Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu Ana BLANDIANA

Din volumul de interviuri - Mărturii dintre milenii (coperta jos)

 

Angela BACIU-MOISE

 

 

Angela Baciu: Stimată D-nă Ana Blandiana, va multumesc foarte mult pentru acest interviu, pentru început, se poate vorbi despre o tipologie a scriitorului roman la începutul mileniului? Credeţi că există un singur tip de scriitor român acum?

 

Mie mi se pare că, în timp ce înainte de ’89, scriitorii puteau fi împărţiţi doar după două criterii importante (cei ce aveau talent şi cei ce nu aveau, pe de o parte, şi cei oportunişti şi cei neoportunişti, pe de alta), acum împărţirilor acestora, rămase în vigoare, li se adaugă altele şi altele: împărţirea în tineri şi bătrâni, în bogaţi şi săraci, în cei singuri şi cei aglutinaţi în cercuri de interese (ca să folosesc o expresie neliterară), în cei pentru care contează succesul de critică şi cei pentru care contează succesul de public, în cei care apar la televizor (ca invitaţi sau, şi mai bine plasaţi, ca moderatori), în cei care sunt editaţi pe hârtie şi cei care sunt editaţi virtual, şi câte şi mai câte.

 Dacă ar trebui să găsesc o singură caracteristică a scriitorului român de azi, o caracteristică valabilă pentru toţi, oricât de diferiţi, cred că v-aş răspunde că sunt scriitori care îşi caută cititorii, nu scriitori care sunt căutaţi de cititori. Iar această caracteristică este dramatică nu atât pentru cei tineri, care nu cunosc decât acest tip de situaţie, cât pentru cei care au cunoscut şi situaţia inversă.

 

               Angela Baciu: Se ştie că deseori, în viaţa non-literară, scriitorii sunt „vitregiţi” de soartă. A existat după părerea Dumneavoastră o diferenţă între scriitorii rămaşi în ţară în vremea regimului ceauşist şi cei din diapora?

 

Vitregiţi au fost şi scriitorii din ţară, şi cei din exil. Deosebirea era că acasă, alături de suferinţa lor, era suferinţa cititorilor lor, pe care, în cazurile optime, o şi exprimau, în timp ce în exil suferinţa era amplificată de o singurătate fără margini. Acestei singurătăţi i se adaugă acum o inexplicabilă şi revoltătoare dificultate a reintegrării valorilor din exil în cultura de acasă.

 Cu excepţia lui Eliade şi Cioran, pe de o parte, şi a lui Paul Goma, pe de altă parte, reeditaţi mereu, şi mereu în centrul atenţiei în bună măsură graţie unor pasiuni şi polemici extraliterare, chiar şi atunci când s-au întors fizic în ţară, chiar şi atunci când au fost publicaţi de edituri româneşti, scriitorii plecaţi la un moment dat nu sunt recuperaţi de conştiinţa publică. Evident, asta şi pentru că azi conştiinţa publică nu mai are timp de literatură. Cazul cel mai dramatic şi mai nedrept mi se pare cel al lui Vintilă Horia.

 

 Foto: Ana Blandiana (stânga) împreună cu Angela Baciu-Moise, sursa foto: colecţia autoarei ( copyright)

 

                Angela Baciu: Exista într-adevăr „generaţiile literare” sau „curente literare” sau sunt doar invenţii terminologice?

 

„Generaţie” este o noţiune valabilă şi chiar indispensabilă la 20 de ani, dar tot mai lipsită de sens şi chiar ridicolă mai târziu. La sfârşitul adolescenţei solidaritatea de generaţie poate să fie colorată artistic, sau politic, sau doar biologic, dar oricum ar fi se dizolvă cu timpul în nenumăratele nuanţe pe care înaintarea în vârstă, în viaţă şi în artă le presupune.

Cred că seria ’90 şi seria 2000 sunt deja prea adulţi pentru a nu fi depăşit solidaritatea iniţială şi a nu fi ajuns în faza de desprindere, în măsura în care există, a personalităţilor.

