Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu Adrian Popescu, laureatul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia, Botoşani 2007

 

Florentina Toniţa

 

 

Laureaţii primelor 15 ediţii ai Premiilor Naţionale de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia sunt: Mihai Ursachi (1991), Gellu Naum (1992), Cezar Baltag (1993), Petre Stoica (1994), Ileana Mălăncioiu (1995), Ana Blandiana (1996), Ştefan Augustin Doinaş (1997), Mircea Ivănescu (1998), Cezar Ivănescu (1999), Constanţa Buzea (2000), Emil Brumaru (2001), Ilie Constantin (2002), Angela Marinescu (2003), Şerban Foarţă (2004), Gabriela Melinescu (2005).

Juriul actualei ediţii este format din Mircea Martin (preşedinte), Nicolae Manolescu, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu şi Ion Pop.

  

Florentina Tonita-               Domnule Adrian Popescu, vă aflaţi la Botoşani cu prilejul Zilelor Eminescu. Astăzi, 14 ianuarie, sunteţi fericitul câştigător al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia. Premiul vine în 2007, an în care dumneavoastră adunaţi 60 de ani pământeşti. Ce semnificaţie are acest gest al Botoşanilor? Credeţi că premiul vine prea devreme, chiar dacă au trecut peste 35 de ani de la debutul dumneavoastră cu volumul Umbria, în 1971? Aţi mai fi avut de spus în poezie lucruri semnificative, care ar fi putut să schimbe percepţia cititorului şi a criticului faţă de opera dumneavoastră? Sau vine la timp?

 

-               După părerea mea, premiul a venit la timp. E un act de generozitate din partea Primăriei Botoşani, a Consiliului Local, a Fundaţiei Hyperion, a tuturor factorilor culturali şi spirituali din acest oraş, de a răsplăti un traseu poetic, un destin poetic ce se încheagă acum, în preajma împlinirii, în luna mai, a 60 de ani de viaţă.

-               La mulţi ani!

                 (Adrian Popescu, stânga,sursa foto: http://www.probotosani.ro/index-53-996-996)

-               Mulţumesc, cu anticipaţie de câteva luni. Desigur, ce am avut de spus, prin voia Domnului, am spus în volumele ce s-au înşirat din 1971 şi până recent, este o lucrare împlinită din acest punct de vedere. Premiul Opera Omnia, care sună, desigur, pretenţios, dar care este şi o parafă asupra unei creaţii, a unui traseu poetic, se potriveşte cu gândul meu, nu numai cu gândul organizatorilor şi al juriului. Un juriu eminent, un juriu format din profesori de literatura română şi critici literari de primă mână, dar mă simt obligat să spun că şi ceilalţi nominalizaţi, chiar dacă nu au avut şansa mea de a primi această distincţie, au avut reale calităţi de a fi preţuiţi de juriu. Îi asigur că nu este un act de orgoliu din partea mea, ci de recunoştinţă şi de solidaritate cu ei, şi cu speranţa că şi ei vor putea să aibă parte de acest moment fast în anii ce vor veni.

-               Ceilalţi scriitori nominalizaţi pentru Premiul Opera Omnia din acest an sunt Ion MIrcea, Cristian Simionescu, Mircea Dinescu, Nicolae Prelipceanu, fiecare dintre ei cu o operă bine definită în spaţiul literar românesc. Desigur, vă sunt cunoscuţi, aţi scris despre poezia lor de-a lungul timpului. Aveţi o experienţă vastă în juriile naţionale de acest gen. Vă provoc să facem un exerciţiu de generozitate şi de prietenie deopotrivă: încercaţi să vă autoexcludeţi pentru câteva momente din rândul nominalizaţilor la premiu şi să treceţi de partea cealaltă a baricadei, oferind premiul dumneavoastră unui poet din cei patru rămaşi în cursă.

-               Este foarte, foarte greu. La fiecare ţin într-un anume mod. Cu Ion Mircea am fost coleg şi mă leagă de el o prietenie de peste 35 de ani, este vorba de perioada fastă de la Echinox. Cu Mircea Dinescu, la fel, este vorba despre o relaţie amicală începută în 1971, an în care am primit fiecare câte un premiu, este vorba, deci, de o relaţie afectivă. Cu Nicolae Prelipceanu sunt bun prieten de ani de zile. Îi port recunoştinţă pentru că, într-un fel, el m-a făcut cunoscut şi mi-a creat o familiaritate cu cercurile literare bucureştene, mă refer aici la Marius Robescu, Petre Stoica, Laurenţiu Ulici. Cu el am ieşit cumva în lumea bucureşteană, lumea capitalei. De asemenea, o preţuire aparte am şi pentru Cristian Simionescu. Chiar dacă nu am fost foarte apropiaţi la început, aici, la Botoşani, ne-am apropiat şi cred şi în steaua lui norocoasă. Nu pot, deci, să mă împart, juriul a avut şi în cazul meu o sarcină extrem de dificilă. Ca orice judecător, ai insomnii şi multe mustrări de conştiinţă de a nu greşi, şi totuşi trebuie să alegi la un moment dat şi să tai nodul sau să dezlegi nodul, astfel încât lucrurile să fie tranşante. În ceea ce mă priveşte, cred că juriul a urmărit şi o succesiune a generaţiilor, pentru că până acum au fost premiaţi cei dinaintea generaţiei noastre, generaţia 60 – una strălucită, fără îndoială. Acum, generaţia 70, într-un fel intră în competiţie şi câştigă prin mine. Eu mă consider, deci, un reprezentant al promoţiei, care a fost foarte legată de cea dinainte, dacă mă refer la Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Ilie Constantin, regretatul Mihai Ursachi. Cu toţii ne-am avut într-o strălucită prietenie literară. Cum spunea Stoiciu, eu fac un fel de trecere între 60 şi 70. Nu ştiu dacă juriul s-a gândit la acest lucru, dar eu o simt ca un fel de continuitate, o legătură în timp şi peste timp.

