Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

„RUGUL APRINS CARE A FOST EMINESCU

NU POATE FI STINS CU UN FURTUN DE POMPIER CULTURAL

 

Exclusiv DAN PURIC

Mihaela Dordea

 

 

     Miercuri, 6 februarie 2008. Etajul doi al Teatrului Naţional, cabina 6. Sunt într-o uşoară întârziere. Problema nu ar fi că Dan Puric s-ar supăra, (nu s-a supărat), ci că nu am avea destul timp de povestit. Pentru că de fiecare dată când stăm de vorbă, timpul este atât de scurt iar Dan are mereu atâtea lucruri frumoase, interesante, fascinante de spus. Nu se dezminte nici astăzi , iar eu îl rog să vorbească. Ne ştim destul de bine ca să nu fie nevoie de întrebări.  Abia întors de la Veneţia, unde a fost invitat special cu spectacolul său „VISUL”, Dan povesteşte despre frumosul oraş la care visează orice muritor, despre reprezentaţie, despre aplauze. Are însă şi un motiv de supărare.

 

     „Simt deopotrivă o bucurie şi o întristare - spune Dan Puric – o lumină şi o amărăciune. Bucuria aparţine felului în care a fost primit „Visul” la Teatrul Goldoni, bucuria de a prezenta celor de acolo acest spectacol şi a le transmite mesajul nostru de suflet.  Sala era plină. Un public mixt, alcătuit din italieni şi români, s-a bucurat la rândul lui de prezenţa noastră şi de actul artistic în sine. Amărăciunea vine din faptul că  încă odată s-a dovedit că nu avem forţa să ne gestionăm valorile aşa cum se cuvine. Este vorba despre lipsa presei în general la acest eveniment şi mai ales a presei româneşti. Este un dezastru cultural. Nu este de ajuns numai intenţia. Ştii cum se spune, iadul este pavat cu bune intenţii. Nu este un lucru nou. Am fost în 38 de ţări şi în toate s-a împletit această bucurie cu amărăciunea că nu există o mediatizare de la noi. Făcută de ai noştri. Statul român nu are forţa sau abilitatea necesară să îşi promoveze valorile. Când vin alţii la noi, e OK, invers, nu. Şi astfel, efortul de a sparge prejudecăţile, mai ales în Italia, acum , în această perioadă, este inutil.”

 

     Dan Puric este ca un vulcan în plină incandescenţă. Vărsător veritabil, el nu suportă nedreptatea indiferent de unde vine ea. Are un mare „of” cum îi spune el şi ni-l împărtăşeşte şi nouă.

     „Lupt să fac un centru cultural internaţional în sediul dat de dl .Bogdan Hossu, cel în care a funcţionat Rapsodia. Am un contract semnat cu cartel Alfa pe opt ani şi sper ca acest centru să fie o pepinieră de talente nu doar de teatru ci şi de gândire românească, un loc de fertilizare a minţii şi spiritului româneşti. Ca orice act şi ca orice iniţiativă de a construi ceva bun, vedem deopotrivă cum se înalţă actul de sabotare în formă directă sau mai perversă. Privesc astfel cu amărăciune cum ministrul Culturii şi directorul teatrului Naţional, încălcând legalitatea unui contract între două instituţii, apelează în mod comunist la abuzul de putere, dorind să ia sala Rapsodia pentru necesităţile Teatrului Naţional care intră în reparaţii. Nu am fost anunţat, ori chemat la o negociere în calitatea mea de locatar al Rapsodiei. Aş fi fost primul care ar fi pus la dispoziţie sala pentru a o împărţi cu colegii de la Naţional, şi asta în situaţia în care toate investiţiile sunt făcute în numele lui Dan Puric. Faptul că nu mi s-a dat nici măcar posibilitatea de a manifesta un reflex de coabitare eminamente creştină intrându-se abuziv pe deasupra mea, desconsiderând munca de 25 de ani pentru a crea o şcoală şi un concept de teatru de dimensiuni europene, mi se pare un act de abuz politic, necinste sufletească şi proastă calitate umană a celor care l-au conceput. Brâncuşi spunea: „arta nu are nevoie de asasini;îi găseşte în sânul ei.”Cei care au făcut acest gest nu sunt politruci comunişti, ci oameni de artă, şi atunci sunt dublu vinovaţi.  A arăta o stare de crimă culturală este primul lucru de igienă socială pe care îl semnez.”

 

     Dan a exemplificat cu un fapt absolut real criza fundamentală din cultura română.

