HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

„OMUL ACTUAL SUPORTĂ O MARE CRIZĂ DE IDENTITATE”

 Interviu cu Doina-Laura Mariţa-Sibiceanu

 

Mihaela Căvescu

prezentarea grafică de Ion Măldărescu, Agero

 

Mihaela Căvescu: „Mi se pare că oamenii au un potenţial foarte vast. Oamenii pot face lucruri extraordinare dacă au curajul să-şi asume anumite riscuri. Totuşi cei mai mulţi nu o fac. Rămân nehotărâţi ca şi cum viaţa ar fi veşnică. (Philip Adams)

Care este darul cel mai de preţ? Cu aceste rânduri îmi deschid inima şi sufletul către expoziţia de pictură a d -nei Doina-Laura Mariţa Sibiceanu, asistent universitar al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti, secţia scenografie. Născută în Turţ, Oaş, o zonă cu greutate pot spune, unde tradiţiile sunt păstrate cu credinţă din generaţie în generaţie, o zonă cu un puternic tezaur folcloric, ai cărei oameni ştiu ce înseamnă adevăratul Dar. Satul unde s-a născut artista capătă o altă dimensiune, a conectării la lume, a dăinuirii, prin pânzele artistei. Pentru realizarea acestui interviu multumesc din suflet D-lui Aurel Sibiceanu, fără sprijinul dânsului acest lucru ar fi fost imposibil. Mulţumesc, maestre!

 

Doina-Laura Mariţa-Sibiceanu: Scopul deschiderii unei expoziţii este acela al transmiterii unui cod personal, al artistului, ca mesaj spre receptor, spre fiinţa umană. Întreg conceptul expoziţional,ca demers, este o cale labirintică de iniţiere în tainele vieţii şi ale morţii. Este drumul parcurs de artist în tainele cunoaşterii de sine în raport cu propria existenţă , drumul spre centru şi deschiderea spre lume în sensul spiralei deschise dinspre opera artistului, ca mesaj plastic, spre fiinţa umană. Important în tot acest demers al comunicării este ca cel care intra în impact cu mesajul operei să se regăsească în ea să poată fiinţa în interiorul ei. Friederich Nietzsche spunea că opera lui se adresează „ neştiuţilor lui prieteni”, iar în ceea ce priveşte mesajul operei de artă, e important ca artistul să-şi asume impactul mesajului asupra receptorului său.

 

 

M.C.: Aşa cum spunea Mircea Eliade ,, mitul este o istorie sacră, un eveniment primordial care a avut loc la începutul timpului”, am în faţa mea tabloul Adam si Eva. Văd şi simt la Adam, neputinţă iar la Eva, ruşine...este foarte greu să vezi prin ochii artistului, povestiţi-mi despre mitul androginului, despre acele începuturi de care menţiona Mircea Eliade mai sus şi care este povestea acestui tablou ?

 

Doina-Laura Mariţa-Sibiceanu: ”Adam şi Eva”, întruchipează ca metaforă plastică, sentimentul de culpă a omului primordial, conştiinţa asupra păcatului primordial, tristeţea indusă de pierderea nemuririi. Miracolul vieţii şi al morţii într-o mereu întrebătoare atitudine contemplativă a omului, ca fiinţă sortită pieirii. Mitul se relevă omului ca adevăr, ca istorie sacră, provocând uimire şi apoi nevoia de cunoaştere. Lupta eroului mitic cu monstrul, în mitologie devine model arhetipal consacrat iniţierii. Artistul poate fi asociat cu eroul mitic, el având curajul de a se aventura într-o călătorie a cunoaşterii, ca experienţă personală, umană, asumată, fiind un deschizător de drumuri, precum eroul legendar. Tot bagajul cultural asimilat nevoii de arhetip cultural, precum si experienţa personală, contribuie la însuşirea unui limbaj propriu de exprimare, care prin forţa gestului plastic, se transformă în realitatea vie a actului de creaţie, a fiinţării operei de artă, ca un cod personal de comunicare cu lumea. Dualitatea individului exprimă lupta între acceptarea condiţiei efemere a tot ce este lumesc şi capacitatea sa de a transcende dincolo de lumea aceasta, prin sacrificiul de sine. Reflectarea în oglindă, nu este altceva decât o condiţie a propriului orgoliu, a trufiei faţă în faţa cu tine însuţi, în sensul renunţării, pentru a depăşi condiţia de trup efemer. Eşti cu tine însuţi într-o permanentă dispută, în sensul înţelegerii propriului eu ca dimensiune spirituală.

