HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Interviu cu Daniel TECU, preşedintele FADERE

Români de 5 stele

 

Beatrice Cioba

 

În vremuri în care naţia noastră este încă văzută cu ochi nu prea buni în afara graniţelor ţării iată că există români care reuşesc să şteargă din petele căzute câteodată întemeiat, alteori  neîntemeiat, asupra noastră, români care fac cinste locului în care s-au născut dar şi al aceluia în care trăiesc şi în faţa cărora nu putem să nu ne plecăm cu admiraţie, respect şi consideraţie...

 

Unul dintre aceşti oameni este si dl.Daniel Tecu, preşedintele Federaţiei Asociaţiilor Româneşti din Europa(FADERE), emigrat din România în urmă cu 13 ani, stabilit în Peninsula Iberică şi iniţiator al multor proiecte de voluntariat, în diverse colţuri ale lumii.

 

Onorant pentru Revista Agero să vă aibă drept oaspete, dle.Tecu şi pentru că aţi avut bunăvoinţa de a sta cu noi la o mică „şuetă” aş vrea să nu ne grăbim în a aborda prezentul fără să facem referiri şi la trecut.Aşadar ce v-a determinat în urmă cu 14 ani, când perspectiva părea una îmbucurătoare şi pentru români, să plecaţi din România?

 

Am plecat pentru o viaţă mai bună, cu gândul că voi rămâne doar 3 luni. Credeam că mă voi întoarce acasă, însă mereu amânam acest moment. Cu timpul mi-am dat seama că lucrul acesta nu se va mai întâmpla şi că tot ce îmi rămâne este să mă integrez cât mai bine în Spania.

 

Ce v-a oferit Spania?

 

Nu foarte multe, însă suficient de multe încât să rămân toţi aceşti ani. Un loc de muncă. Un loc cu oameni civilizaţi. Siguranţă, ordine şi  curăţenie pe străzi. Totuşi ce a fost cel mai impactant a fost modul în care spaniolii s-au comportat în tot acest timp. Au ştiut să mă facă să mă simt ca acasă.

 

Cum a fost acomodarea într-un loc total străin? Aţi avut un sprijin din partea diasporei româneşti?

 

Da. Îmi amintesc că cel mai important lucru, atunci, era să reuşeşti să lucrezi măcar câteva zile pe lună. Iar mie mi s-a întâmplat ceva extraordinar. În ziua următoare sosirii mele în Spania, un vechi prieten din România care avea o mică echipă de muncitori în domeniul construcţiilor a venit şi mi-a zis. Vrei să lucrezi?....I-am zis: Mai intrebi? Atunci prietenul meu mi-a spus: de mâine vei lucra la mine. Aş putea spune că:a fost salvarea mea. Aşa că, la început am lucrat în construcţii după care am făcut un magazin cu produse româneşti, magazin care în final a fost premiat de către Guvernul Comunităţii din Madrid. De asemenea mi-am facut şi un studio de reportaje video audio şi foto.

 

Asociaţii nu existau, iar biserica îşi făcea bine misiunea însă nu putea face faţă numărului mare de români care veneau în fiecare săptămână.

 

Odată ajuns acolo încetul cu încetul v-aţi implicat într-o profesie cu totul specială...voluntariatul.De ce această opţiune într-un spaţiu în care românii sunt profund dominaţi de dorinţa de a face bani?

 

Implicarea mea în voluntariat nu a început în Spania. Am crescut într-o familie cu temere de Dumnezeu. Sunt Adventist de Ziua a Şaptea. Am fost învăţat să fiu sensibil la nevoile celui de lângă mine, de mic copil . Am făcut asta şi în România aşa că  mi-a fost foarte uşor să o fac şi aici.

 

 

Credeţi că voluntariatul ar fi fost mai dificil în România?

 

Nu. Nu cred. De-altfel eu cred că sunt mai mulţi voluntari care fac bine decât credem sau cunoaştem noi. Şi în acest moment mă refer la acel român care atunci când ştie că vecinul lui care este foarte sarac nu are ce mânca, îşi rupe din pâinea lui, ia din mâncarea lui şi merge şi îi dă vecinului fără ca nimeni să ştie asta. Acestea mi se par mie lucrurile cele mai importante.

 

Pentru români aţi făcut sau aţi încercat să faceţi ceva de acolo, din Spania?