 

    „Încerc să fac un film fără cuvinte în care să pot povesti în alţi termeni despre noi, despre cine suntem. Din nefericire, scenariul meu care se bazează pe imagine , nu pe vorbe, a fost punctat de către comisiile abilitate cu nota 2 si 3, în ce privinţă crezi?În privinţa…dialogului! Diferenţa dintre aceştia şi comisia de cultură a fostului CC, care mi-a cerut…textul de la „Pantomima”(un spectacol de pantomimă. n n) este nulă. Măcar ăia sesizaseră că aveam ceva de spus. Ăştia nu sesizează nimic. Pot să spun că este o involuţie de calitate. Mediocritatea culturală în care ne zbatem şi care sufocă demersul unor mici excepţii care mai sunt azi, tractează după sine motivaţia existenţei poporului român. Dacă nu vom lupta făţiş împotriva acestei mediocrităţi majoritară ascunsă în toate formele de existenţă, nu vom putea să ne mântuim ca neam Aceasta înseamnă atitudine şi nu diversiune. Ierarhizarea valorii şi nu democratizarea ei. Un fond de certitudine şi nu un fond dilematic. În cultură, instrucţia înseamnă credinţă în ceea ce susţinem, nu ceea ce ni se spune sau se doreşte să fim. Întoarcerea către vocaţia fundamentală a neamului românesc, seamănă cu îndemnul mistic al lui Iisus către Simon pescarul de a arunca plasa mai la fund. Acelaşi lucru l-a făcut şi Eminescu când a spus: „înapoi la muşatini!”Recuperarea dimensiunii voievodale a demnităţii, a unui fel de a fi drept în faţa istoriei, este singurul răspuns care se poate da unei confuzii generale ce ne pândeşte din ce în ce mai acut.”

 

            Dan Puric este un om cu o fire contemplativă, un cunoscător profund al naturii umane, un pasionat cercetător al vieţii, devotat frumosului şi valorilor umane. L-am întrebat cândva care sunt criteriile după care dă valoare omului. Răspunsul lui este acelaşi şi azi.

            „În primul rând, am criterii morale. Leonardo da Vinci spunea că „ultima pecete care se pune în artă este cea morală, oricât de mare ar fi artistul”. Este o moralitate care se respiră ca parfumul de la floare.”

 

            Despre oamenii de azi, care încearcă să rupă barierele finitului în care au trăit până nu de mult, şi despre care unii spun că s-ar depărta de realitate, Dan are următoarea părere:

           „Este un soi de evadare legitimă pentru că aici nu îşi mai găsesc identitatea .Să nu considerăm toată populaţia globului retardată, adică să se recunoască în jocuri şi concursuri, sau alte asemenea acţiuni care sunt făcute să manipuleze un cortex redus. Sunt şi fiinţe cu alte necesităţi, fiinţe mai dotate. Sigur că unii au o anumită fragilitate şi nu pot rezista acestui marş social .Nu poţi cere tuturor să fie nişte luptători. Însă nu este o soluţie. Este legitim într-un fel, dar nu este o soluţie. Este un act de criză.”

 

             Întrebare: Există o criză spirituală?

            „Da, există, şi nu a fost detectată numai de mine. Au sesizat-o şi alţii înaintea mea. Hegel spunea că arta secolului XX va muri sub suflul rece al conceptului. Şi uite că arta s-a automatizat,s-a comercializat, s-a răcit .S-a despiritualizat. Este un vid spiritual. Pe de altă parte, ea moare sub vâlvătăile pornografiei şi visceralităţii.”

 

            Pentru că aceste lucruri fac parte din crezul său artistic, Dan Puric aduce pe scenă  acea parte din el, acea scânteie divină pe care o recunoaşte spectatorul vibrând la emoţia şi frumuseţea care se degajă din teatrul lui Dan Puric, din dansul lui, din ceea ce este el, ce reprezintă el în arta sa, în cultura româna. Publicul simte împreună cu artistul că această punte spirituală s-a creat între scenă şi sală şi trec împreună într-o treaptă superioară de spiritualitate.

           „Această punte există. În asta constă, probabil,  unicitatea teatrului de la seară la seară. Pentru că publicul are şi el unicitatea sa , în fiecare seară de spectacol. Sacha Guitri spunea că şi publicul trebuie să aibă talent. Sunt momente când publicul te ajută dacă nu eşti într-o pasă bună,dar şi momente când el nu reacţionează şi atunci lupţi să îl captezi. Aici e partea sacră. Desigur, cu instinctul profesiei simţi dacă ai comunicat sau încă te mai lupţi. Sau simţi cum se aşează, dincolo de efort, acea familiaritate care nu are nicio legătură cu termenul „civil”, ci este o familiaritate cu sensul de „catarsis”. Este important să nu te dezici, să nu joci ce ţi se cere ci ceea ce vrei tu să dai, aducând, cu gesturi infinitezimale, publicul acolo unde vrei tu. Nu e vorba aici de a forţa sau de a fi moralizator. Trebuie găsită acea parte interioară neîntinată care, de fapt, pe toţi ne uneşte.”

