Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

Interviu cu Alexandru (Sae) Preda

„Marin Preda a fost omorât”- susţine Alexandru (Sae) Preda, fratele scriitorului Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman — d. 16 mai) 1980, Mogoşoaia) -

 

Gabriel Argeşeanu (foto)

 

 

Domnule Alexandru Preda, în lumea literară sunteţi cunoscut cu numele de Sae. În calitate de frate uterin, vă rog să-mi spuneţi cum l-aţi perceput pe Marin Preda?

 

Marin a fost o fire liniştită, blândă chiar, încă din copilărie. Nu era vorbăreţ, bătăuş şi, cum o spunea chiar el, unii îl credeau că este bleg. Cu toate acestea, din clasa a cincea pasiunea pentru literatură l-a acaparat în aşa măsură încât citea tot timpul. Citea noaptea, citea pe câmp, umbla cincisprezece kilometri prin comunele vecine după cărţi şi aşa a reuşit, până când a plecat la şcoala normală, să citească multe cărţi de valoare din literatura clasică română şi universală. A fost, aparent, un tip ursuz pentru cei care nu-l apreciau şi care îi erau ostili. Şi au fost mulţi. Ca om, a fost şi un bun familist. Şi-a iubit copiii foarte mult; dorinţa lui cea mai mare fiind să-i vadă mari şi realizaţi, însă nu a reuşit.

 

S-a spus despre Marin Preda că era un băutor inveterat. În „Cartea albă a securităţii – istoriei literare şi artistice. 1969 - 1989” echipa redacţională, coordonată de Mihai Pelin, dădea tiparului o notă referitoare la moartea scriitorului. Există un pasaj controversat: „(...) De circa 10 ani obişnuia să consume băuturi alcoolice. Avea dese certuri cu soţia şi locuia aproape tot anul la Mogoşoaia. Era antrenat la băutură şi chefuri prelungite de către scriitorii Eugen Simion, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu şi Gheorghe Buzoianu”. Aveaţi cunoştinţă de astfel de petreceri la care era nelipsit Marin Preda?

Ceva, ceva, există, dar nici vorbă a fi adevărată o astfel de caracterizare. Marin nu a fost băutor timp de cincizeci de ani. După aceea, anturajul a contat foarte mult. Dumneavoastră ştiţi că în lumea scriitorilor se formează grupuri şi, la o discuţie mai prelungită, se mai şi bea. El mergea la Capşa, la restaurantul Casei Uniunii Scriitorilor ori la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde se mânca ieftin şi bine. Adevărul este că nu bea orice, ci numai băuturi bune şi niciodată în timpul zilei. Iar când avea de lucru, şi slavă Domnului că avea, nu era cu băutura în cap. Se zice că în seara nenorocirii, când a lucrat la finisarea piesei de teatru „Tinereţea lui Moromete”, a consumat, fiind la birou singur, cafea şi whisky, lucru confirmat de femeia de serviciu, prezentă acolo. În ce cantitate, Dumnezeu ştie ?

 

În cartea Marianei Sipoş, „Dosarul Marin Preda”, există o mărturie a doamnei Cleopatra Stănescu, fosta secretară a Editurii Cartea Românească şi unul din oamenii de încredere ai lui Marin Preda, căreia scriitorul îi cerea ca tot ce găseşte, în cazul că i se întâmplă ceva, să vi le predea dumneavoastră personal. De ce această fatidică impresie de apropiere a sfârşitului? Avea cunoştinţă de plănuirea înlăturării sale?

 

Din câte ştiam, nici eu nici el, în aparenţă nu eram urmăriţi. Multe lucruri le-am aflat după moartea lui, pentru că, trăind în Bacău, veneam numai de două-trei ori pe an la Bucureşti, pentru câteva zile, contactul fiind mai mult telefonic. Nu eram, ca să zic aşa, în miezul problemei. El din alte motive mi-a încredinţat o valiză, înainte de 70, care conţinea scrisori şi fotografii de la primele lui neveste, Aurora Cornu şi Eta Boieriu, însă nu şi manuscrise. Mi-aduc aminte că el mi-a dat bani să cumpăr valiza; m-am dus la Cartea Românească, pentru că scrisorile le ţinea acolo, după care valiza am încuiat-o într-o cuşetă la Gara de Nord, recuperând-o la plecarea la Bacău şi pe care am depozitat-o la biroul meu. Se poate ca secretara să fi cumpărat şi ea o valiză. În 1970, a venit la Bacău Marin şi mi-a cerut valiza pe motiv că are fişet metalic la editură şi o poate ţine acolo. De ce nu o ţinea acasă, deocamdată nu este de discutat.