 

O, da…când eşti în România priveşti la cei plecaţi ca la nişte privilegiaţi care trăiesc bine, au la fiecare masă mâncare bună, au case mari şi maşini luxoase. Realitatea este însă alta. Sunt foarte mulţi români în nevoi, majoritatea dintre ei din cauza faptului că au venit fără să îşi fi aranjat un loc de muncă şi de şedere de când erau încă în ţară. Cunosc români care dorm sub poduri sau care stau la mila ONG-urilor pentru a primi o bucăţică de pâine în fiecare zi.

 

Însă ce este mai interesant am observant că odată cu aceste nevoi au apărut şi români binevoitori. Astăzi în Spania sunt în jur de 100 de asociaţii formate din oameni dedicaţi celorlalţi oameni, care ştiu să sară în ajutorul unui român ori de câte ori este nevoie. Şi sigur, mai sunt şi bisericile care şi ele sunt ca o oază de Românie şi de speranţă pe un pământ strain.

 

Aţi încercat să contactaţi pentru acţiunile dvs. şi oameni de afaceri din România?

 

Am să spun ceva ce  e posibil să-i supere pe anumiţi cititori, însă cunosc mai mulţi oameni modeşti în venituri care sunt dispuşi în fiecare moment să ajute pe cei de lângă ei, decât oameni bogaţi care ar întinde o mână de ajutor.

 

De-a lungul acestor 14 ani aţi văzut şi simţit multă suferinţă printre semenii noştri…aţi simţit şi boala şi sărăcia şi disperarea umană.Dintre toate situaţiile de viaţă şi experienţele pe care le-aţi traversat, exista vreuna care v-a marcat mai mult?

 

Eram în nordul Ugandei cu o echipă de medici. Era un câmp de refugiaţi care se construise cu intenţia de a se rămâne acolo două luni, însă trecuseră 5 ani. 5 ani în care aceste persoane trăiau de pe o zi pe alta. 70% dintre ei aveau Sida, şi 80% Malarie.

 

 

În prima zi în care echipa medicală s-a instalat, din 7 persoane care compuneau echipa 5 au leşinat şi a trebuit să îi tratăm pe ei. Era o imagine de nedescris.Un amestec de strigăt, durere şi moarte, greu de descris. A fost una dintre cele mai grele zile ale noastre. Dupa terminarea zilei am plecat în tabăra unde dormeam şi cum obişnuiam în fiecare zi, am facut sedinţa de rezumat al zilei şi planul zilei următoare. Atunci una dintre doctoriţele echipei a scos aparatul să ne arate câteva fotografii. În acel moment am vazut imaginea cea mai cruntă văzută vreodată. Imaginea unui copil de 9 ani care nu mâncase de mul timp şi care era foarte deshidratat. Am rămas toţi înmărmuriţi şi am întrebat-o pe colega noastră ce i-a dat. Ne-a spus că după consultul pe care i l-a facut şi-a dat seama că deja nu mai putea înghiţi şi că a încercat să îi pună o perfuzie prin mâini însă nu a putut reuşi. În concluzie nu i-a dat nimic. Ne-am dat atunci seama ca acel copil este sortit morţii dacă nu făceam ceva.Am decis ca în ziua următoare să îl căutam. O zi întreagă, o echipă a străbătut cu maşina toată acea zonă, însă fără succes.A doua zi am plecat din nou în căutarea lui. Spre seară am ajuns în sfârşit lângă o colibă. Un coleg a recunoscut-o imediat pe mama lui. Ne-au invitat în casă. După o discuţie scurtă şi superficială i-am întrebat pe părinţi unde este copilul lor ca să îl putem consulta.Au lăsat amândoi capul în jos şi printre lacrimi mama ne-a spus: ieri a murit şi l-am înmormantat deja.

Este doar un caz din sutele şi miile de copii care din lipsa hranei sau din cauza bolilor se sting fără ca nimeni să fie acolo şi să facă ceva pentru ei.

 

Să nu vă imaginaţi însă că proiectele noastre salvează lumea. Sunt ca o picătură într-un ocean, doar că ele fac diferenţa între a muri sau a trăi, pentru foarte mulţi.

 

Ce imbold vă mână şi ce gând vă domină în ceea ce faceţi?

 

Nu cred deloc în ideea ca sărăcia din această lume se va termina vreodată. Cred în ce spune Biblia : săracul şi flămândul vor fi tot timpul în ţara ta ca un fel de ocazie care ţi se deschide ţie să întinzi mâna şi să îi ajuţi pe cei aflaţi în nevoie. Consider o oportunitate să pot ajuta aceşti oameni şi recomand tuturor să experimenteze acest lucru.

