Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

LA ANTIPOZI, DE VORBĂ CU ROMÂNI FRUMOŞI (1) - CĂTĂLIN ANASTASE

Loredana TUDOR-TOMESCU

 

 

Până nu demult nu legam numele lui Cătălin Anastase decât de figura simpatică, degajând un aer relaxat si, totusi, „determined", a unui tânar de vreo 30 de ani, actor, pe care l-am mai văzut o singura dată, prilej cu care am schimbat două fraze de complezenţă. Dar, curioasă din fire şi nerăbdătoare să mă acomodez cu relativ noul meu statut de rezident permanent în Australia, am început să răsfoiesc ziarele locale de limba engleză, mai vechi şi la zi, şi nu mică mi-a fost surpriza să îi întâlnesc numele şi poza într-un articol apreciativ, legat de proiectele sale artistice în Australia. Ştiţi dvs., unul din acele articole care te fac instantaneu să te simţi oleacă mai bine în pielea ta de român, bine-ntinsă pe visele cu care ai venit de acasă, taman de pe cealaltă parte a globului pământesc. Ce mică-i lumea mare, Doamne, multumescu-Ţi Ţie! Poate dintr-un bun instinct de PR, poate doar sensibil la amănuntul că-s româncă, la fel ca el şi ca soţia sa Adriana (fetiţa lor, Tea, e născuta in Noua Zeelandă), Cătălin a avut bunăvoinţa de a-mi răspunde la câteva întrebări. La rându-mi, împart această discuţie acum şi aici, cu dumneavoastră.

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Două femei in viaţa mea si două meserii”, ne dezvăluie secretul unei fericiri constante, actorul Cătălin Anastase

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

L.T.: Cătălin, eu te ştiu ca actor şi, totuşi, văd că-n Australia ai spart gheaţa ca artist fotograf, cu expoziţii personale, colaborări interesante...

 

C.A.: Nu ştiu nici eu cum să mă prezint: actorul Cătălin Anastase sau artistul fotograf Cătălin Anastase?!? Nu văd însă, de ce n-ar incăpea amândouă pe cartea mea de vizită, în viaţa mea. La urma urmei, dacă-i loc de două femei în viata mea (Adriana si Tea), de ce nu ar fi loc şi de două meserii? Faptul că m-am făcut remarcat şi util, intâi prin arta fotografică în această nouă patrie a mea, Australia, nu e rezultatul unei opţiuni, ci al unei conjuncturi. Ca să mă fac înţeles ar trebui să încep prin a spune cum am ajuns aici, atât de departe de Constanţa copilăriei mele, de Bucureştiul unei studenţii de poveste, de România şi de atâţia oameni dragi.

L.T.: Chiar dacă-mi devansezi o întrebare, începe cu asta, dacă simţi că aduce de la bun început lumină asupra celui ce eşti.

 

C.A.: Având deja un background destul de reprezentativ în arta fotografică – o să revin mai încolo asupra lui-, am lansat ambasadei neozeelandeze propunerea de a face o expoziţie fotografică, în septembrie 2000, despre oameni, evenimente şi obiceiuri din România, urmând apoi să fotografiez aspecte din stilul de viaţă neozeelandez şi din cultura maori. Am trimis pe e-mail o serie de imagini cu mânăstiri din nordul Moldovei (apropo, vă recomand site-ul de turism ecumenic www.pelerintour.ro, nu neapărat pentru imagini, cât pentru textele de prezentare a mânăstirilor din Bucovina) sau altele cu pâine făcută-n ţăstul oltenesc sau cu bătrâni în parc, visând la vremuri apuse. Nimic politic. Le-a plăcut şi m-au întrebat dacă am sală de expozie. Nu aveam, de unde să am eu sală de expoziţie în NZ? Şi, totusi, sala era o condiţie sine qua non ca să-mi pot lua startul. Am apelat la un unic prieten din NZ, din Wellington, şi mi-a găsit o galerie în Mastertown, la vreo sută de kilometri depărtare de oraşelul lui. Am fost invitat să expun pentru perioada martie-aprilie 2001. Am trimis e-mail la ambasadă, cu dovada  că am închiriat sala pentru expoziţie, s-a verificat, am trimis apoi paşapoartele noastre - al meu şi, pe atunci, al prietenei mele Adriana, pe 20 dec. 2000, şi le-am primit înapoi cu viza de pe 10 ian. 2001. Pe 20 feb. 2001 am plecat din România, cărând cu noi valize umplute la refuz cu vise şi cu amintirea oamenilor dragi. Necunoscutul mă provoca, imi ascuţea simţurile, mă simteam ca o cală de vapor, în beznă totală, dar cu motoarele mergând din plin. Adrenalina era singurul fluid care-mi curgea prin trup atunci, intreţinându-mi funcţiile vitale.