          Dan Puric are o parte interioară care atinge profunzimi de nebănuit. Este de o sensibilitate rară, sensibilitate care face din actor un personaj şi invers. Există undeva, un punct în care arta şi spiritul se întâlnesc. Dacă reuşeşti să observi acest lucru, abia atunci poţi să spui că îl cunoşti pe Dan Puric. El singur se descoperă permanent. Deciziile le ia după momente de mare îndoială.

 

         „Dar cred că în ultimă instanţă decide acea inteligenţă a instinctului. Nu sunt un om calculat, nu sunt nici un pătimaş”.

         Iubirea? „ Este singura sursă care ne defineşte. Nu trebuie redusă doar la instinct. Oamenii trebuie să îşi exerseze iubirea, nu să o mimeze. Trebuie să-ţi cunoşti propriile limite ca şi pe ale celorlalţi.”

 

        Şi da, este un sentimental. La lumea de azi, îl fascinează şi îl nemulţumeşte în aceeaşi măsură „graba cu care coboară. Mă tulbură cât de repede se dezice de toate achiziţiile de civilizaţie şi de cultură de dragul economicului, eficientului, neştiind că eficienţa pe moment înseamnă catastrofă în timp. Văd proliferat cinismul, văd schimbată ideologia politică în ideologie economică, ambele la fel de imbecile, fiindcă îl taie pe om de la legătura sa cu  miracolul existenţei şi îl reduc la starea de obiect. Şi asta mă descumpăneşte. Acest jogging cultural…zicea bine Celibidache: „sunt civilizaţii care nu cunosc cuvântul adagio.” Noi trebuie să rezistăm ca popor, ca spirit, prin ceea ce avem.”

 

       Stau de vorbă cu Dan şi îl văd concentrat. Se gândeşte la toate marile probleme ale omenirii. Îşi iubeşte arta, îşi iubeşte semenii, ţine la tradiţia spirituală a românilor. La cultura românească. Are un aer de măreţie şi de linişte în acelaşi timp. Nu încerc să fac aici o evocare. Este vorba despre o descriere fidelă a celui care a inspirat-o, perfect demnă de el. Nobleţea şi frumuseţea sa pură, sufletească, ţin mai ales de faptul că este nutrit din seva marilor tradiţii culturale. În tot ce spune şi face Dan Puric, simţi vibrând dragostea pentru poporul său. Profund înrădăcinat în istoria şi cultura naţională, el are o măreţie clasică, şi mă gândesc la asemănarea cu Eminescu, se dezvoltă într-o libertate suverană. Simt la el un suflu epic al unui Tolstoi, complexitatea febrilă a lui Dostoievski, dar şi un optimism superb care se întemeiază pe absoluta încredere în om.

 

    Copil al lui Dumnezeu. În sensul că neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine şi nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice .Pentru că stăpânul tău suprem este acest mare anonim, căruia îi spunem Dumnezeu. El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi ca să putem să ne desăvârşim.”

 

    12 februarie 1959. Atunci s-a născut acest copil al lui Dumnezeu, căruia El i-a lăsat în adâncurile fiinţei acea scânteie divină, pe care Dan Puric o poartă în chipul cel mai firesc. Dacă este poezie acel lucru misterios şi tulburător care constă în a căuta şi a găsi frumuseţi şi adevăruri ascunse în spatele tuturor lucrurilor, atunci Dan Puric este un mare poet.

 

    Acum, la aniversare, dan Puric este „în mişcare cu artă cu tot. Sunt conştient că ceea ce mi se întâmplă face parte din redresarea istorică a valorilor. Avem o tradiţie a nedreptăţi pe care iată, eu doar o continuu. Dar o şi blestem, pentru că a blestema răul face parte din actul de iubire faţă de bunul Dumnezeu. Tot ce am vrut să spun, este ca răspunsul lui Eminescu atunci când regina Elisabeta l-a întrebat cum scrie versuri. „Maiestate, versurile cad din mine ca frunzele moarte din copac”. Şi de aceea, Rugul Aprins care a fost Eminescu, nu îl poate stinge nici un furtun de pompier cultural.”

 

LA MULŢI ANI, DAN PURIC !

 

A consemnat

Mihaela DORDEA

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)