-               Sunteţi mult mai generos decât am anticipat, oferindu-le colegilor dumneavoastră şanse egale.

Vă rog să spuneţi cum pare climatul critic în care aţi debutat în 1971, un timp destul de dificil în literatura română, comparativ cu cel al anilor 2000, în contextul unei avalanşe editoriale aparent necontrolate în ziua de azi.

-               În 1971, când am debutat editorial (după un început la Steaua, în 1964, căreia îi port recunoştinţă, şi Echinox, care m-a format şi în climatul căruia am crescut), eram militar în termen la Bucureşti şi m-a luat prin surprindere premiul de atunci. Climatul era unul de încurajare a tinerilor, deschis, dar nici nu era o avalanşă de nume. Erau Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, nu era o mulţime de nume, ci câteva cazuri relativ izolate, care reuşiseră să se impună în revista Echinox, în Dialog de la Iaşi, chiar aveam o relaţie caldă cu ieşenii. A fost o primire binevoitoare din partea criticilor, de la Nicolae Manolescu la Ion Pop, care scrisese în întâmpinare o serie de portrete de autor în devenire, căci noi ne formam ca personalităţi, ca individualităţi, mai bine spus. De asemenea, pozitiv şi cu seriozitate scrisese despre noi Ilie Constantin în Echinox, în 1972, şi cu un spirit de comuniune poetică, de întâmpinare absolut deschisă la fenomenul înnoitor. Dinescu şi Echinox, în acelaşi timp, încercau să schimbe ceva. Sigur că nu eram atât de spectaculoşi, cei de la Echinox, mai erau şi alţii. Mai scrisese Cornel Regman, regretatul critic din Cercul literar de la Sibiu. Am avut şi sprijinul Editurii Dacia, prin regretatul Alexandru Căpraru. Era un climat relativ deschis, care treptat s-a închis după întoarcerea din China a lui Ceauşescu…

-               …celebrele teze comuniste…

-               … da, tezele comuniste. Noi am pătruns prin acest interval strâmt, dar am ţâşnit prin uşa întredeschisă şi am reuşit, în prelungirea unei relative deschideri începută în 1968 şi închisă în 1971, să prindem acest tren. Astăzi posibilităţile sunt infinit mai mari. Avalanşa de nume, unele foarte promiţătoare, este de-a dreptul bulversantă. Criticii tineri scriu despre opera poeţilor tineri cu foarte multă pricepere, cu entuziasm, cu exactitate…

-               … cu responsabilitate!

-               Exact! Numele noi sunt multe. Multe au confirmat, mai ales cele premiate la Botoşani cu Premiul Naţional de Poezie Opera Prima, iar confirmarea este un fel de ofrandă a tinerei poezii adusă publicului şi criticii. Toţi au confirmat, de la Dan Coman…

-               …Dan Bogdan Hanu, Dan Sociu…

-               …Perdivară… Toţi au fost foarte bine cotaţi. Dar, în acelaşi timp, se citeşte tot mai puţin. Fiind foarte multe nume, se creează un zgomot de fond, nu mereu se ascultă vocile. Noi, fiind mai puţini, eram receptaţi într-o linişte interioară mai mare. Erau mai puţine voci ce aveau norocul să se impună. Editurile publicau mai mult poeţii tineri, nu venise încă acea nenorocită închidere din 75-76, care obliga editurile la publicarea tinerilor poeţi doar în volume colective. Am prins un interval bun, o nişă, intervalul în care să ne spunem cuvântul. Merita, pentru estetic, fără îndoială, găsind în estetic o atitudine împotriva politicului, a apăsării, a ideologiei, o curăţire pe care o poate aduce esteticul. Rezistenţa noastră prin cultură nu era o insurgenţă prin cultură. Sincer vă spun, regret că nu am fost mai curajos, mai îndrăzneţ şi că nu am coagulat mai eficient. Însă ne va judeca altcineva pentru asta şi ne va clasa. Era o perioadă în care eram în bună relaţie colegială cu ieşenii.

-               Domnule Adrian Popescu, vă felicităm încă o dată pentru premiul obţinut la Botoşani şi vă aşteptăm să reveniţi acasă la Eminescu.

-               Cu cea mai mare plăcere!   

 

(a consemnat Florentina Toniţă)

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)