 

L.T.: Se pare că voi aţi fost un caz fericit, rapid soluţionat, de acordare de viză . Mie mi-a luat 2 ani şi o groază de bani un proiect asemănător.

 

C.A.: Vizualizează, te rog! Octombrie în Bucureşti... Afară plouă mărunt şi umezeala îţi terciuieşte suflet, vise, speranţe, haine, privire. Simt mirosul prafului îmbâcsit în hainele umezite ale trecătorilor, strada miroase ca o haită de câini cu blana udă. Străzile Bucureştiului nu se împrospătează în ploaia de toamnă, dimpotrivă. Smârdan... câtiva ţigani trec în fugă, înjurându-se, un trăsnet le acoperă vocile şi trezeşte o alarmă auto care sună strident, isteric. Alte înjurături se aud în noaptea acelei toamne mohorâte. Eu şi cu Adriana facem din noapte zi, în faţa unui computer dintr-un Internet-Cafe. Scriem Ambasadei să ne dea viza spre alt tărâm, parcă spre lumea cealaltă. De asta ne săturaserăm, că o cunoaşteam. Sau credeam că o cunoaştem... Lângă noi, alte feţe albăstrite de lumina monitoarelor, cu ceva cadaveric şi, totodată, cu ceva viu îmbinându-se într-un melanj înspaimântator... Ei mă fac să mă gândesc la o cursă extrem de grea, interminabilă, a celui care vrea să călătorească în „Ţara lui Totdeauna”, „Ţara lui Râde”, „Ţara Promisiunii”, „Ţara lui Seţinedecuvant”,  „Ţara lui Amabil Oricând”. Toţi vor acolo, toţi scriu Ambasadei. Nimeni nu ne crede acolo pe cuvânt, trebuie aduse dovezi, acte, semnături, poze. O lună şi jumătate de corespondenţă cu ambasada şi de rugăciuni în biserică... Ce-şi doreşte omul? Da' ce nu-şi doreşte! Şi cum să-şi formuleze dorinţele, cererile, în lipsa unui exerciţiu normal în oricare altă ţară ar fi fost? Absolut mânat de impulsuri disperate de moment, fără să aibă capacitatea de a vedea de sus, dintr-o posibilă a patra dimensiune, fără să vadă în timp ce-l aşteaptă şi, prea clar, nici ce-şi doreşte. Trece Revelionul cu gândul la viză. Teo, prietenul nostru, plecase acolo de un an,  ne aştepta. În fine, vindem totul rapid: aparatele mele foto, accesoriile de studio, victoriile, dezamăgirile, iubirile, TOTUL ESTE DE VANZARE ACUM, la preţ redus. Am primit viza, plecăm, în sfârşit! Banii se mută dintr-o ascunzătoare-ntr-alta, sunt singurii, dacă ne sparg casa şi ni-i iau, s-a terminat!

 

L.T.: Sparg eu un pic atmosfera de roman, vreau să ştiu cum au  primit vestea familia, prietenii.

