Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Scriitori contemporani - Interviu cu Cezarina Adamescu

Prof. Ghiță Nazare

 

Poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg, publicist, editor, director și redactor de reviste scrise și on-line sunt preocupări cuprinse în fișa profesională a Cezarinei Adamescu.

 

Doamna Adamescu, o asemenea fișă impresionează. Cum vă explicați plurivalența și bogăția acestor preocupări?

E firesc pentru un om de cultură, să fie interesat nu numai de un aspect al culturii, ci de tot ce implică noţiunea de cultură, şi mă refer la toate acele specii de literatură pe care am încercat să le abordez de-a lungul anilor, într-o continuă provocare cu mine însămi, dar, mai ales pentru a-mi acoperi o necesitate imperioasă şi permanentă de a fi în pas cu tendinţele literaturii de azi.

 

V-ați născut și ați copilărit în mahalaua de pescari a Galațiului la mijlocul veacului trecut, într-un mediu pitoresc descris și de scriitorul Ioan Gh. Tofan în al său roman „Piața veche”. Dumneavoastră ce ne transmiteți despre acei ani în „O gură de copilărie”?

            E adevărat că sunt o fiică a acestor meleaguri şi mai cu seamă, a Dunării, de care nu m-am despărţit niciodată. Am evocat, nu numai în cartea de istorisiri versificate pentru copii, amintită de Dumneavoastră, dar în aproape toate lucrările mele, frânturi de copilărie, fără să înfrumuseţez nimic, aşa cum au fost ele la jumătatea secolului trecut. Acesta a fost Raiul meu, raiul unei fetiţe de condiţie modestă, care şi-a depăşit această condiţie, trecând, aşa cum spunea dramaturgul G.M.Zamfirescu, “Dincolo de barieră” – fără să părăsesc nicidecum acele locuri, lângă care m-am stabilit definitiv cu locuinţa, în cartierul numit astăzi, Mazepa. Mi-e tare greu să mă depărtez, iar când o fac, pentru câteva zile, simt nevoia să mă reîntorc.

 

            Ce vă mai amintiți din anii de școală? Despre mediul școlar, despre colegi, despre profesori.

Am terminat şcoala gimnazială în 1966, la Şcoala nr. 28, cu nume predestinat, “Mihai Eminescu”, apoi Liceul Mihail Kogălniceanu, secţia umanistică, promoţia 1970, cursuri de zi. Amintirile sunt împalidate, cu toate acestea, am reţinut personalitatea profesorului meu de Limba română din liceu, Valentin Caragea, autor al unui volum de versuri, care ne-a făcut să iubim şi mai mult literatura. Oricum, illo tempore, se făcea carte, nu glumă…

 

             În documentarea pe care am făcut-o pentru realizarea acestui dialog am aflat că în tinerețe audiați cu regularitate emisiunea radio a vremii, „Teatru la microfon”, că ați jucat teatru în trupa condusă de reputatul actor Lucian Temelie, „Teatrul nostru”, că v- a pasionat pianul. Ce talente moștenite, ce resorturi interioare, ce idoli v-au stimulat muzele?

             Am iubit teatrul de când mă ştiu. Radioul a fost pentru mine, deschizător de drumuri şi principalul suport spiritual. Şi astăzi e nelipsit de lângă mine, desigur, deschis nonstop, pe programul Radio România Cultural. Din emisiunile radiofonice am învăţat să recit versuri şi monologuri pe care mai târziu, le-am fructificat la Şcoala populară de Artă, secţia teatru, iar apoi, în trupa de teatru semiprofesionist condusă de doi mari actori ai dramaticului gălăţean: Stela şi Lucian Temelie. Aici am jucat peste 200 de spectacole în circa 20 de ani. Pasiunea pentru teatru nu s-a micşorat cu nimic nici până azi. Teatrul e o lume fascinantă prin intermediul căruia trăieşti mai multe vieţi.

 

            Cu acest pamares spiritual nu este deloc de mirare că ați ajuns la poezie, cu care toate celelalte pasiuni se interferează. De ce ați iubit și iubiți atât de mult poezia?