 

În ce loc este câştigul?

 

Acum vreo 3 ani eram în avion cu unul dintre cei mai bogaţi oameni din Spania. Mergeam spre România unde el dorea să facă o investiţie. Auzise despre proiectele noastre şi m-a rugat să ii arăt fotografii şi să îi povestesc. După doar o oră de derulare a fotografiilor l-am simţit cum vocea începea să îi scadă şi ochii să se scalde în lacrimi. S-a oprit brusc şi mi-a spus: Auzi, eu vreau să mă implic într-un astfel de proiect. Zi-mi cât trebuie să dau.

 

 Îl întreb :”Cât eşti tu dispus să investeşti într-un astfel de proiect?” Fără să stea pe gânduri mi-a spus: „Mult, oricât”.Îl privesc în ochi şi îi spun:”Dă-mi o lună din viaţa ta.” „Cum adică? Aşa. O lună vii cu mine în unul dintre proiectele noastre.” Îmi raspunde:”Dar eu am copii. Am o fată şi un băiat care tocmai sunt adolescenţi. Eu în concediu merg cu ei.”

„Foarte bine. Ia-i şi pe ei.

Asta este imposibil, cum să fac acest lucru? Cum să îmi asum un asemenea risc şi ce vor zice copiii mei? Ei sunt învăţaţi să meargă numai la hoteluri de la 5 stele în sus.”

L-am intrebat: „Tu vrei o educaţie bună pentru copiii tăi?

Da...evident.

Atunci fă această experienţă şi vei vedea.

 

M-a privit neîncrezător, fără să spună nimic şi a tăcut. Apoi a schimbat subiectul. După două luni mă sună şi îmi spune că da, s-a decis să mearga într-un astfel de proiect. Cum eu nu puteam să merg în acea perioadă l-am trimis cu una dintre echipele noastre. A stat 25 de zile muncind cot la cot cu echipa noastră. El şi copiii lui. Zile grele, cu 20 de ore de muncă sub soareşe arzător, de multe ori nemâncaţi, fără mijloace de comunicare cu zilele. Nimeni din echipă nu ştia cine sunt ei.

 

Când a venit din misiune l-am aşteptat la aeroport. Avea o altă faţă. Mai murdar, mai bronzat, mai obosit, însă parcă cu mult mai multă viaţă. Când a ajuns acasă fata lui, în primele 5 minute de stat în casă a alergat brusc la bucătărie să închidă robinetul pentru că, spunea ea, cu apa care se risipeşte aici, acum ar putea supravieţui un copil, în Africa, cel puţin o zi. Nu numai o dată m-au sunat şi el şi copiii lui să îmi mulţumească pentru această experienţă.

 

Şi pentru că aţi adus vorba despre copiii mi se pare un act de mare curaj si de mare responsabilitate faptul că în toate aceste proiecte aţi implicat-o şi pe fiica dvs. Beatrice, în vârstă de 18 ani.De ce aţi îndrumat-o pe acest drum ?Ca părinte vă întreb acum, nu v-a fost teamă pentru siguranţa şi sănătatea ei?

 

Primul proiect în care am luat-o pe Beatrice a fost când ea avea 13 ani. Am fost în Namibia pentru a pune bazele unui proiect pentru copii şi acela a fost şi unul dintre momentele când am trecut şi prin mari emoţii.Eram cu toată echipa undeva într-o zonă foarte sălbatică. Am coborât cu maşina să facem câteva fotografii unor căprioare însă numai după câteva secunde am văzut la un metru, într-un tufiş un leu. Am îngheţat instantaneu. Nu ştiam ce să fac, să fug, să strig tare la toţi avertizându-i de pericol, să le fac semn usor să intrăm urgent în maşină...??? Am prins-o puternic pe Beatrice de mână şi am spus celorlalţi să urce în maşină pentru că lângă noi este un leu. Am urcat în viteză în maşină iar leul ne-a privit dezinteresat, văzându-şi de treaba lui.Ei...Beatrice era atunci la vârsta adolescenţei când încerca să îşi găsească identitatea. Experienţa din acel proiect a reusit să îi schimbe radical direcţia, nelăsând să se formeze ca un copil mofturos, gata oricând să cheltuiască bani fara rost şi un viitor adult insensibil.

