Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

INTERVIU CU CONSTANTIN MĂLINAŞ

DOCTOR ÎN FILOLOGIE, CONFERENŢIAR LA CATEDRA DE BIBLIOTECONOMIE , A FACULTĂŢII DE LITERE DIN CADRUL UNIVERSITĂŢII ORADEA

 

Din ciclul "Oamenii cetăţii" de Dimitrie BĂLAN

 

 

 „Eu nu am cules roadele eforturilor  mele!

Poate au cules alţii de la mine, cum şi eu

 am cules de la alţii mai înainte”

 

Constantin Mălinaş s-a născut la 21 mai 1943, în oraşul Buzău, unde părinţii Dumitru şi Laura, s-au refugiat temporar în urma Dictatului de la Viena. A început  liceul la   „Samuil Vulcan” în  Beiuş şi l-a absolvit în 1960 la „Emanuil Gojdu” din Oradea. A urmat  Facultatea de litere la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, terminată în 1969, şi s-a specializat în domeniul biblioteconomiei (1978-1985). A obţinut Diploma INFOCENTER din Danemarca, în 1993, pentru specializarea în educaţia postşcolară a adulţilor. A urmat şi cursul postuniversitar de „Biblioteconomie şi ştiinţa informării” la  Universitatea Bucureşti, 1999-2000. Şi-a dat doctoratul în filologie, cu teza „Contribuţii la istoria iluminismului românesc din Transilvania: Viaţa şi opera filologică a lui Ioan Corneli 1762-1848”, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în 2001.

 

În prezent, este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, la catedra de biblioteconomie. De asemenea, este expert în bibliofilie (manuscrise şi carte veche) acreditat public de Ministerul Culturii şi Cultelor şi a fost titularul funcţiei de director al Bibliotecii Judeţene Bihor  „Gheorghe Şincai” din Oradea, din anul 1996 (a fost bibliotecar aici din anul 1979). Este angrenat în multiple activităţi, printre care, redactor şef al revistei „Familia română”, subintitulată „pentru solidaritatea românilor de pretutindeni”, care apare trimestrial la Oradea din 1999.  De asemenea, e preşedintele Asociaţiei Române pentru Ex libris de la Oradea (din anul 1994); membru în Association Francaise pour la Connaissance de l' Ex libris de la Nancy (din anul 1986); membru al Societăţii Numismatice Române din anul 1994, redactor şef al Buletinului „Ex libris românesc” şi director al revistei „Sănătatea cărţilor”, care este prima publicaţie în domeniul conservării, editată în România, trimestrial, începând din anul 2002.

 

Pentru scurtă vreme a fost redactor la ziarul „Crişana” din Oradea şi inspector la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu. A publicat peste 160 de studii şi referate de specialitate, în domeniul biblioteconomiei, bibliologiei, bibliofiliei, istoriei culturale şi istoriei literare, în reviste şi volume şi, totodată, a luat parte la peste la120 de sesiuni de specialitate din ţară şi din străinătate, în domeniile arătate mai sus. Numeroase premii, diplome şi distincţii culturale, în ţară şi străinătate.

 

A publicat următoarele lucrări:

 

  • Afinitatea lui Gheorghe Şincai faţă de Oradea, 1979;

  • Biblioteca ediţiilor Eminescu româneşti şi străine 1879-1989, Oradea, 1989

  • Centenar Ion Creangă 1889-1989: Catalog de ediţii ale operei, Oradea, 1990

  • Eminescu - un secol în medalii (1889-1989), Oradea, 1992

  • Pictorul Traian Goga (1917-1989), Oradea, 1993

  • Tipografi, tipografii şi edituri în Bihor 1565-1948, Oradea, 1995

  • Carte românească veche la Oradea (1643-1830), Oradea, 1993

  • Biblioteca pentru toţi la centenar 1895-1995, Oradea, 1995

  • Cu Astra în regiunea Odesa, Oradea, 2000

  • Eminescu şi Oradea, 2000; Oradea, 1993

  • Contribuţii la istoria iluminismului românesc din Transilvania: IOAN CORNELI 1762-1848. Teză de doctorat, 316 p., Universitatea Oradea, 2003,

  • Oradea în plăci memoriale, album, Oradea, 2003

  • Cartea bicentenarului Gojdu 1802-2002, 270 p., Oradea, 2004.