 

C.A.: Hm, destul de ciudat. Pentru un observator neutru, o astfel de situaţie e un bun subiect de studiu psihologic, comportamental, behaviorist. Prietenii roiesc şi se întrec fie să facă glume bune şi să întreţină relaţia, fie să o strice, dintr-un soi de disperare că aici şi acum se termină tot, gata, nu ne vom mai vedea, le-am furat o felie de viaţă şi plecăm cu ea cu tot, nici gând să le-o dăm inapoi. Începem să avem tot felul de surprize de la oameni de la care nu ne-am fi aşteptat. Părinţii intră într-o stare de criză, tata se supără că nu mă duc să-l văd încă o dată, înainte de plecare (personal, îmi înţeleg interlocutorul, am făcut la fel, chiar dacă pornind de la premise total diferite). Nu pot să mă duc, mă tem că va rămâne trenul înzăpezit şi pierd avionul. Decolăm, ajunge cu România, gata! Suntem în aer cu toate ale noastre care au încăput in bagaje şi-n sufletele gâfâind sub apăsarea nervilor încordaţi la limită. Frankfurt, Hong-Kong, New Zeeland, din nou pământ...

 

L.T.: Ar trebui să mă întâlnesc cu tine în paginile unei cărţi, nu-n spaţiul meschin al unui interviu. Poate o s-o şi fac. Spune-mi despre expoziţie şi dacă viza ta a fost intenţionată ca una de vizitator sau ca un prim pas spre rezidenţă.

 

C.A.:  Expoziţia a fost un succes. I-a urmat o alta, în Wellington, după care am început să ne gândim la întoarcere, dar curatorul expoziţiei ne-a propus să rămânem şi la Festivalul Internaţional de Sculptură. Cu ajutorul lui, un maori de origine, am cerut prelungirea vizei şi am primit o extensie pentru maxim 9 luni. În acest răstimp am aplicat şi pentru rezidenţă, m-am căsătorit cu Adriana. „De ce aici?”, ne intrebau oamenii. „Pentru că ne place decorul!”, le răspundeam. În 2003 s-a născut fetiţa noastră, Tea, iar in 2004 am devenit cetăţeni neozeelandezi. Atunci a apărut şi dorinţa de a vedea Australia.

 

L.T.: Din 2001 şi până acum aţi mai fost in România?

 

C.A.: Da şi din România am venit direct la Sydney, luând iar totul de la capăt. Nu-i uşor să fii freelancer în Sydney, dar e motivant. Adriana a reuşit mai bine cu a doua ei calificare, de cosmetician, prima fiind de economist. Şcoala vieţii, absolvită în New Zeeland, ne era acum de un mare folos.

 

L.T.: Totuşi, cum ai spart indiferenţa, ce-i drept, extrem de politicoasă, cu care australienii asimilează mii de emigranţi anual?

 

C.A.: Am editat o carte şi fotografiat lucrări pentru 40 de pictori, OPEN 24 HOURS, a poetului Robert Balas. Aşa mi-am făcut eu intrarea în lumea artistică a Sydney-ului.

 

L.T.: Iar acum?

 

C.A.:  Lucrez curent fotografie de reclamă, modă şi teatru şi la fiecare 4-5 zile intru în pielea mea dintâi, netedă şi strălucitoare, de actor. Asta îmi dă, de fapt, echilibru.

 

L.T.: Dincolo de eforturile de integrare şi de a obţine recunoastere, cum e viaţa ta/voastră la Sydney?

 

C.A.: Viaţă palpitantă aici, în Sydney! Şedinţe foto, câte o expoziţie, cine ia azi copilul de la creşă, piaţă, na, că iar n-am cartelă de telefon, sună-i pe ai tăi urgent, ai o amendă pentru exces de viteză, asta când a mai fost, dom'le, câte o plimbare departe de Sydney, locuim în Balmoral şi e bine că vedem plaja, ne simţim mai aproape de ţară, de Constanţa...

 

L.T.: Pomeneai ceva de actorie, de Opera din Sydney...

