiri medievale, purtând, aşa cum poartă şi la noi la Sibiu sau în alte locuri, anul construcţiei. Majoritatea din secolul XVII. Dar... Este numai o iluzie, sunt toate refăcute pe la începutul anilor 1950, în stilul vechilor case rase la sol de aceleaşi bombardamente anglo-americane. La fel şi pe străzile medievale din jur. Un oraş al spectrelor, al fantasmelor, dacă nu ar fi fost locuit de oameni vii şi activi. Un imens cult al memoriei al unui popor care vrea să continuie, nu vrea să fie retezat din rădăcinile sale, distrus, expropriat de suflet. Transformat. La fel ca şi după marea invazie mongolică de la 1241, când popoarele din centrul Europei nu au putut fi anihilate de barbarii acelor timpuri, cuget din nou.

   Este emoţionant felul în care popoarele Europei sunt ataşate la trecutul lor. Aceasta îmi dă curajul să sper că „globalizarea” nu este posibilă numai după modelul american, omologant şi anihilant, ci este posibilă menţinând diversitatea culturală şi sufletească a popoarelor.  -Altfel, ele îşi vor pierde sufletul şi istoria, prezentul devenind zoologie.-  Mă îndrept către cheiul Rinului, care este foarte aproape. Întâlnesc în piaţa din faţa bisericii St. Martin de Tours o coloană ridicată pentru a  aniversa debarcarea pe lună a primilor astronauţi americani, pusă de un oarecare Schmitz, a cărui familie, scrie dumnealui, se trage din legionarii romani care acolo, pe ţărmurile Rinului, s-au întâlnit cu blondele fete din partea locului şi dintr-o astfel de legătură se trage familia sa şi deci dumnealui. Un adevărat arbore genealogic, crescut din Rin. Ajung pe malul acestuia. Un chei lung, frumos, dincolo de fluviu se vede câmpul. Este o atmosferă aproape bucolică, liniştită, pe Rin trec unele vapoare. Este totul o trecere. Nu te scalzi de două ori în undele aceluiaşi fluviu, îmi vin în minte vorbele lui Heraclit. Dar pentru mine este totul un „unicat”, căci cine ştie dacă voi mai veni vreodată la Colonia. Şi dacă voi mai veni, timpul, fluviul permanent dinlăuntrul nostru mai mult decât dinafară, va mai fi acelaşi? Ochii, imaginile, care mi se imprimă în suflet, gândurile şi senzaţiile, sufletul meu, călătorind permanent pe acest fluviu al timpului, vor mai fi aceleaşi? Eu voi mai fi eu, acelaşi?

   Merg să vizitez biserica Sf. Martin de Tours, azi aşezată aproape pe malul Rinului, cu secole în urmă, însă, pe o insulă. Aceeaşi înfăţişare exterioară de bazilică bizantină, cu absidele în formă de treflă, dar cu un turn masiv central, înconjurat de patru turnuleţe mici, care din interiorul în stil romanic al bisericii nu se văd. La St. Maria im Kapitol, cu abside în formă de treflă şi fără turle, imaginea exterioară este aceeaşi cu a unei basilici constantinopolitane sau din Imperiul Roman de Răsărit, din secolele V-VI. Şi nu este o impresie superficială, ci ţine de esenţa, de substanţa unei forme de civilizaţie unitare care a stat atunci la baza Europei şi a plasmat-o. Acesta este un adevăr, pe care târziu, dar îl descopăr aici, în partea occidentală a Europei, în Renania, comun însă şi nordului Franţei, dinainte de gotic; adevăr pe care nu l-am văzut pus în evidenţă în nici o carte. La biserica Sfinţii Apostoli, din Neumarkt, tot în partea veche a Coloniei, impresia aceasta este covârşitoare. În basilica romanică, construită între 1020-1220, cu abside în formă de treflă, se ridică înăuntru, în centru, o cupolă, iar arcurile boltite, din interior, ale celor trei abside în treflă, deasupra cărora se ridică cupola, dau imaginea netă a unei biserici bizantine.

   Imaginea aceasta se repetă la toate bisericile romanice ale Coloniei chiar dacă nu mai au cupolă, ca de exemplu la Sf. Ursula, Sf. Kunibert sau Sf. Gereon, cu construcţia în plan central, un decagon, ridicată către 1220 pe un edificiu cu acelaşi plan central din secolul IV, cu pavimentul în mozaic din secolul XI. Aceste biserici arată descendenţa comună, legătura strânsă, dintre romanic şi stilul bizantin, având la baza lor acelaşi plan comun al basilicii paleo-creştine sau tardo-romane, răspândite în primele secole ale erei creştine pe tot cuprinsul Imperiului roman –Vezi planul basilicii de la Adamclisi, din Dobrogea-, demonstrând unitatea de la baza civilizaţiei europene.