 

A editat şi prefaţat peste treizeci de cărţi de istorie, cultură şi literatură, care privesc românii de pretutindeni, precum şi integrarea Bihorului în valorile culturale naţionale ale tuturor românilor. Este membru al Biroului Consiliului de Conducere al Asociaţiei Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România; preşedinte al Asociaţiei Române pentru Ex Libris, Oradea, din 1995, afiliată internaţional la Federaţia de specialitate de la Londra. Membru asociat în Comisia Naţională a Bibliotecilor din România.

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

- „Te-am citit” puţin, prietene Costică Mălinaş, în Dicţionarul sentimental al lui Stelică Vasilescu şi am observat că de la venirea pe lume, ai avut un drum destul de întortocheat. Părinţii fiind refugiaţi din Bihor, tu te-ai născut la Buzău. Ai făcut „primara” la Bistra – Almaşul Mare şi la Popeşti, liceul la „Samuil Vulcan” în Beiuş şi „Gojdu” la Oradea. Apoi Filologia la Cluj. Parcurgând CV-ul tău, am constatat că ai specializări postuniversitare şi doctorate pe unde ai putut. Cam neastâmpărat de felul tău, nu?

                                                                 

- Întortocherile drumului meu nu sunt o raritate, ele au fost ale epocii pe care am parcurs-o şi sunt întortocherile pentru toată generaţia din care fac parte, care s-a născut în război, a trăit sub călcâiul a cel puţin trei dictaturi sub culori diferite, dar având un numitor comun, anume, esenţa totalitară. Şi acum, viaţa ni se stinge în libertate. Specializările pe care le-am făcut au venit din nevoia de a mă aşeza pe direcţii şi domenii de activitate, care erau mai puţin viciate ideologic, erau mai curate, erau şi mai dificile şi deci mai libere de concurenţă, fiind de altfel şi mai retrase şi fără prea multe recompense.

 

- Ai făcut multe pozne în copilărie?

 

- Bineînţeles că în copilărie am făcut multe pozne. Principala poznă era plecatul de acasă prin sat, toată ziua, cu frate-meu, pe deal, la vie sau la pădure. Depresiunea Văii Bistrei este foarte bine dăruită de Dumnezeu, are de toate, este încununată cu coroana Munţilor Plopişului, care se vedeau foarte bine din cireşul de la vie. Am avut întotdeauna cireşele noastre şi nu am mers la cireşele altora, nici măcar de pe marginea drumului. Aceasta a fost o cutumă sfântă la noi în sat, să nu te atingi de fructele altuia.

 

- De care dintre aceste locuri ale peregrinării tale te simţi mai legat şi de ce?

 

- Casa noastră şi locul nostru fiind aşezate pe deal, am putut ani de zile să am o privire aeriană, de ansamblu, asupra Văii Bistrei, care se desfăşura înaintea ochilor cartografic. Cred că vederea asta, repetată ani la rând, m-a organizat mental. De aceea ţin cel mai mult la satul meu de deal, satul Ciutelec, precum şi la Valea Bistrei, care nu este mai prejos decât Ţara Haţegului, sau Ţara Oaşului.

 

- Când erai mic ce doreai să ajungi în viaţă?