 

C.A.: Da, de curând am găsit o breşă şi pentru asta. Colaborarea mea cu „Opera Australia” a început când l-am cunoscut pe scenograful român Dan Potra cu care am lucrat (ca fotograf) la câteva din spectacolele lui. Apoi l-am cunoscut pe secretarul literar care mi-a spus că va avea loc o audiţie şi aşa mi-am făcut intrarea şi pe scena Operei din Sydney, în noua producţie „JENUFA”. În acest tip de debut a contat foarte mult că m-am aflat acolo, ca fotograf, pentru spectacolele stagiunii 2006: „Turandot”, „Rigolletto”, „Flautul fermecat”, „Batavia” şi „Piraţii din Penzance”. Am pus şi pe site imagini din aceste spectacole, la www.anastase.net/performingarts.html. Am avut ceva ezitări, nu mai avusesem nici o legătură cu teatrul, cu scena, din 1996. Au participat 40 de actori din Sydney, am fost şi eu acceptat. „Rromii” colegi (din spectacole) sunt greci, italieni, argentinieni, un englez şi eu singur român. Am fost ales să conduc taraful, ceea ce mi-a amintit de o scenă pe care o aveam în „Astă seară se improvizează”, de Luigi Pirandello, un număr cu un acordeon imaginar, alături de colegul meu de clasă de la UNATC, Gabriel Coveseanu (N.R: Cove de la „Surprize, surprize”).

 

L.T.: Că tot ai ajuns la UNATC, la clasa cui ai terminat?

 

C.A.: La clasa lui Florin Zamfirescu şi Doru Ana (1996), dar am început la clasa lui Ion Cojar. Am întrerupt un an ca să pot pleca cu Toni Salabasev şi  Bogdan Cristel în Germania, la Burghausen, trimişi de Asociaţia Artiştilor Fotografi. Acolo se fac anual schimburi internaţionale de experienţă şi fotografie experimentală. Eu m-am prezentat, în premieră, cu nuduri în lumină laser. Am reluat apoi facultatea la clasa dlui. Zamfirescu, după cum spuneam, care m-a încurajat să continui. Îmi amintesc cu mare drag şi bucurie de colegii mei din ambele clase: Delia Nartea, Corina Dănilă, Amalia Ciolan, Liviu Lucaci, Ionuţ Ciocea, Mircea Gheorghiu, Dragos Stemate, Lucian Pavel şi Sorin Misirianţu (clasa dlui. Cojar), apoi Medeea Marinescu, Costel Caşcaval, Tudor Chirilă, Mihai Razus, Gabriel Coseveanu, Adelaida Zamfira, Eugenia Brenda, Gavril Patru (clasa dlui. Zamfirescu). şi încă mult mai mulţi, dar spaţiul nu îmi permite, poate, să îi numesc pe toţi.

 

L.T.: Cum te descurci aici cu ceea ce ai învăţat acolo?

 

C.A.: Principiile învăţate la UNATC le-am aplicat şi-n fotografie, şi-n actorie, aici... Sigur că există specificităţi culturale, dar acestea sunt grefate pe un limbaj artistic comun, care-i baza, indiferent că vorbim de România sau de Australia. Am asistat la un workshop organizat de Academia de Teatru din Sydney - National Institute of Dramatic Art (NIDA) - şi am regăsit multe din exerciţiile făcute la UNATC. Printre colaborarile mele actoriceşti de aici se numără şi două roluri secundare pe care le-am avut în două seriale de televiziune din NZ - Auckland, „MERCY PEAK” şi „STREET LEGAL” (2002). În imaginea cu masca de pe site-ul meu jucam un personaj mai puţin obişnuit, într-o viziune originală a „Fantomei de la opera”, la Academia de Efecte Speciale din Auckland (machiorii de acolo au realizat măstile de caracter pentru filmul „Stăpânul Inelelor”, al lui Peter Jackson). Am şi predat elemente de improvizaţie în actorie, modelling şi fotografie de studio.

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Un telefon ne intrerupe conversaţia. Pe faţa lui Cătălin se succedă rapid câteva expresii diferite, cu treceri de la una la alta, tăiate mecanic : atenţie, încordare, o curiozitate greu ţinută-n frâu de formulele tipice de politeţe, uşurare şi bucurie, triumf, dând o strălucire aparte ochilor şi vocii o tonalitate probabil imposibil de reprodus într-o discuţie pe un subiect oarecare.