   O unitate nu numai de construcţie, dar de suflet, căci forma reflectă sufletul, este un vestmânt al sufletului, fiindcă atinge zone precise, chiar dacă inefabile ale acestuia, în afara oricărei anatomii a unui sistem nervos sau a scoarţei cerebrale. Iar ceea ce este straniu este că aceleaşi senzaţii pot fi trezite chiar de forme diferite. Basilica paleo-creştină a adus în interiorul său, a interiorizat coloanele templului greco-roman şi repetiţia parcă la nesfârşit a acestora, dă o senzaţie de infinită armonie, percepţie parcă însăşi a infinitului sau a divinităţii, aşa cum vor fi avut-o în zorii epocii clasice geometrii şi artiştii greci, privind unduirea ritmică, nesfârşită, a valurilor ce i-a făcut să cugete la cauza primă, „causa causorum” a Universului. Romanicul, cu pilaştrii mai mari, cu spaţii mai mari şi rotunjite între aceştia, în care dispare senzaţia intensă de repetiţie, ce transpunea fiinţa pe o dimensiune a infinitului, are însă echilibrul, armonia, în însăşi structura sa;  pilaştrii solizi, cu piatra în două culori, alb şi negru, ce se alternează, ca la biserica Sf. Andrei, de pildă, la fel ca şi la bisericile bizantine, largile arcade dintre pilaştri, dar mai cu seamă proporţiile foarte echilibrate ale celor trei dimensiuni ale spaţiului, imprimă în suflet o senzaţie de mare echilibru şi stabilitate, aceea a unui spaţiu central imuabil, static, în care mişcarea, schimbarea, s-a concretizat, s-a închegat în proporţiile perfecte ale eternităţii. Acesta este stilul romanic, sau aşa îmi apare mie.

   Seara, cu sufletul îmbogăţit de senzaţii şi imagini de neuitat –într-o singură zi mai mult decât într-un an în condiţii obişnuite- trebuie să mă întorc la Aachen. Adio, Colonia...

   A doua zi plec în Olanda unde trebuie să particip la o Conferinţă a Consiliului Europei. La întoarcere, după ce am atins dunele şi nisipul mării Nordului la Noordwijkerhouten, străbat în autobuz localităţile de pe drumul către Haga, unele dintre ele cochete centre de vilegiatură în timpul verii, la malul Mării Nordului. Observ, la fel ca şi în seara precedentă la Noordwijkerhouten, aceleaşi case tipic olandeze, cu ferestre foarte mari, în care seara se văd familiile înăuntru ca într-o vitrină, semn, cuget, al firescului şi deschiderii către lume a acestui popor. Toate aceste case reflectă în forma lor casa tradiţională, tipică, olandeză. Dar ele sunt toate noi, refăcute din ruine, după cel de al doilea război mondial. Acest fapt îmi întăreşte sentimentul avut la Colonia că modernizarea sau globalizarea nu înseamnă în mod necesar distrugerea trecutului şi a tradiţiei. Dar când ajung la Haga, pe care am văzut-o cu peste 20 de ani în urmă şi era pe atunci un orăşel liniştit, cu femei bătrâne încă îmbrăcate în port naţional, iar astăzi deşi este într-o duminică, este pustie şi văd monştri verticali de sticlă, atunci inimaginabili, asemeni celor din New-York, fără nici un suflet, cuget că popoarele ţin la tradiţiile lor, sunt ataşate lor, dar guvernele li le distrug. Nu, mă corectez. Nu-s guvernele, sunt marile companii financiare, industriale internaţionale, fără patrie. Şi-mi amintesc de un hotel din Tunisia, la care programul de încălzire începea din septembrie după acelaşi program ca în SUA, de Siam Center din Bangkok, unde la punerea temeliilor hotelului nu s-a ţinut seama de tradiţia locului şi muncitorii au părăsit şantierul până când compania străină a fost silită să ridice, după tradiţie, un altar lui Buddha. Aceasta e globalizarea care striveşte tot, ca un tăvălug, îmi zic.

   BRUXELLES.  Ajung seara în capitala Belgiei şi revăd „La grande place”, cea mai elegantă piaţă a Europei, cel mai elegant salon de recepţie al ei. Bruxelles-ul are o patină de eleganţă, poate ca Viena, deşi străzile, clădirile sale, seamănă mai mult cu Parisul.