 

-  Mai întâi am vrut să ajung felcer, căci acesta venea din când în când în sat şi dădea oamenii cu spirt medicinal. Apoi am vrut să mă fac perceptor, căci acesta venea cu carul la poartă şi aduna perinele în loc de impozit, apoi am vrut să mă fac boitar. Adică un fel de paznic la viţei în pădure, ceea ce însemna un fel de fugă de acasă, în societatea băieţilor, care se adunau acolo ca într-un loc iniţiatic; făceau foc, mâncau napi şi cartofi copţi în jar. Trebuie să ştiţi că a fost mare sărăcie în anii cinzeci, nu era pâine şi se mânca orice. La modă era „zupa” de chimen şi nană Floarea Hulubăniţii, care striga la noi: „Trei sorbite şi o muşcată!” Adică să dai de trei ori cu lingura după „zupă” şi numai o dată cu gura după pâine! Am înţeles că, totuşi, noi trăiam mai bine, chiar aşa, cu supa de chimen, când au început să apară în sat moldovenii, care umblau din poartă în poartă, după o cupă de făină sau o coşarcă de cartofi. Atunci când a fost marea secetă din Moldova şi când s-a înfiinţat trenul foamei!, adică actualul tren Timişoara-Oradea-Cluj-Iaşi şi înapoi. Trenul acela i-a salvat pe moldoveni! De atunci i-a rămas numele de trenul foamei. E un tren muzeu!

 

- Deşi împărţit în două oraşe, liceul, această „temelie”  pentru cultura generală a  unui tânăr - spun asta, pentru că la universitate urmează specializarea -, ţi-a stârnit anumite sentimente mai deosebite? Să zicem dragostea de o colegă sau de poezia lui Eminescu sau – de ce, nu? – de Teorema lui Pitagora sau de Himalaya?

 

- Liceul l-am făcut în două trepte, la Beiuş şi la Oradea. Am mers la Beiuş, împreună cu fratele meu mai mare, Dumitru, ca să fim lângă unchiul nostru, profesorul de muzică Mihai Bruchenthal, care era văr primar cu mama. Pentru ca să ne protejeze, cum se face între neamuri. A făcut-o, dar mie mi-a şi dat vreo câteva, pentru că eram cam afon la materia lui. În rest, a fost un unchi simpatic şi cumsecade, fie-i odihna deplină şi memoria binecuvântată. La liceul din Oradea era altcumva, internatul mai sever şi mai închis, profesorii mai eleganţi şi mai „tudoşi”, aşa că m-am dat mai pe carte. Se făceau consultaţii, se făceau un fel de teste, care mi-au convenit. Eu fiind mai mic de statură, nu mă puteam remarca fizic, ei m-au făcut să mă afirm pe calea învăţăturii. Cu profesorul Groza, cu Traian Blajovici, cu profesorul Emil I. Roşescu, Titus L. Roşu, Greavu sau mai ales cu Anastasie Ţârulescu am descoperit că se poate discuta cu ei, făceau cercuri de artă sau ştiinţă, făceau cenaclu, teatru, ne duceau la bibliotecă, adică altă „fărină” se măcina, mai participativă, decât la Beiuş, unde profesorii erau din cei de odinioară şi cam speriaţi de regimul cel nou. Să reţinem că suntem în anii 1956-1960. Cel mai puţin cooperant era Baciu Mitru de la poartă, care era invalid de război, având un picior de lemn. Da nu ne lăsa să ieşim în oraş nici în ruptul capului, iar biletul de voie îl sucea un ceas pe toate părţile, până dădea drumul la uşă. Noi am dat bacalaureatul din şapte materii, toate într-o singură zi, cu comisie străină. Am luat cinci note de zece şi două de nouă! Mă uimesc să văd că acum şi trei materii par multe, probabil ar vrea şi alea să le dea părinţii, că se obosesc copiii de atâta materie, după bar şi discotecă. 

 

- Apoi ai plecat la facultate. Cum era pe atunci viaţa studenţească?

                                             

- Viaţa studenţească era o viaţă de liceu ceva mai dezvoltată. De aceea m-am acomodat repede şi am învăţat foarte mult. Căminul a fost foarte bun. Acolo am şi fost bibliotecar, între anii 1963-1966, aveam cam 40.000 de cărţi la Căminul „Emil Racoviţă” şi dădeau cărţi la toţi. A fost minunat. Acolo am învăţat să organizez grupuri de persoane după un anumit program, a fost prima mea experienţă managerială, să zic aşa.

