HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

In memoriam

MIRCEA HORIA SIMIONESCU

 

Angela BACIU

 

MOTTO:„La secţia scrisori a «SCÂNTEII» primeam denunţuri: că se întâlneau pe ascuns duşmani ai poporului ca Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu ş.a.”. ... Criticii trebuie să spună ce se întâmplă în proza şi poezia nouă, dar critica este încă adânc dependentă de istoria literară, de cercetarea sociologică a literaturii...”... Planeta sărăceşte, resursele pier...”

 

Pentru că luna aceasta împliniţi o anume vârstă, redacţia revistei „Porto Franco” vă urează mai întâi „La mulţi ani!”. Aş dori să începem dialogul nostru cu o simplă întrebare: Vă este dor de locurile natale?

 

M-am născut în frumosul oraş Târgovişte, într-o casă ce se află şi astăzi în picioare, printr-un fericit noroc, la distanţă de 200 de metri de casa în care s-a născut Grigore Alexandrescu şi la aproximativ 700 de metri de cea în care s-a născut Eliade Rădulescu. Pot spune că a fost foarte mare influenţa acestor două personalităţi asupra mea.

Mă aflu încă sub marea vrajă a acestor oameni, adică, între fantasmaticul lui Eliade Rădulescu, universalitatea sau năzuinţa de universalitate a acestuia, care visa bibliotecă universală, după cum se ştie, adică o mare bibliotecă pentru acest nefericit popor român, şi violenţa elegantă a lui Grigore Alexandrescu – satira.

 Dar nu vorbesc neapărat de satira îndreptată asupra contemporanilor, ci mai degrabă, satira îndreptată asupra sa. Am amintit în Ingeniosul bine temperat. Dicţionar onomastic – primul volum, pe unii îndepărtaţi, cum ar fi Budai-Deleanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu şi alţii, pe care i-am considerat mereu târgovişteni. I-am simţit atât de acasă, căci pe lângă faptul că sunt buni „patroni spirituali”, i-am considerat şi „vecini”. Marele meu noroc, în adolescenţă, când am schimbat uneltele militare, care erau de lemn şi praştia – eu fiind fiu de militar am făcut un lung stagiu –, deci, spuneam, am schimbat armele acestea cu „armele” papetăriei. Am avut o dragoste din adolescenţă, o dragoste nemaipomenită, pentru organizarea rândurilor, nu de copii în trupă, ci a rândurilor de cuvinte, în scris.

 

Poate unii din cititorii noştri sunt curioşi să afle când aţi început să scrieţi. De timpuriu?

 

De la vârsta de 14 ani. Poezie, la început, după aceea un fel de poeme în proză, jalnice toate, teribile acum când le citesc, recitesc, dar am mers mai departe şi mi-am dat seama că drumul gândirii mele este mult mai desfăcut, ca atare ajunsesem la dimensiunile prozei. Dar mi s-a întâmplat şi un alt fenomen: am ieşit din adolescenţă destul de derutat, de-acum eram un viciat...

Însă am avut norocul să întâlnesc un mare intelectual, un mare talent, pe Radu Petrescu. A fost o întâmplare: am auzit o poezie recitată de o elevă de la un liceu, eleva recita poezia unui tânăr de vârsta mea, necunoscută încă. A fost o întâmplare să ne cunoaştem. Totodată, am simţit şi o puternică stare organizatorică. În curtea în care locuiam am adunat, în tinereţe, mulţi copii, aceştia fiind de două feluri: cei care se interesau de probleme literare, iar ceilalţi, talentaţi. Ideea mea a fost bună, pentru că am început, în joaca noastră, să facem reviste literare-manuscris. Erau cel puţin 10 reviste literare scoase.

Mă gândesc la acele vremuri şi la cele de astăzi, fiind la îndemână Festivalul „Moştenirea Văcăreştilor” de la Târgovişte, din toamna anului ’96, unde am fost preşedintele juriului. Am observat că unii concurenţi şi-au trimis manuscrisele trase la xerox, ceea ce uşurează enorm munca. Dacă noi am fi avut nişte maşini de scris, ar fi fost extraordinar şi am fi făcut mult mai multe lucruri, am fi fost fericiţi.