   Ciudat destin al acestui popor al Belgiei, rezultat al suprapunerii a două identităţi... O primă identitate religioasă, adânc simţită, care a făcut ca olandezii catolici –flamanzii- să facă o aceeaşi unitate cu valonii francofoni şi să rămână în afara Uniunii Provinciilor de la Utrecht, protestante, care se constituiau în 1579 –după un lung război cu Spania lui Carol al V-lea şi Filip al II-lea-, rămânând în cadrul Imperiului Roman de Naţiune Germanică, al împăraţilor catolici din dinastia de Habsburg, până la uraganul stârnit de războaiele napoleoniene. După acestea, la Conferinţa de pace de la Viena, la 1815, s-a decis ca teritoriul de azi al Belgiei, împreună cu Olanda, să formeze statul „Ţărilor de Jos”. Dar, la 1830, izbucneşte o revoltă care duce la despărţirea definitivă de Olanda, cu formarea pentru întâia oară a unei entităţi statale cu numele de Belgia. Acest nou stat, format din două naţionalităţi, care vorbesc două limbi profund diferite, valonii şi flamanzii, îşi află însă unitatea în religia comună catolică şi în monarhie. După 1970, ca semn al timpurilor, al slăbirii liantului religios, identitatea naţională, exacerbată de regionalism, îşi spune cuvântul, în sens centrifug; flamanzii, deveniţi între timp mai numeroşi decât valonii, dau semne de nemulţumire faţă de rolul preponderent în stat al valonilor; entitatea statală reuşeşte însă să supravieţuiască numai datorită monarhiei şi unei ample descentralizări sub egida acesteia. Fără monarhie, Belgia probabil nici nu ar mai exista. Aici, pe acest teren, împărţit de o linie etnică care trece prin însăşi capitala Bruxelles, este centrul Uniunii Europene, în pragul primului ei semn de manifestare concretă, noua monedă comună, EURO. Va fi aceasta mai tare decât luptele religioase din secolul XVI şi naţionalismele secolului XX?  

   Am ajuns în apropiere de Grande Place, la o biserică mică, foarte micuţă, în comparaţie cu dimensiunea impozantă a clădirilor din jur, dar veche, foarte veche, în parte sub nivelul actual al străzii, St. Nicolas, din secolul XI, care are vizibil imprimată acea nobleţe a timpului, pe care o au zbârciturile pe chipul unei măicuţe bătrâne. Este refăcută în stil gotic, un gotic însă mai redus pe verticală, care-i dau dimensiuni pe măsura omului. Se continuă lipită, pe partea din dreapta, cu nişte case mici, cu reclame mari pe pereţii acestora, arătând nişte chipuri, două parcă de bărbaţi, unul de femeie, ceva cu fixatoare sau shamponuri. Intru în biserică; înăuntru, este slujba de seară, biserica este plină, vocile corului se amestecă cu pâlpâirea lumânărilor, cu luminile în penumbră, într-o atmosferă de sinceră, autentică evlavie, care şterge dintr-odată orice impresie de turism superficial.

Spre sfârşitul slujbei privesc, expusă într-o nişă, după un grilaj, icoana Sfintei Fecioare din Vladimir

-citesc pe o indicaţie- pictată pe la 1151 în Creta (sau la Constantinopol, nu mai îmi amintesc exact), de unde a ajuns la Kiev şi apoi, curând, la Vladimir. Nu mai ţin minte dacă scria cum a ajuns la Bruxelles. Este icoana Sfintei Fecioare, gingaşă –„tendre”- citesc iarăşi, care arată lumii chipul copilului Isus. Ce legături vechi, care-mi întăresc credinţa, confirmată în aceste locuri, a unităţii întregului Continent. În locurile însăşi ale primei mari alcătuiri ale unui stat european după căderea Romei, Imperiul lui Carol cel Mare, unde astăzi sunt instituţiile politice europene şi bate inima Europei. A doua zi rătăcesc prin Bruxelles. Aş vrea ca să ajung la casa vestitului Erasmus din Rotterdam, care este amenajată în muzeu, dar timpul nu-mi îngăduie. Erasmus îmi aminteşte de corespondenţa sa cu umanistul Nicolae Olahus, care a ajuns şi a trăit şi dânsul un timp prin Bruxelles, unde a însoţit-o pe regina Maria a Ungariei...  Dar cine ştie unde o fi casa în care a trăit?

Nu este indicat nicăieri... Ar mai fi de văzut faimosul „Atomium”, reprezentarea unei molecule de fier, mărită de 165 de miliarde de ori, această mărire îngăduind amenajarea unui restaurant, în cea mai înaltă din cele nouă sfere de oţel ale sale, cu diametrul de 18 metri, la 100 de metri înălţime. Cât de relativ este spaţiul... Cum ar fi, dacă în loc să mărim molecula, raportând-o la dimensiunile noastre, am putea face drumul invers, devenind noi o moleculă? Şi-mi aminteşte, relativitatea noastră şi a spaţiului, de relativitatea timpului şi a evenimentelor. Dacă am putea schimba ordinea timpului şi a evenimentelor, ca pe secţiunile care arată mişcarea personajelor într’un film de celuloid, inversând, de exemplu, secţiunea cu acţiunea mai veche cu secţiunea cu acţiunea mai nouă, inversând astfel timpul, raporturile de cauză şi efect, destinul însuşi al personajelor, aşa cum magistral exprimă această idee scriitorul de origine istroromână Ezio Mestrovich, în admirabilul său roman „A Fiume, un’estate („O vară la Fiume”).