            Cred că poezia a fost înaintea teatrului şi a muzicii. Ea a fost prima dragoste. Dar am dezvăluit-o târziu, din pricina unei pudori care nu m-a părăsit niciodată. O păstram pentru sufletul meu şi ea m-a scos, de fiecare dată la liman din încercările vieţii. Prin teatru am reuşit să-mi înving timiditatea pe scenă. Prin poezie am ieşit din mine însămi spre lumea din afară, adică spre oameni.

            

            De fapt întreaga dumneavoastră viață a fost închinată cărții. Profesional, ați trăit în lumea cărții, ați scris cărți, ați publicat cărți, ați promovat cărți. Are un popor nevoie de carte?

          Această întrebare mi-a mai fost pusă şi în urmă cu douăzeci de ani, de către un ziarist. Da, întotdeauna lumea va avea nevoie de cărţi, indifferent de suportul lor material. Personal, nu-mi pot închipui lumea fără cărţi. Fără acareturi, fără bani, da, însă nu fără cărţi. Ce lumea ar mai fi aceea? Şi da, am slujit cultura, prin nobila profesiune de bibliotecară, vreme de peste 32 de ani.

        

           Când și unde ați debutat literar și editorial? Care dintre cele aproape 100 de cărți vă sunt mai aproape de suflet? Ce subiecte ați abordat cu prioritate?

Am debutat editorial destul de târziu, în 1987 (tot din timiditate), la Editura Litera, Bucureşti, cu volumul de versuri “Arhipelagul visării”, bine receptat, cu recomandarea ilustrului poet Cezar Ivănescu.Desigur, ultimele cărţi mi se par cele mai reuşite. E vorba de două volume de eseuri memorialistice asupra operei lui Marin Preda, primul se intitulează: “Privind înapoi cu speranţă” şi al doilea, “Marin Preda – un drum al memoriei”, ambele apărute anul acesta la Editura InfoRapArt. Am abordat toate speciile literare, fără excepţie, dar în special, poezia, literatura spirituală, literatura pentru copii şi literature spirituală. Dar şi genul dramatic.

 

           Ați desfășurat o intensă viață de cenaclu, în mai multe dintre aceste forme de creație și de dezvoltare creativă. Vreți să evocați momente semnificative din activitatea acestora? Reprezintă ele modalități de educație literară?

Nu numai că am fost membră a unor cenacluri literare din Galaţi, dar am şi condus unul, la începutul anilor ’90, Cenaclul Ştefan Petică redivivus, apoi chiar Noua Şcoală de Frumos, în acelaşi centru de cultură, Casa de cultură a sindicatelor din Galaţi. A fost o experienţă care m-a format pe deplin. E mare păcat că s-a renunţat la astfel de forme de dezvoltare şi afirmare creativă, ele sunt adevărate şcoli. Acolo am învăţat pe viu, noţiuni de teorie a versificaţiei pe care n-aş fi putut să le deprind în alte circumstanţe. Apoi, impactul cu ceilalţi creatori este hotărâtor. Nu te poţi dezvolta de unul singur, în mod autist. Tot cenaclul reprezintă şi primul impact cu publicul cititor. O vreme, acest cenaclu a fost condus de poetul Ion Chiric. Era de o blândeţe şi de o bunăvoinţă remarcabile. Ne învăţa cu răbdare cum se scrie o poezie. Dacă se poate închipui aşa ceva. Sunt ani de neuitat. Apoi au mai fost şi revistele literare, care astăzi nu prea mai sunt. Ele aveau rubrici pentru debutanţi şi scriitori care se ocupau de atelierele literare. În aceste reviste am debutat sub ochiul de Argus al poetului Geo Dumitrescu, apoi al lui Ioanid Romanescu, Nicolae Motoc şi alţii, de la revistele din ţară unde trimiteam grupaje de versuri şi eram publicată. Astfel am debutat în reviste, la începutul anilor ’80.

 

Cum a fost primită de critică opera dumneavoastră? Ce referințe ați primit?

Critica a fost împărţită. Am avut şi referinţe bune şi moderate. În orice caz, am fost încurajată să scriu, mai ales după cuvintele de recomandare din partea lui Cezar Ivănescu, în revista “Luceafărul” – la Cenaclul Numele Poetului, pe care-l conducea.