 

- Ce mentori, ce modele ai avut în viaţă?

 

 - Mai mulţi, mai multe. Treceau, mai rămâneam cu ceva. Am învăţat de la multe persoane, dar tata a rămas mereu modelul meu atitudinal. A fost un om de mare capacitate, cu o mare inteligenţă, dar pe care l-a frânt războiul şi l-a măcinat, însă a rămas destul, ca să am ce lua de la el. A decedat în ianuarie 1989.

 

- În 1966, după terminarea filologiei ai devenit profesor. Nu ţi-a plăcut prea mult, din moment ce ai părăsit învăţământul  cu o anumită uşurinţă?

 

- Nu am fost niciodată profesor în sensul unilateral al cuvântului de odinioară şi totodată nu am părăsit niciodată profesia asta. Cred că am fost mai mult un medium de învăţare.

 

- Ţi-a plăcut să fii director? Ai fost director la şcoală, director la casa de cultură, director la bibliotecă…

 

- Am condus tot timpul ceva. Acesta îmi este destinul, firea. De aceea nu e de mirare că am condus şi instituţii sau chiar am înfiinţat şi condus instituţii. Fie iertat Ioan Tincuţ, care a fost un om de calitate şi de umor. El  spunea în gura mare că la mine în dosarul de cadre de la partid era scris „director”, acolo unde se cerea să scrie profesia. Deşi atunci nu eram director. „Păi, aşa îţi este firea!” a zis. Parcă mi-a fost teamă de părerea asta, că nu era ceva în regulă să fii de profesie director într-un timp când directorii se puneau de către partid!

 

- Ai fost activist de partid?

 

- Într-un fel, aş fi dorit foarte mult să fiu. Să pot lua decizii… Mai drepte ca alţii împuterniciţi s-o facă. Dar oricum, nu s-a putut, aveam un dosar fisurat. Fratele meu mai mic făcuse teologia la Sibiu şi apoi a rămas în Vest, după ce a luat doctoratul acolo. Aşa că mă bucuram că sunt lăsat în pace la serviciu, ce să mai am gânduri de avansare.

 

- Ca director ai dorit şi ai reuşit să te faci iubit de oamenii din subordine?

                                                                 

-Tata a fost constructor de meserie. Şi eu am această înclinaţie, să construiesc! Un constructor, asta am fost ca director. În sensul în care se configurează un director de fişier în calculator. Am dorit exactitate. Ori exactitatea şi iubirea nu prea merg împreună.

 

- Ţi-ai risipit cu generozitate şi osârdie „nopţile albe”, ai citit enorm, ai scris la fel de mult. Ai fost şi eşti un om pentru oameni. Ce roade ai cules?

 

- Eu nu am cules roadele eforturilor  mele! Poate au cules alţii de la mine, cum şi eu am cules de la alţii mai înainte. Acum las prea puţin, parcă acum se înghesuie mai tare proiectele!

 

- Accepţi ideea că şi tu eşti om şi că nimic din ceea ce este omenesc nu-ţi este străin? Adică mai şi greşeşti în viaţă?

 

- Da, sunt un om, sunt un grăunte de nisip, sunt supus greşelii şi nu ştiu să-mi îndrept greşelile! Pentru că e de întrebat ce este aceea o greşeală! Mai degrabă m-a preocupat să nu fiu nedrept cu cineva!

 

- Sunt curios cum te-au persecutat comuniştii. Mai nou, toată lumea a fost… Până şi un ofiţer superior de securitate,  publicându-şi prin presa locală  nişte amintiri susţinea că a fost persecutat, ba chiar că a fost şi disident. Măi,  să fie!

