Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Corneliu LeuInterviu cu Corneliu LEU

Jurnalul naţional, 21 iulie 2008

 

Seria Agero: Interviuri cu personalităţi româneşti din ţară şi din străinătate

Ramona Vintilă

 

           

R.V.  Anul trecut , cam pe vremea aceasta, declaraţi, domnule Corneliu Leu, că: "Destinul mi-l comentez cu calificativul «de belea». Apreciaţi şi dumneavoastră: şaisprezece ani de copilărie frumoasă şi lectură liberă, patruzeci şi ceva de ani de dictatură anostă şi marxism-leninism îndobitocitor; restul: amuzamentul nefast de a trăi printre oamenii tranziţiei, mîngîiat de amăgitoarea libertate culturală, care nu pot spune că nu mă ambiţionează"... Astăzi, la 76 de ani, aţi relua ideea ?

 

C.L. Poate că atunci eram mai tinerel; deci mai entuziast. N-aş relua, doar pentru faptul că am spus-o clar şi pentru totdeauna, chiar dacă de atunci am mai scris câte ceva.

 

R.V. Şi pamflet contemporan şi roman istoric. Aşa că avem despre ce discuta.

 

C.L. Despre romanul istoric, pot spune că, mai întâi, am trăit pasiunea dihotomică către literatură şi către istorie. Apoi, aceste direcţii au fost împăcate prin faptul că, pentru a o satisface pe fiecare dintre ele, trebuie să citeşti. Să studiezi mult, să scormoneşti şi să meditezi la ce-ai aflat. După aceasta, prin verbul de care simţi că dispui, hotărăşti cum înfăţişezi altora ce ai aflat: În limbajul riguros înclinat către ştiinţă, sau în cel metaforic al artei. Înclinând spre cel din urmă, am continuat să scormonesc în documentele celui dintâi şi am trecut de la etapa în care se trag concluziile istorice, la cea în care, prin sublimare şi accent filosofic se trag cele politice. Dar morbul literaturii fiind mai puternic, acestea au prins la rândul lor tot înfăţişare beletristică, aşa că am ajuns la o formulă de roman sui-generis care, prin documente istorice integrate în arhitectura construcţiei romaneşti, comunicau un adevăr politic de existenţă, analiză sau întâmpinare a adevărurilor lumeşti întruchipate prin personaje şi acţiuni specifice literaturii. Un gen nou de roman istoric, a cărui ordine interioară, nevăzută cititorului, este secretă dar obligatorie traseelor pe care şi le defineşte autorul pentru forma în care îşi toarnă metafora cărţii respective; formă care apoi, ca şi la sculptură, se distruge, lăsând la vedere  numai expresia miezului pe care ţi l-ai dorit. Pentru că romanul nu e o poveste pe care o tot spui cu talent, sau o înşiruire dezlânată de fapte povestite frumos, ci e miezul unei mari construcţii care iese la lumină greu, treptat, dezvăluindu-se tot mai mult pagină cu pagină şi configurându-şi exact metafora deabia după ce ai citit-o pe ultima. Aşa s-a conturat seria mea de romane istorice, a cărei recentă apariţie, romanul „Vecinul cel bun” ce se traduce acum în engleză, vă mulţumesc pentru că a-ţi sărbătorit-o în ziarul dumneavoastră.

 

R.V. V-am declarat „omul zilei” pentru apariţia lui. Şi, tot atunci, concomitent cu el, aţi lansat un studiu socio-politic despre „Meritocraţie”. Faceţi întotdeauna legatura între literatuta dumneavoastră de inspiraţie istorică şi analiza fenomenului contemporan?

 

C.L. Desigur, am vorbit despre modul cum documentul istoric, transpus într-o literatură atentă la aspectele problematice ale existenţei, te conduce şi spre meditaţia politică. Nu mă dau înapoi de la ea; am publicat câteva volume de eseuri cu înclinaţie politologică şi insist în adâncirea conceptului de MERITOCRAŢIE prin care, sper eu, vom reuşi să depăşim aspectele demagogice şi egoist-liberaliste ale democraţiei pe care mulţi încă nu ştiu de unde să o apuce cu toate că latră la ea (şi despre ea) precum câinii la lună.

 

R.V. Aici încep să vă recunosc celălalt stil: al pamfletarului din „Gura leului”.

 

C.L. Binenţes că falsitatea declaraţiilor acestor câini la lună mă amuză şi lor le-am dedicat rubrica mea  în care săptămânal (deseori chiar zilnic), le spun pe nume fără menajamente.

 

R.V. Aţi subintitulat-o „Cronica politică a acestor ani” şi aţi susţinut-o în mai multe ziare, la radio, la televiziuni. Acum, de ce...

 

C.L. De ce nu mai public într-un ziar anume această rubrică după ce vreme de şaisprezece ani (cum arată şi cele două volume în care mi-am strâns „muşcăturile”), am beneficiat de azil politic ba la o publicaţie, ba la alta?... Pentru că nu vreau să fiu cenzurat. Da, există în media noastră o cenzură discretă a preferinţelor patronatului şi, întotdeauna, după câteva luni sau cel mult un an de colaborare, m-am trezit fentat pe câte o direcţie politică, tocmai când eu, „echidistantul” – ca să folosesc limbajul de lemn, credeam că pot să trag în toate. Ultima dată, la o publicaţie care se înfiinţa jurându-şi independenţa atunci când mi-a cerut colaborarea, am dat (în mod premeditat ceva mai mare decât spaţiul ce-mi era acordat), un grupaj de înţepături scurte îndreptate în toate direcţiile politico-sociale cu putinţă. Am văzut apoi care dintre texte nu apăruseră (bine-nţeles, cu explicaţia politicoasă că: ... doar din motive de spaţiu, fiindcă scrisesem mai mult decât ne-am angajat). Şi mi-am dat seama cărei direcţii politice s-ar fi dorit să-i fiu clientelar. De atunci am renunţat şi mi-am făcut rubrica mea, pe propriul meu portal-internet „ www.cartesiarte.ro” unde public în fiecare zi ce vreau. Nu m-am certat cu nimeni. Orice publicatie (şi sunt multe) preia ce vrea, după preferinţele ei politice. Dar, astfel, nu mă simt cenzurat. Pe acest portal „CARTE SI ARTE” care-şi propune o largă deschidere culturală, un mic colţ prezintă atât consideraţii glumeţe din „Gura leului”  cât şi unele grave privind Meritocraţia pentru care pledez.