Am pornit mereu de la formă la conţinut. Am muncit mult, şi eu şi Radu Popescu. Am scos plachete, reviste, Radu a reuşit să scoată 60 de numere din „Cântece noi”, mai târziu Constantin Lăză­rescu a scos „Cloşca cu pui” şi „Metru cub”, Constantin Olăreanu scotea revista „Oraşe de nichel”, dar interesant era că aceste reviste erau foarte căutate şi citite. Oraşul era plin de cititori. Radu era un talentat, perseverent, eu eram plin de ambiţii. Luam legătura cu mulţi oameni de litere, fraţii Teodoreanu, Alexandru Philippide, Cezar Petrescu, Rebreanu, făceam şezători literare, dialoguri şi, cred, am reuşit să facem o literatură interbelică, inclusiv avangardă.

Cred că am fost ultimii avangardişti din această ţară. Trebuie să amintesc, grupul era constituit din Radu Petrescu, Constantin Lăzărescu, Costache Olăreanu, Ion Teodorescu, Emilian Georgescu şi eu. Unii au volume şi au continuat să publice. Însă, la vârsta aceea, de douăzeci de ani, se puneau trei probleme: una era aceea de a intra la facultate; a doua, Bucureştiul, care constituia o mare atracţie, ieşirea din anonimat şi, ultima problemă, cea mai grea, îndurarea frigului şi a foametei. Dar trebuia să îmi găsesc un rost. Trebuia să muncesc.

 

Înţeleg că şi atunci drumul afirmării era greu, cu multe ocolişuri. În epocă, cei mai mulţi tineri scriitori încercau să intre în presă. E şi cazul dumneavoastră?

 

Da, în anul 1950, am reuşit să devin colaborator la ziarul „Scânteia”. Scriam cronici de filme. Am fost apoi convins să mă angajez reporter, făcând acest lucru 19 ani, gazetăria devenind foarte importantă pentru mine. În acea perioadă am trecut prin trei etape.

Prima a fost aceea de complexe, ştiind că nu am nici un fel de talent gazetăresc, nici astăzi nu am, sunt un stângaci nemaipomenit.

A doua a fost după plecarea lui Sorin Toma, fiind o perioadă de tranziţie, în care m-am făcut plăcut şi util – dar eu ştiu că am scris prost – şi am fost trimis de la Secţia Cultură la secţia de scrisori a „Scânteii”.

 A fost o experienţă care m-a zguduit: erau scrisori de demascare, oameni nevinovaţi erau pârâţi pentru activităţi inexistente, fiii îşi demascau părinţii, era o ură devastatoare, totală. Ajunsesem să am insomnii datorită acestor scrisori incredibile.

Mi-a picat la un moment dat, în mână, o scrisoare, acest fapt n-o să-l pot uita niciodată, fiindcă numele la care se referea erau cunoscute: în casa Barbu Slătineanu, din Cotroceni, se întâlneau, pe ascuns, duşmani ai poporului. Era vorba, de fapt, de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi ceilalţi mari oameni de cultură. Împreună cu Costache Olăreanu, ne-am sfătuit şi într-o noapte ne-am dus să-i anunţăm pe oameni că sunt vizaţi de un chiriaş. Multe dintre scrisori le-am rupt, le-am ars, astfel, multă vreme, făcând o activitate ilegală. Aşa erau vremurile. Am şi râs uneori, cu prietenii, desigur, un râs trist, dar aşa e, am dus o activitate ilegală, la un organ legal, al Partidului Comunist.

A fost şi o a treia perioadă când, văzându-se că nu sunt un prost şi că muncesc mult – făceam de serviciu noaptea, lucram de lunea până sâmbăta fără să mai plec acasă, dormeam pe maldărul de ziare, deci devenisem util, am fost reprimit la Secţia de Cultură, dând peste nişte oportunişti care nu scriau aşa cum gândeau. Între noi, în secţie, îşi spuneau opiniile, dar în scris o făceau, aşa cum primeau şi comanda.