La moartea lui Marin, doamna Stănescu, care ieşise la pensie, m-a căutat la telefon, iar a doua zi când m-am prezentat la editură am avut o discuţie de unde reieşea că o rugase să-mi încredinţeze personal o valiză. Se zice că şi lui Eugen Simion i-ar fi spus treaba aceasta. Cert este că, după înhumare, am aşteptat zece zile în Bucureşti, timp în care am vorbit cu George Macovescu şi am mers la procuratura municipiului. De la Mogoşoaia se ridicase totul şi se dăduse familiei. La Cartea Românească totul era sigilat şi se formase o comisie din şapte persoane, printre care Laurenţiu Fulga şi Cornel Popescu, pentru a evalua şi inventaria. Într-un final, am fost anunţaţi că nu există nici o valiză pentru mine. În cartea Marianei Sipoş există procesul verbal unde se menţionează şi existenţa unui bileţel cu numele meu.

 

Ce era în această celebră valiză?

 

Băiatul meu, Marin, student în acea vreme, văzuse la Mogoşoaia manuscrisul de la „Era ticăloşilor” şi câteva caiete cu notiţe. Încă din 1956, chiar eu am citit dintr-un astfel de caiet gros cu notiţe, pe care nu l-am mai văzut de atunci. Nu ştiu ce s-a întâmplat nici cu manuscrisele ţinute acasă, care odată publicate nu mai au mare valoare. Sunt sigur că au dispărut manuscrise de mare valoare.

 

Pentru filologi sunt foarte importante manuscrisele publicate.

 

Aşa este, din acest punct de vedere este o bogăţie, numai că nu se ştie unde sunt.

 

S-a spus că a murit înecat cu propria vomă, lucru infirmat de poziţia corpului, dar şi de profesorul Beliş, directorul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”. Despre asfixia mecanică cu vomă se poate afirma că nu poate fi accidentală. Aveţi o altă versiune stabilită din surse neoficiale? În acest caz, cum de a fost posibilă apariţia unor plăgi deasupra arcadei, fără să fi existat o agresiune fizică?

 

Eu, fiind la capela Institutului Medico-Legal, eram prea şocat pentru a pune întrebări cum s-a întâmplat. L-am rugat pe fiul meu să meargă la Institut şi să facă o ciornă după buletinul de autopsie. Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, că în mod cert a fost omorât. Dumnezeu ştie, de cine şi cum?

 

Se pare că prin moartea lui Cornel Popescu a fost spulberată şi una din ultimele şanse de a afla adevărul?

 

Cornel Popescu ştia locul unde au fost duse documentele ridicate de Securitate şi Procuratură de la „Cartea Românească” şi, poate, chiar de la Mogoşoaia. Cred că ştia şi alte lucruri. Mariana Sipoş l-a contactat şi nu a vrut să se confeseze. A răspuns doar: „Da, da, da...”

 

Dacă situaţia era normală, fără implicaţii dubioase, cum de persoanele audiate în calitate de martori dau declaraţii contradictorii?

 

În seara fatidică se zice că o scriitoare i-a turnat un pahar de tărie, dintr-o sticlă. Ce ştiu, şi îmi confirmă fiul meu Marin, care a stat de vorbă cu Mazilescu şi cei care au fost acolo, este că declaraţiile sunt contradictorii. Nenorocirea este că mulţi dintre cei prezenţi în timpul anchetei au murit.

 

Cum comentaţi această reabordare a operei lui Marin Preda?

 

Nu-mi vine să comentez în nici un fel, pentru că ăştia sunt nişte imbecili, nişte tâmpiţi. Ce să cred eu despre Gheorghe Gigurcu? Ce să cred eu despre Alexandru George, care este cunoscut în lumea literară ca o hienă, mâncător de cadavre de scriitori? Total imbecil. O reglare de conturi în această lume, prin care să iasă ei în faţă, pentru că ăsta nu se poate apăra decât prin câţiva prieteni. A mai apărut şi grasul ăsta de Alex Ştefănescu, cu tâmpeniile lui, care spunea că se documenta din presa comunistă, că a fost stâlpul puterii comuniste, el care nu a avut nici o funcţie publică, decât redactor şi director al Editurii „Cartea Românească”, care era a Uniunii Scriitorilor şi nu a statului. Vine el acum şi spune că a recitit opera lui Marin Preda şi există în ea realism socialist. Dacă cutare şi cutare, scriitori mărunţi, au fost membrii C.C.-ului, el putea să fie de şapte ori mai membru al C.C., putând avea funcţii mari. Dar nu a vrut. El a fost omul scrisului şi se îndrăgostise de munca de editor. Nu spun că oamenii puterii nu-l curtau, şi chiar se temeau de el.

 

Gabriel Argeşeanu

 

 

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com