 

R.V. Aţi lansat de curând un apel, propunând o nouă sărbătoare naţională de care să se bucure şi pe care so celebreze toţi vorbitorii limbii române.

 

C.L. Da, acum lupt spre a realiza instituirea SĂRBĂTORII NAŢIONALE A LIMBII ROMÂNE fixând-o pentru toţi românii la sfârşit de august când, deocamdată, o serbează numai basarabenii. Susţin teza că anul 1989 se aseamănă pentru români cu anul 1848, adică mişcările de emancipare s-au simţit în toate comunităţile româneşti din ţară şi din lume. Una dintre ele a fost şi cea de la Chişinău pentru impunerea limbii române. Amintirea ei trebuie să o serbăm cu toţii, tocmai sărbătorindu-ne limba.

 

R.V. Care sunt ecourile?

 

C.L. Sunt fericit că apelul pe care l-am lansat în acest sens are ecouri mari  în importante medii româneşti din ţară şi din lume şi că au aderat la el importante personalităţi. Din păcate, numai răspunsuri oficiale, sau guvernamentale, sau cum vreţi să le ziceţi ca să definim termenul de „stăpânire”, nu avem. Nu ştiu dacă din dezinteres, sau din omisiune dar, împlinind astăzi 76 de ani, nici nu vreau să fiu rău spunând mai mult. Haideţi mai bine să glumim!

 

R.V. Cu „Gura leului”?

 

C.L.  Bine-nţeles. S-au strâns destule de când am devenit neserios şi am luat în serios alegerile locale încercând să le analizez în vederea celor parlamantare, aşa că întrerup pentru o sătîmână  această analiză, ca să mai spunem şi aşa ceva.

 

R.V. De exemplu?

 

C.L. De exemplu că s-a anunţat cu tam-tam o mare mărire a listei de medicamente compensate, pentru ca să vedem că, de fapt, e vorba de o împovărare a obţinerii lor. Cu alte cuvinte, ne-au pus mai multe denumiri de medicamente pe lista celor pentru care nu vor exista fonduri de obţinut. Limbajul domnului ministru e esopic nu prin metaforă ci prin fabulaţie. Am câştigat astfel un nou gen literar: Fabulaţia promisiunilor demagogice.

 

Ca orice modă literară, noul gen capătă extensie la poeţii mimetici de mâna a paisprezecea şi ne trezim, concomitent, cu programul de guvernare PSD – PC (paradox posibil doar la incultura noastră politică, de a pretinde că uneşti social-democraţia cu conservatorismul), care promite 1.000 de kilometri de autostradă şi 8 mari stadioane. Dar nu precizează că, în fond (justificând foarte bine paradoxul pomenit mai înainte), e o promisiune care nu încălzeşte cu nimic electoratul, ci un anunţ direct către clientela politică a celor două partide despre ce fel de ciubucuri vor putea face în contractele de lucrări pe care le vor primi de la o posibilă guvernare a lor.

 

Poate că de acolo, cel binecunoscut drept Miky Şpagă a prins curajul să propună în Parlament  ca, din sudoarea noastră, să se dea unor partide câte 3,2 milioane de Euro pentru campania electorală din toamnă, iar mentorul lui suprem, declarând pe bună dreptate că nu vrea sprijin de la afacerişti de genul lui Becali, se gândeşte, poate,  la genul de afacerişti care vor face şoselele şi stadioanele, şi nu  la faptul că nu vrea susţinere financiară!

 

În sfârşit, din partea Preşedintelui Ţării ne vine o soluţie salvatoare inspirată în ziua când a stat lângă Sarkozy. El le-a propus pârliţilor de miliardari români, care nu sunt în stare să investească aşa cum trebuie în propria noastră ţară, să-şi investească banii de aici în, nici mai mult nici mai puţin decât: ... în ţările mediteraneene!... Cred că i-a luat ochii Clara cu aerul ei creol-mediteraneean şi l-a făcut să constate că e bună de... investit.

 

Când s-a întors, însă, în ţară, a găsit împotriva sa plângerea judiciară a PSD-ului, privind afacerea „Ciclop”. Sunt naivi dacă speră că vor câştiga cu Ciclopul în faţa celor doi ochi orbi ai Justiţiei. Norocul lor e că i-a consolat demisia lui Ion Solcanu, ceea ce îl face pe Geoană să-i cânte dulce lui Iliescu: „S-a dus Solcanu, un amiiic/ Suuupuuusss... (nu chiar) amânduroraaa... „  

 

Şi, ca să închei creştineşte, mă întreb: Dacă la recentul Sfânt Sinod, 47 de voturi au fost inspirate de Duhul Sfânt să voteze pentru înţelegere duhovnicească şi unitate creştină, oare al 48-lea vot, singurul împotrivă, a fost al Evei care ascultă de şarpe?!

 

Ramona Vintilă

Jurnalul Naţional

 

Pentru a citi întreaga rubrică, vă rugăm să accesaţi

 

 

apăsând apoi în stânga sus pe PORT@LEU

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)