 

M.C.: „Stilul este omul”,pe atât de diferit pe atât de complex, sunteţi profund legată de tradiţii ,de folclor ,de mitul românesc, de iubirea faţă de neam, toate acestea le regăsesc pe o pânză,”Troiţa”, două mari simboluri, roata vieţii şi pasărea prevestitoare, ce reprezintă Roata Vieţii, pentru omul Doina Mariţa Sibiceanu,dar pentru artistul Doina Mariţa Sibiceanu

 

Doina-Laura Mariţa-Sibiceanu: „Troiţa” trans-simbolizată de bradul psihopomp, ca şi pasărea suflet, care veghează, în aşteptare, cu aripile închise, mântuirea, înfăţişează moartea ca o oglindă a vieţii, a zbaterii individului cu propriile lui limite trupeşti şi sufleteşti, în nevoia lui de absolut, stadiile, treptele vieţii lui spirituale pe pământ, în nevoia de mântuire. Creată pe prototipul proporţiei bizantine,fiind compusă în plan vertical ca o succedare de ritmuri create de interpunerea unor direcţii orizontale, diagonale,cu ascensiunea verticalei ca axis mundi. Exprimă nevoia de echilibru, creat de raportul vertical-orizontal şi geometria interioară a simbolurilor stilimorfe: cercul, roata, rozeta, meandrul, amintind de consubstanţialitatea omului cu lumea ancestrală. Demersul meu artistic pleacă de la cheia de boltă a întreg conceptului artistic expoziţional :”De la simbolul arhaic la semnul plastic”,ROATA VIEŢII. Regăsirea simbolurilor primordiale într-o lume arhaică, guvernată de vechea rânduială şi transfigurarea lor în simboluri la nivel de cod personal, ca semn plastic. Revenirea în illo tempore la un timp primordial, al memoriei ancestrale, captate emoţional în copilărie, într-un mediu arhaic, guvernat de vechea rânduială,şi repurtarea acestei memorii , transfigurarea la nivel de limbaj plastic a semnelor mnemonice în semne plastice. Reconstituirea unui spaţiu arhaic şi reconfigurarea lui într-o viziune ambientală proprie, plecând de la amintiri, locuri, oameni şi obiceiuri, ce le-am trăit în copilărie, în Tara Oaşului, locul meu de obârşie. Pe măsura trecerii timpului aceste locuri, oamenii, precum şi modul lor de viaţă, datorită unui îndelung proces de laicizare, ca urmare a invaziei proletcultiste şi a intenţiei de dezrădăcinare a ţăranului de tradiţiile care s-au conservat atâtea milenii, trec în uitare, ca purtător al semnelor rămase în memoria afectivă a copilăriei, îmi asum dorinţa de a transmite şi de a face cunoscută această lume, semenilor mei, să o pot duce mai departe.

 

M.C.: Să ne întoarcem la motivul existenţei noastre, Iubirea. M-am oprit la două tablouri, IOV( iubirea de Dumnezeu, iubirea supremă) şi AUTOPORTRET (cele două feţe ale femeii, femeia în devenire, mireasa, şi femeia matură).Aceste două mari tablouri mi-au oprit timpul în loc şi m-aufăcut să văd partea nevăzută a lucrurilor, care este pilda zilei, transmisă prin pictura care o faceţi?

 

Doina-Laura Mariţa-Sibiceanu: Toţi ne punem aceleaşi întrebări în faţa condiţiei efemere a vieţii, însă nu toţii ne asumăm drumul căutării de sine, ca adevăr exprimat şi asumat. Dacă avem curajul să trăim, iubind viaţa, ca fiind cel mai de preţ dar, ca rod al iubirii, trebuie să ne asumam moartea ca prag al acceptării trecerii noastre într-o altă dimensiune a vieţii, eliberată de condiţia efemeră a valorilor profane, de trufia dimensiunii trecătoare a trupului. Pictura, ca limbaj , spre deosebire de cuvânt este foarte carnală, materială. De aici şi nevoia de eliberare catharctică ,de exorcizare prin intermediul gestului plastic, de haina trufaşă a carnalului. „Iov”, plecând de la nevoia de arhetip a omului arhaic, iubind pe Dumnezeu necondiţionat chiar în momentele de revoltă, considera trupul doar învelişul de doliu al sufletului, iar credinţa este singura motivaţie a sensului existenţei. Arta poate fi si ea o cale de mântuire, în sensul eliberării de sine, de iniţiere în tainele morţii, ca transcendere, ca o scară a lui Iacov care face punte între lumea aparentă şi esenţa lumii acesteia.  

 

Omul arhaic se regăseşte în ritual, acesta eliberându-l de dimensiunea efemeră a timpului istoric, iar artistul prin intermediul ritualului creaţiei, prin forţa gestului plastic, ca act catharctic în raport cu ritualul, al eliberării, precum eroul mitic, atinge mersul, ca dimensiune cosmică, a lumii acesteia, participând la ea. El se mişcă liber odată cu lumea, în uimirea descoperirii unui nou început, în faţa fiecărei pânze albe, guvernat de neliniştea creatoare, exprimat prin forţa gestului plastic,care leagă cămările subconştientului cu rigoarea geometrică a formei plastice. E nevoia de perfectare a limbajului, a drumului spre esenţă, spre simplitate. Nu există stil personal, ci nevoia permanentă de perfectare a propriului limbaj, aceasta fiind preocuparea artistului, obsesivă de autodepăşire a propriilor limite, a nevoii de introspecţie, de explorare a sinelui în raport cu lumea. E o permanentă luptă între dezlănţuirea fără limite (ca haos germinativ) şi nevoia de armonie prin control. Limbajul plastic oferă valenţe nemăsurate de căutare şi regăsire a sinelui în raport cu lumea. Forţa gestului plastic denotă originalitatea operei de artă, unicitatea ei. Totul este ca nevoia de exprimare să fie sinceră. E o mişcare în spirală de redefinire în faţa unui nou început, plecând de la altă stare, dar păstrând reperele. În ceea ce mă priveşte, nevoia de regăsire în dimensiunea reperelor sacre, nevoia de absolut. De la simbolul arhaic la semnul plastic.