Curentele literare, pornite întotdeauna din entuziasmul unei generaţii tinere, sfârşesc prin a fi reprezentate doar de câteva personalităţi care le-au supravieţuit tocmai pentru că le-au călcat regulile În ceea ce priveşte generaţia ’60, ne-am asemănat nu prin ceea ce voiam să facem, ci prin ceea ce nu voiam să facem. În orice caz, am evoluat extrem de diferit. De solidaritate nici nu a mai putut fi vorba.

 

                Angela Baciu: V-aţi simţit vreodată aparţinând vreunui curent literar?

 

 Nu m-am simţit aparţinând nici unui curent, nici unui grup şi chiar nici unei generaţii de foarte devreme, iar cu timpul, şi mai ales după ’89, neapartenenţa n-a făcut decât să crească.

 

              Angela Baciu: Cartea pe suport clasic pare a-si trai ultimele decenii… Oricum tirajele mari par sa fie condamnate de către existenţa calculatorului şi a internetului. Se va scrie mai puţin (bine) în viitor? Ar putea mass-media să salveze cartea clasică?

 

Este un fenomen care nu ţine nici de critica literară, nici de Uniunea Scriitorilor, ci de economia de piaţă. Într-o lume în care noţiunea de marfă este atât de preţuită încât a devenit superlativ de sine stătător („marfă!” se exclamă cu sensul de grozav, extraordinar), scrisul a devenit şi el o marfă pentru cei care vor să-l transforme în bani. Somaţia nu mai este însă „Banii sau viaţa!”, ci banii sau valoarea (de natură artistică).

Există mai ales o luptă între superficialitate şi profunzime, între semidoctism şi cultură. Şi una şi alta se poate face şi pe hârtie şi pe ecranul computerului. Există tineri performanţi care studiază şi citesc pe computer şi alţii care fac pe computer jocuri idiotizante şi citesc pe hârtie cărţi şi reviste de trei parale.

Din păcate presa (mai ales cea audio-vizuală) are tendinţa constantă de a ieşi din domeniul culturii. Şi asta nu numai la noi. Asta nu înseamnă, bineînţeles, că nu se vor mai scrie cărţi bune, înseamnă doar că numărul celor ce le vor citi va fi tot mai mic.

 

               Angela Baciu: O altă problemă a scriitorului român este traducerea sa în limbi de circulaţie internaţională. Cât de mulţi scriitori traduşi cunoaşteţi?

 

Cu o carte sau două sunt destul de mulţi şi numărul lor este în creştere. Aflaţi constant în interesul traducătorilor, câţiva: Sorescu, Vişniec, Cărtărescu. În ceea ce mă priveşte, am cărţi, de poezie şi de proză, traduse în 24 de limbi.

 

               Angela Baciu: Organizarea unor festivaluri de literatură (precum cel de la Neptun, de exemplu) sau acordarea unor premii literare, stârneşte deseori controverse…ori acuzaţii grave, sunt acestea argumentele?

 

Da, în lumea literară europeană (şi nu numai) festivalurile de poezie, şi târgurile de carte, şi premiile au un rol foarte important. Festivalurile de poezie mai ales sunt un fenomen în plină revenire şi chiar ofensivă, un fel de încercare de a opune subculturii şi vulgarizărilor de tot felul rezistenţa valorilor esenţiale şi necomerciabile, dar puse în lumină cu fantezie şi ingeniozitate.

 Sunt ţări în care festivalurile de poezie sunt adevărate evenimente mediatice şi chiar mondene, care nu precupeţesc nimic pentru a reaşeza poezia în centrul atenţiei şi al lumii, ca pe un scut împotriva degradării. Şi ce este mai minunat, în Italia, sau în Norvegia, în Slovenia sau în Portugalia, în Israel sau în Olanda, festivalurile de poezie reuşesc să strângă adevărate mulţimi recunoscătoare, venite uneori de la mari depărtări ca să asculte poezie.

Cele mai mari momente de bucurie pe care le-am trăit în ultimul deceniu au fost cu prilejul unor asemenea festivaluri.

La festivalul de la Neptun nu am fost, aşa că nu ştiu cum se fac invitaţiile.

 

               Angela Baciu: Care sunt proiectele Dumneavoastră literare?