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

C.A.: Tocmai am fost anunţat că am primit primul meu rol de teatru-teatru, teatru clasic, într-o piesă de Shakespeare. Sunt Oberon din „Visul unei nopţi de vara”. Stai s-auzi ceva! Am fost la audiţie şi, dintre toţi actorii, am fost singurul care s-a prezentat cu monologul învăţat, asta mi-a luat două zile şi jumătate. Restul au venit cu replicile scrise şi cu scuza că n-au avut timp. Piesa se va juca la Sydney şi e o producţie a unei companii teatrale private, alcatuită din actori ca, de altfel, toate companiile teatrale de aici.

 

L.T.: Ai stiinţă de alţi actori, regizori, scenografi, scenarişti români „relocaţi” pe termen lung la Antipozi?

 

C.A.: La biserica românească „Sfânta Maria”, din Sydney, am cunoscut-o pe Magdalena Slabacu, actriţă şi regizoare, directoarea Teatrului de Tineret „Horizon” din Sydney. Am avut o scurtă colaborare cu dânsa, ca actor marionetist, graţie micii mele colaborari între anii 1988 şi 1990 cu „Teatrul Tăndărică”.  Pe sora dânsei, regretata Antoaneta Slabacu, venită şi dânsa cu 16 ani în urmă aici,  nu am cunoscut-o. De Dan Potra deja am amintit, am auzit şi de remarcabilul regizor Iosif Demian, cu care, însă, nu mi-a fost îngăduită încă bucuria unei întâlniri sau onoarea unei colaborări. Cam atât am aflat sau cunoscut, în mai puţin de doi ani.

 

L.T.: Profesional vorbind, crezi că vei reuşi să intersectezi meriadianele, România cu Australia?

 

C.A.: Asta e ceea ce-mi doresc – un business legat de artă, fie că e artă teatrală, fie că e artă fotografică, fie amândouă, un business care să-mi permită două lucruri: unu, ca, prin ceea ce fac, să le mulţumesc celor de acasă pentru ce, cum şi cât m-au invăţat, prin asta să le arăt că sunt mândru că vin de acolo, că nu am uitat şi nici nu am de gând să las să se întâmple asta, că mi-e incontinuu dor de ei şi doi, să pot trăi în ambele ţări, vara în România, iarna în Australia.

 

L.T.: Cei care emigrează din România pleacă, de regulă, cu un gust amar, de neîmplinire (nu mă pot opri să spun că nu e şi cazul meu). Tu ai avut acest gust amar?

 

C.A.: Nu, mie nu mi-a fost  rău sau greu în România. Evident că ştiam că aici vin „la mai bine” dar, cu timpul, acest „mai bine” se nuanţează foarte mult şi-ncepi să departajezi. Şi-n final, constaţi că România iese invingătoare la puncte la multe capitole. Totuşi, şcoala străinătăţii are rolul şi meritele ei, înveţi mult mai bine ce ai putea să faci cu viaţa ta. Până la urmă, acesta este marele merit al emigrării!

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Interviul îl consider încheiat, mai vorbim de una-de alta, se schimbă centrul de greutate al discuţiei pe visurile mele (cu care n-am de gând să vă plictisesc), ne promitem să ne vizităm „la o sărmăluţă”, cât de curând, să ne uite Dumnezeu vorbind româneşte. Eu, una, simt că nu e pentru ultima dată când petrec noaptea încercând să aştern pe hartie o astfel de discuţie cu Cătălin Anastase, pe care, pe alocuri, am văzut-o ca pe un catharsis pentru interlocutorul meu, ca pe uşă deschisă spre o frumoasă prietenie, pentru mine. Şi iar zic: „mică-i lumea mare, Doamne, multumescu-Ţi Ţie!”.

 

Următorul eveniment care-l va aduce în faţa iubitorilor de artă fotografică din Sydney pe artistul Cătălin Anastase este un happening de intersecţie al artelor, o expoziţie de fotografie şi sculptură, cu trei nume pe afiş: Cătălin Anastase - fotografie, Maurice Schleisinger – sculptură şi Gareth Graham –sculptură. Vernisajul va avea loc la adresa: 99 Curlewis St, Bondi Beach, 2026, Sydney, pe data de 1 februarie, la orele 18:00. Deschiderea va fi făcută de consulului general al României la Sydney, dl. Marius Dragolea. Expoziţia va dura până la data de 11 februarie a.c.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)