 

            Care-i recunoașterea, care sunt recompensele pentru această bogată activitate literară, culturală?

De recunoaştere şi de recompense nici nu poate fi vorba. Însă, adevărata satisfacţie este atunci când cineva – nu contează cine – îţi spune că te-a citit, că volumele tale se află pe noptiera lui. Da, aceasta e adevărata recompensă.

Pagina 1 din 2   V-aș propune ca ultima parte a acestui dialog să o afectăm...Galațiului. Ca om implicat în fenomenul cultural gălățean-creație, manifestări publice-vă rog să faceți un exercițiu de obiectivitate și să oferiți câteva considerații valorice privind fenomenul respectiv în orașul și județul nostru la timpul prezent.

În oraşul nostru, există oameni de cultură remarcabili, spirite înalte dar e mare păcat că sunt măcinate de orgolii, ca peste tot, ca pretutindeni. Cultura se face pe “bisericuţe”, niciodată nu s-au putut strânge la un loc toţi scriitorii şi poeţii. Se verifică principiul caragialesc “Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Dacă apuci să te duci la o manifestare condusă de un distins scriitor şi află celălalt conducător al destinelor culturii gălăţene, eşti eliminat din start. Aşa că trebuie să te gândeşti bine la ce grupare vrei să participi la o manifestare. Astfel de situaţii sunt foarte jenante. Apoi, anumiţi scriitori ierarhizează producţiile literare mai mult decât ar trebui, în producţii de elită şi cele de nişă. Şi un autor nu poate trece de aceste “caste” decât foarte greu. Recunoaşterea vine, nu de aici, din nefericire, ci din ţară sau din străinătate. O altă prejudecată este că un autor, dacă publică un articol sau o creaţie pe internet sau pe pagina lui de Facebook, nu mai e publicat într-o revistă paper. De ce? Doar nu sunt aceleaşi categorii de cititori. Şi chiar dacă ar fi…

 

            În context, vă rog să creionați, sintetic, o pagină din istoria culturală contemporană a Galațiului. Creatori, creații, instituții de cultură.

Da, o pagină din istoria culturală a Galaţiului este înscrisă cu mare success şi un impact major asupra cetăţenilor, serile Salonului literar “Axis ibri” de la Biblioteca Judeţeană “V.A.Urechia” – unde “sufletul” manifestărilor este distinsul prof.dr. Zanfir Ilie – managerul general al bibliotecii dar şi scriitorul Theodor Parapiru, cel care conduce şi moderează Salonul Literar de la Sala Eminescu. Aici nu există discriminări, nici “grupuri” şi “grupuleţe” de autori care se bat în orgolii deşarte. Şi Centrul cultural “Dunărea de Jos” are mare impact asupra oamenilor de cultură gălăţeni, prin menifestările de prestigiu organizate.

 

            Ce oferă cultura gălățeană patrimoniului cultural național?

Da, cultura gălăţeană s-a înscris demult în patrimonial cultural naţional, prin deschiderea pe care o are, prin creatorii ei, dar şi prin manifestările de la nivel naţional, soldate cu premii şi distincţii la Festivalurile de Litearatură din ţară. O pagină de neşters au înscris şi cele şase ediţii ale Festivalului Internaţional AXIS LIBRI, organizat anual în luna mai, care reuneşte sute de edituri şi autori din ţară şi din afara ţării.

 

            În încheierea dialogului nostru vă propun o plimbare pe străzile Galațiului: ce vă place, ce nu vă place?

Ha, vă spun ce nu-mi place: chiar pe bulevard, când mergi pe sub tei pe Calea Domnească, în multe locuri trebuie să circuli în şir indian, pentru că maşinile personale ocupă trotuarele. Asta e foarte supărător.Faleza însă e un punct de atracţie şi promenadă pentru care ne poate indivia orice edil din alte localităţi. Şi apoi, Dunărea…ce poate fi mai măreţ, mai seducător?

 

Vă mulțumesc!

 

Prof. Ghiță Nazare

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)