 

Lucrez de mai mulţi ani la o carte mai specială, ceva între proză, amintire şi eseu, o carte care nu ştiu când se va termina. Şi bineînţeles, scriu versuri pe care, din când în când, le public în reviste sau într-un nou volum. Ultimul, Refluxul sensurilor, mi-a apărut în 2004. Următorul, probabil la anul.

Şi mi-ar plăcea să am din nou liniştea necesară întoarcerii la proză.

 

              Angela Baciu: Sunteţi un om împlinit?

 

              Dacă „împlinit” înseamnă că aş fi făcut tot ce voiam să fac şi aş fi scris tot ce voiam să scriu, atunci răspunsul este NU. Dacă însă întrebarea e legată de măsura în care cărţile mele de până acum mă exprimă şi mă împlinesc, atunci răspunsul este DA.

 

Angela Baciu: La care dintre cărţile Dumneavoastră aţi lucrat cel mai mult şi care vă este cea mai dragă?

 

Cel mai lung timp (mai mult de 8 ani) am lucrat la Sertarul cu aplauze. Dintre cărţile de poeme cel mai mult ţin la Octombrie, noiembrie, decembrie, dintre cele de proză la Proiecte de trecut.

 

Angela Baciu:Cum v-aţi hotărât să treceţi de la poezie la proză? De ce aţi făcut-o?

Am simţit mereu nevoia să cobor în realitate mai adânc şi mai exact decât îmi îngăduia poezia (care are întotdeauna – şi cu cât e mai adevărată – puterea de a scăpa determinărilor de timp şi de loc). Soluţia era proza, care în plus mi-a dat întotdeauna sentimental creaţiei, în sensul că eu eram creatorul, în timp ce în poezie lucrurile sunt mult mai greu de definit din cauza irizărilor, iar „vocea zeului”, pe care o auzea şi Socrate, e mult mai stăpână. Visez să revin şi la scrierea prozei, nu numai pentru că visez cărţi, ci şi pentru că visez liniştea în care se pot scrie cărţile. Vorbesc despre cărţile de proză, pentru că poemele se scriu fără condiţii şi fără să te întrebe dacă ai timp sau nu pentru ele.

 

Angela Baciu: Credeţi că un scriitor are obligaţia să se implice în societatea în care trăieşte, să se simtă responsabil pentru ea?

 

Depinde de societate. Cu cât e mai normală, mai echilibrată, mai armonioasă, cu atât datoria scriitorului faţă de ea este mai mică, aş spune chiar că în acest caz – destul de puţin probabil, de altfel – are dreptul s-o ignore.

 Dar cu cât societatea căreia îi aparţine este mai nefericită, mai aberantă, mai absurdă, cu atât el este mai obligat să devină căutătorul ei de sens, interpretul ei în lumea ideilor, purtătorul de cuvânt al celor care suferă. De altfel, nimic nu se petrece programat, reacţiile se aşează de la sine după anumite linii de forţă, precum pilitura de fier după liniile de forţă ale câmpului magnetic.

 

Angela Baciu: Ce părere aveţi de felul în care se degradează limba română pe stradă, în ziare, pe micile ecrane?

 

Degradarea limbii romane este pentru mine nu numai un prilej de nelinişte, ci şi unul de revoltă şi de spaimă, pentru că degradarea limbii oglindeşte degradarea gândirii, iar vulgaritatea şi semidoctismul care ne agresează prin mijloacele audiovizualului nu sunt decât forme de manifestare a unei reducţii intelectuale şi chiar sufleteşti.

O persoană care ajunge să vorbească într-o limbă redusă la câteva sute de cuvinte, dintre care unele prescurtate, fragmente, cioburi de vorbe, iar altele luate după ureche din limbi pe care nu le cunoaşte îşi reduce proporţional cu această simplificare şi capacitatea de a gândi, pentru că nu există decât ceea ce este formulat.

 

Angela Baciu: D-na Ana Blandiana, va multumesc foarte mult.

 

.....................................................................................

 

Foto: Autoarea Angela Baciu-Moise (Bucureşti 2008), fotograf: Iulia Ganea (copyright)

Coperta volumului: "Mărturii dintre milenii"

 

   

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)