 

 - Nu m-au persecutat! Eu i-am persecutat pe ei! Pentru că am fost incomod şi au trebuit să mă sancţioneze. Aveam opinie, spuneam ce vedeam şi ce credeam! În limita bunului simţ. De aceea la fiecare 4-5 ani luam o sancţiune de partid. Cincinalul şi sancţiunea! Trebuie să-ţi spun că eu mult timp am iubit idealurile în care trăiam! A urmat apoi perioada îndoielilor! Am văzut că una se spune şi alta se fumează! Cam ăsta a fost nivelul de ridicare la care am putut să ajung, chiar dacă în sinea mea eram chiar mai evoluat. Prin urmare, nu am fost deloc dizident, am fost numai un fel de repetent!

  

 - După o agapă cu scriitori şi alţi „culturnici” la Diosig, unde oamenii de talent au tăbărât ca lăcustele asupra bieţilor localnici şi le-au secat renumitul vin din podgoriile din Dealul Diosigului, ai avut şi o mică „aventură” aparte. Vrei să o istoriseşti pe scurt?

 

- Ce frumos a fost atunci la Diosig, acum vreun sfert de secol! A fost actul meu de curaj, însă mai spre dimineaţă, după mult vin, m-am apucat să vorbesc mai pe şleau vreo câteva adevăruri. Dar nu auzea nimeni, cei trezi deja… dormeau, iar ceilalţi vorbeau toţi, strigau, cântau. Un speriat m-a reclamat şi s-a făcut ceva tărăboi, da nimeni nu prea a avut chef să mă ia în serios. Din aia, m-am ales cu încă o sancţiune de partid, dată aşa, de sus în jos, nestatutar, căci organizaţia de la bibliotecă a refuzat să o voteze. Spre mândria lor, s-au abţinut cu toţii! Aşa a fost!

 

  - Ai umblat prin străinătate? Cum a fost? Cu ce folos?

 

- Cu folos mult. Am vizitat multe biblioteci şi am văzut atunci, în perspectivă, faţa actuală a profesiei şi a instituţiei. Toate au fost drumuri de după 1990. Până atunci am avut interdicţie de a ieşi din ţară. Am şi dovada scrisă că a fost aşa! Hârtia cu ştampilă de la miliţie prin care mi se refuză plecarea.

 

- Costică, Costică… Dacă te radiografiez mai atent, observ că cochetezi şi cu politica. Încă n-ai ajuns la concluzia că e o târfă ţipător sulemenită, destul de atrăgătoare, dar plină de boli ruşinoase?

 

- Am încercat la social-democraţi, care sunt pe firea profesiei mele. Nu prea a mers. Nu am putut găsi loc din cauza ingineriadei, care a năvălit în partide şi care se organizează mai uşor, după legile mediocrităţii. Da văd că nici alţii nu au reuşit, la celelalte partide. Văd că oamenii de cultură sunt marginalizaţi şi respinşi de partide! Nu avem trecere, nu le place de noi, preferă mediocritatea şmecheră şi incultura bogată.

 

- Care a fost cel mai trist moment din viaţa ta?

 

- Când m-am trezit din anestezia generală, după operaţia grea, de cancer la colon, de acum trei ani. Şi de atunci, fiecare dimineaţă este o bucurie, pentru care mulţumesc bunului Dumnezeu.

                                                                                               

- Ai vreun „hobby”? Anume?

 

- Nu! Dacă mă apuc de ceva, fac serios! Ca „hobby”, probabil că mă uit la fotbal pe televizor şi aşa de bine adorm după un sfert de ceas!

 

- Mai vrei să adaugi ceva ce n-am fost inspirat să te întreb?

   

- Neapărat e de adăugat preocuparea pentru cunoaşterea problemei moştenirii Gojdu, care a fost blocată în Ungaria. De circa zece ani am scris pe această temă peste şaizeci de studii şi articole şi am editat o carte. Acum iau parte la un serial de recuperare în revista „Flacăra”, care încearcă să trezească opinia publică şi mai ales guvernul la realitate. Sperăm că vom reuşi şi cei care ascund averea şi moştenirea Gojdu vor fi daţi în vileag.

 

- Îţi mulţumesc şi-ţi urez numai bine.

 

- Şi eu. Îţi doresc sănătate şi să mai vorbim peste douăzeci de ani!

 

Oradea, februarie 2006

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)