 

Însă da...pericole sunt foarte multe. De fiecare dată sunt foarte atent să luăm toate măsurile de protecţie posibile:vaccinuri, antidoturi, medicamente.Cu toate aceste măsuri luate, teama neprevăzutului o am tot timpul. În mod special pentru ea. Este o responsabilitate destul de mare însă rezultatele experienţelor pe care ea o trăieşte acolo sunt mult superioare.

 

Poate fi voluntariatul un modus vivendi ?

 

Eu nu recomand nimănui să facă din voluntariat un mod de a trăi, în schimb cred că fiecare dintre noi putem să întindem mâna spre cel aflat în nevoie, indiferent că locuieşte în blocul în care locuim şi noi sau că este în jungla amazoniană. Este bine şi frumos ca omul să muncească pentru a-şi câştiga pâinea lui, însă în acelasi timp să îşi găsescă timp pentru a-i ajuta şi pe cei din jur.

 

Ar reprezenta vreodată România, pentru dvs., o opţiune de întoarcere acasă ?

 

Deocamdată nu. Vizitez cu plăcere ţara mea,fac lobby peste tot pe unde merg acestei ţări minunate şi frumoase, Romania, formată din oameni cu o inteligenţă deosebită. Am văzut aproape toate ţările lumii. Am cunoscut cultura multor popoare şi comportamentul lor. Cu modestie o spun: nu am întâlnit om mai inteligent decât românul. În acelaşi timp pot spune că mai avem multe lucruri de îndreptat. Pe lângă lipsa educaţiei sociale, foarte vizibilă la noi, lucrul care mă impactează mereu şi pe care nu l-am văzut nicăieri în lume este: invidia parcă tipică românilor,o invidie care ne face să ne uităm nu la ce trebuie, să facem şi noi  în aşa fel încât să ne câştigăm painea ci ne face să ne supărăm rău dacă pâinea vecinului este mai albă.

 

Încheiem interviul nostru cu o întrebare aparent  banală, în fond însă de o mare importanţă pentru cei spre care intenţionaţi să întindeţi o mână.În ce campanii vă doriţi  să vă implicaţi pe viitor ?

 

Dacă nu o să apară nicio urgenţă anul acesta vrem să dezvoltam un proiect medical în Etiopia. Echipa medicală va fi formată din cadre medicale, români care locuiesc în Europa, însă avem în grup şi câteva persoane care vor veni din România.

 

În al doilea rând vrem ca până la sfârşitul anului să demarăm un proiect în Haiti. A trecut un an de la  cutremur însă în Haiti lucrurile nu s-au schimbat cu nimic.

 

Se tot spune că au intrat mulţi bani pentru reconstrucţia infrastructurii însă deocamdată, după un an, în jur de două milioane de persoane locuiesc încă în corturi şi nu vorbim de corturi obişnuite…vorbim de trei beţe de lemn acoperite cu un plastic.Lipsa hranei este şi aceasta, încă o problemă la fel de gravă care evident că atrage după sine foarte multe boli.

 

Ce mă preocupă cel mai mult însă în Haiti este soarta copiilor care au pierdut pe cei dragi şi sunt ai nimănui...Doar în Puerto Principe există în acest moment 5000 de copii ai nimănui. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce înseamnă 5000 de copii care merg pe stradă murdari, bolnavi, flămânzi, fără nici o educaţie şi dispuşi să facă orice. Am planificat să construim orfelinate, însă din experienţa altora am vazut că în general copiii crescuţi în orfelinate rămân cu o traumă pe viaţă şi atunci ne-am gândit să dezvoltăm un sistem de adopţie cu două părti:prima parte constă în a-i găsi fiecărui copil o familie, în Haiti, care să îl poată adopta, o familie care să aibă unde să îl culce şi să se poată ocupa de educaţia lui,însă aceste familii nu au nici ele ce mânca, iar a doua parte a proiectului este să găsim printre români, persoane care să îi adopte pe aceşti copii, plătind lunar 19 euro, pentru fiecare copil, bani care vor ajunge la aceste familii din Haiti.

19 euro nu este o sumă mică nici pentru noi românii, ţinând cont şi de criza prin care trecem însă pentru ei este o imensitate. Poate însemna pentru ei, aşa cum am spus, diferenţa între a trăi sau a muri.

 

Beatrice Cioba

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com