 

În aceeaşi perioadă, din câte ştiu, aţi scris şi despre muzică. De ce? Aţi avut veleităţi de muzicolog?

 

Ca să reuşesc să fac gazetărie, am demonstrat că pot avea şi alte calităţi şi aşa am început să scriu despre muzică. Pentru că nu puteam să fac gazetărie şi să nu scriu, dar nici să nu fac compromisuri, am început să scriu cronică muzicală. Ulterior, mi s-a dat şi rubrica despre plastică, cu toate că nu mă pricepeam. Anumiţi muzicologi mă întreabă uneori de ce nu mă înscriu în Uniunea Muzicologilor din România, dar aş vrea să se ştie – nu sunt un muzicolog, ci am fost doar amator, a fost o perioadă de trecere.

A venit apoi relaxarea, când ziarul „Scânteia” era mai deschis, erau anii ’66, ’67, ’68, perioada de după Hruşciov, care anticipa Primăvara de la Praga şi se simţea în aer relaxarea ideologică. Atunci a venit un nou redactor-şef la ziar, un om pe care îl remarcasem, îl admirasem, dar despre care nu ştiam mai nimic, pe nume Dumitru Popescu – zis „Dumnezeu”.

Dumitru Popescu avea o foarte bună pricepere în a face o gazetă, cu toate că în scris nu era la fel de strălucit. Avea experienţă, doar fusese multă vreme la „Agerpres”, văzuse ziare şi reviste străine, şi de aceea ştia să conducă o gazetă, era un tip pragmatic. Împreună cu cei de bună credinţă, iubitori ai scrisului, reuşisem să atragem oameni, au semnat nume care meritau să se facă cunoscute în ziarul nostru: Ciucurencu. Andricu, Comarnescu, Jean Victor Pandelescu şi mulţi alţii.

A fost o perioadă bună pentru mine, căci am scris atunci nu mai puţin de 15 cărţi. Venise vremea când aceste cărţi, ale mele şi ale prietenilor mei, aveau şansa de a fi publicate. Aşa i-am cerut lui Popescu-Dumnezeu să plec la revista „Luceafărul”, unde lucra ca redactor-şef Bănulescu – care îmi fusese coleg şi bun prieten – şi care îmi propusese să fiu secretar general de redacţie, dar Popescu nu a fost de acord.

Eu nu ştiam ce se petrecea, de fapt, în ascuns.

La scurt timp, Dumitru Popescu a fost numit secretar al C.C. al P.C.R. – el fiind acela care îi scria discursurile lui Nicolae Ceauşescu. Aşadar avea nevoie de un om pe lângă el, un om care să cunoască şi scriitori, compozitori, plasticieni, profesori, deci o pavăză. Când mi-am dat seama, am protestat, însă destul de moale. Am rămas bun prieten cu Costache Olăreanu, Alexandru George, Radu Petrescu, cu toate că, am aflat ulterior, toţi aveau „dosarele şubrede”. Funcţia de secretar al CC al PCR îl schimbase mult pe Dumitru Popescu, iar discuţiile noastre deveniseră foarte reci, ne limitam la aproximativ 30 de cuvinte pe zi. În numele lui Popescu şi chiar fără ştirea lui, am ajutat mulţi prieteni: Pintilie vroia să facă nu ştiu ce film; a venit la mine şi Goma, cu o problemă şi Dimov, Ivănceanu; am făcut tot ce am putut în numele unui „bine”.

 

Cum era critica din acea vreme? Ce părere aveţi despre critica de azi?

 

Critica m-a întâmpinat cu mare căldură. Poate şi pentru că poezia conta foarte mult, dar mai ales, pentru că a fost semnată de oameni mari, precum Matei Călinescu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, deci o îmbrăţişare mult prea caldă.

Astăzi, această critică puternică nu se mai face, căci mulţi oameni de cultură sunt atraşi de politică şi îşi amână tot mai mult scrisul. Am avut plăcerea să asist la o discuţie mai apropiată, erau de faţă şi mai vechii mei prieteni Alexandru George, Costache Olăreanu, Barbu Cioculescu, Cornel Regman şi am avut o mare bucurie să te afli şi tu printre noi, căci doar aşa mai tânăra generaţie poate afla despre treptele vieţii noastre.