   Aceeaşi proporţie de mirabolant o au cele peste 300 de clădiri, alese printre cele mai reprezentative din Europa, reproduse pe scară 1/25 într-un parc la picioarele Atomium-ului, chemat Mini-Europe. Nu departe se află şi pavilionul chinez şi turnul japonez. Face deodată o impresie stranie acest turn japonez, cu repetiţia pe verticală a graţioaselor sale caturi, înconjurate de largi terase amintind acoperişurile pagodelor, căci prin repetiţie, ele încep a da aceeaşi senzaţie –sau intuiţie- a infinitului dintr-o coloană fără sfârşit, sau a coloanelor unui templu grec aşezat pe verticală. Este doar unul dintre numeroasele moduri posibile ale realităţii. Vizita la Bruxelles o închei târziu, la Notre Dame de Sacre-Coeur, basilica naţională a Belgiei. Este o construcţie simbolică, căci planurile măreţei catedrale gotice, voite de regele Leopold al II-lea în 1905, au fost transformate în 1962 în cele ale actualei biserici, ce-mi apare ca o basilică bizantină pe o structură romanică. Este o basilică imensă, lungă 162 de metri, cu un transept cu două abside laterale, o cupolă care atinge 89 de metri înălţime şi un diametru de 33 de metri, ridicată pe o colină la capătul unui parc de 21 de hectare, a cărei construcţie s-a terminat abia în 1970.

   Cuget că viitoarea Catedrală a Neamului, ce se proiectează la Bucureşti, ar fi putut foarte bine să se inspire stilistic de la această Catedrală naţională a Belgiei, care îmbină armonios stilul bizantin cu stilul romanic, amândouă de foarte veche tradiţie la noi; prima construcţie religioasă a Moldovei, biserica de la Rădăuţi, este în stil romanic, la fel bisericile cnejilor români din secolul XIII în Transilvania, sau biserica construită de Basarab –Mânăstirea Negru Vodă- la Câmpulung Muscel, în forma sa iniţială din secolul XIV, pentru a nu mai vorbi de numeroasele biserici catolice construite înainte tot de secolul XIV în Transilvania. O atare construcţie ar pecetlui în miezul capitalei apartenenţa noastră deopotrivă la răsăritul bizantin, dar totodată la spaţiul şi cultura

central- europeană, ca o adevărată replică a latinităţii din răsărit la unitatea civilizaţiei Europei.

Şi este poate un semn al destinului că această fuziune între stiluri s-a făcut aici la Sacre Coeur, în Bruxelles-ul sortit să devină capitala Europei, unde nu s-a realizat Catedrala gotică iniţial plănuită, ci această structură bizantină, pe fundamentele imperiului creştin al lui Carol cel Mare, oricât, regretabil, a vrut să şteargă sacrul din constituţia Europei, comisia însărcinată cu redactarea ei.

Basilica aceasta este ca un punct de exclamaţie şi un avertisment: Nu se poate clădi pe efemer!

   O unitate al cărei semn tangibil este astăzi moneda EURO nu este suficientă! Căci Europa nu a găsit un chip şi, ceea ce este mai grav, astăzi riscă să rămână şi fără un suflet; după 1945 în Est i-au fost spoliate bogăţiile, în Vest i-au luat însă sufletul, încercând să o reducă la un continent fără memorie, aşa cum diavolul a luat sufletul lupului din Catedrala lui Charlemagne din Aachen, unitatea europeană de astăzi riscă să rămână fără suflet. Să rămână cea a „omului recent”, a „omului retezat”, spun eu.

   Mi-amintesc de inscripţia de pe brâul circular de piatră ce înconjoară octagonul capelei palatine din Aachen, a lui Carol cel Mare: „Când pietrele vii sunt unite într-o construcţie pacifică şi în fiecare parte se armonizează în număr şi în măsură, atunci străluceşte lucrarea Domnului care a ridicat această casă”. Între sfidele globalismului omologant şi tradiţia Europei, a „EURO” care încearcă pe un plan financiar să recompună o unitate care este însă ideală, mă întreb: Este posibil să fie reconstituită această unitate numai prin economie? Sau riscă să rămână o construcţie gigantică în afară, dar fără suflet înăuntru? Asemeni chipului anonim, în fond „fără chip”, al noii sale monede, EURO?

            

Roma, 2001,  publicat în „Jurnalul Literar” nr. aprilie-iunie 2004  

                                                                                                                             

EMIL  RAŢIU

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)