 Spuneam, m-a surprins într-un mod plăcut o intervenţie a poetei Irina Mavrodin, căreia i-am spus, acum opt ani, că mi-aş dori un critic-exeget, ea mângâindu-mi într-un fel durerea de a nu exista un asemenea critic. Nu am nevoie de un critic care să mă laude, că „am folosit calamburul, observaţia satirică, estetizată prin gratuitate, poematicul, transformarea unor mijloace auxiliare ca referatul, rezumatul sau articolul în specii literare...”, după cum afirma Marian Popa. Avem nevoie de o analiză profundă, asupra a ceea ce se întâmplă. Observăm că literatura a încăput pe mâna unora care habar n-au de critică...

Criticii trebuie să spună ce se întâmplă în proza şi poezia nouă, dar critica este încă adânc dependentă de istoria literară, de cercetarea sociologică a literaturii.

 

Dacă aţi fi critic, ce aţi sesiza că se întâmplă în poezia română contemporană? O urmăriţi cu atenţie?

 

Da, sigur. După părerea mea, poezia se desparte astăzi în două „aripi”: o aripă care s-a folosit multă vreme, dar care îşi pierde trep­tat din interes, o poezie metafizico-speculativă, în care abstrac­ţiunea domină; şi o a doua aripă, o poezie influenţată de cea an­glo-sa­xonă, o poezie a concretului, mă gândesc acum la poezia ame­ricană, de pildă.

Este vorba de o poezie directă şi îi pot aminti acum pe Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Brumaru, Stoiciu, adică o poezie absolut memorabilă.

 

Mai există cenzură? Unii scriitori încă se simt cenzuraţi. E şi cazul dumneavoastră?

 

În mass-media, cred că mai există cenzură; şi dacă ea mai există, atunci aş numi-o manipulare. În literatură, nu cred că mai există. Pe de altă parte există, totuşi, autocenzura. Am fost timp de 45 de ani „legaţi”, „strânşi” şi de aceea este normal să mai şchiopătăm încă.

 

Aţi avut o viaţă cu suişuri şi coborâşuri. Scrieţi despre propriile întâmplări? La ce lucraţi în prezent?

 

În primul rând lucrez la „Jurnalul” anilor ’66, ultimii mei ani de la „Scânteia”.

 Apoi, perioada când am fost director al Operei Române din Bucureşti, când după un timp am fost dat afară împreună cu Ilie Rădulescu. M-a ajutat mult primarul capitalei, Dumitru Popa şi Magdalena Popa.

Am plecat de la Opera Română în urma unei scandaloase întâmplări: spărsesem, din greşeală, un imens candelabru din cristal de Sighişoara. Şi aşa, nu ştiu cum, m-am trezit trimis la spitalul de nebuni. În felul acesta „Jurnalul” meu se prelungeşte din ’66 până în ’75, când am ieşit la pensie cupensionare de gradul II de invaliditate, pentru cădere psihică”.

„Jurnalul” acesta are şi un păcat: pentru că în anul 1970 am avut o tentativă de sinucidere, despre care, ulterior, am vorbit în cărţile mele.

Am făcut în aşa fel încât cu toate că eram „ieşit din rânduri”, după cum s-a exprimat cineva, mi-am notat totul, m-am apucat de scris, cu toate că eram „suspect de multă vreme”.

Ca să rezist, să nu înnebunesc, m-am mutat la Pietroşiţa şi cu mâinile mele mi-am construit o frumoasă casă.

 

Cum vedeţi sfârşitul acestui secol?

 

Planeta sărăceşte, resursele pier.

 

Pentru încheiere, un cuvânt pentru redacţia revistei „Porto-Franco”.

 

Poţi pronunţa doar numele „Porto-Franco” şi eşti cucerit. Am speranţa că această revistă va avea mereu ceva de spus, trebuie să rămână unită şi puternică. Rămân cu toată dragostea alături de cei ce semnează, această revistă, îi susţin şi le urez succes. Să avem credinţa că va fi bine.

 

22.XI.1996, Târgovişte, Romania

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com