 

Oricât de abstracte ar fi formele, semnele cu care operez, cel mai ataşată mă simt de fiinţa umană, de paradoxurile ei, pentru că fără trăirile omului nici opera de artă nu ar avea suflu. Revenind la miturile primordiale, de unde parvine tristeţea omului, nostalgia unui timp primordial, dacă nu tocmai din conştiinţa asupra condiţiei efemere a existentei omului pe pământ? Ce exprima „Plânsul lui Ghilgameş”,dacă nu tocmai tristeţea eroului mitic în faţa morţii văzută ca o călătorie în căutarea nemuririi? Enkidu, înfrânt în lupta cu taurul ceresc, simbolizând nemurirea, pierde bătălia. Prin moartea prietenului său drag, Enkidu, Ghilgameş capată conştiinţa asupra morţii, devine mai uman, încercând îmblânzirea animalului, prin sentimentul de culpă, înfrângerea instinctului uciderii.

„Mireasa”,ca imagine a oglindirii sinelui în dublă ipostază, este pictată pe pânza ţărănească, îmbinată pe mijloc, în plan vertical, tocmai pentru a accentua dualitatea, pe două registre. Unul simbolizează semnificaţia nunţii ca moment sacru, iar celalalt trufia în faţa oglinzii.

 

Emoţia trăită de mireasă în faţa oglinzii, înainte de cununie, este aceea a asumării momentului sacru, ca importanţă, dar şi teama legată de pierderea frumuseţii, odată cu trecerea timpului. Ca mijloace plastice, am recurs la a picta albul valului miresei, alb, în raport cu albul pânzei nepictat, care în plan metafizic reprezintă lumea imaterială. Pasărea păun tronează deasupra capului miresei, simbolizând armonia dar şi trufia. Un chip rigid, înţepenit în imaginea în timp,a bătrâneţii, veghează dincolo de oglindă. Totul este efemer, rămâne doar memoria momentului, ca moment sacru: Nunta. În spatele oglinzii tronează trufia. E nevoie să te dezbari de haina trufaşă a valorilor mult prea ataşate de lumea aceasta, de carnal, ca să pătrunzi în miezul ascuns al lucrurilor simple, care te definesc. Pasărea este mesagerul drag sufletului meu, omniprezentă în picturile mele. Ea trans-migrează dinspre efemer spre transcendent, în căutarea libertăţii proprii, ca sens al creaţiei şi al mesajului ei spre lume. Pajura ca personaj mitologic are puterea de a transcende înlăuntrul şi în afara lucrurilor, totodată. Ca mesager al propriului eu, pasărea de foc este metafora chatarsisului, al eliberării de sine prin actul creaţiei, al regăsirii identităţii, al propriei libertăţi de exprimare. Pasărea suflet, apare pe troiţele din Ardeal ca simbol al trans-migrării sufletului în vămile văzduhului, având rol apotropaic, protector adică, precum bradul psihopomp. Toate picturile care exprimă TRECEREA ca nevoie de transcendenţă, fac apel la registrul iconic al simbolurilor legate de cultul morţii.

 

 

M.C.: Opera unui artist trebuie să reflecte universul său interior, viziunea lui asupra lumii, idealurile şi năzuinţele sale, privindu-vă tablourile am simţit teamă, meditaţie şi rugăciune, apoi o clipă de seninătate şi pace interioară, oare acestea sunt amănuntele fericirii şi dacă da, care este preţul ei pentru un artist? Poate că nu este o întrebare bună pentru un final, dar mai mereu artistul cât e în viaţă nu are nici o valoare, după ce moare vin şi laurii...

 

Doina-Laura-Mariţa Sibiceanu: Fiecare individ are o identitate bine înrădăcinată. El devine un purtător al valorilor culturale, integrate spiritului universal. Doresc prin acest proiect de restaurare a valorilor sacre să redau simbolurilor arhaice, ca semne iconice, semnificaţia lor religioasă, pierdută în timp. Transfigurarea simbolului în semn plastic, nu-i schimbă semnificaţia originară, o integrează unui cod personal de transmitere a unui mesaj de decriptare şi definire a propriei identităţi culturale, ca rădăcini. Ele sunt în esenţă stâlpii identităţii noastre, iar prin redarea valorii lor autentice nu facem decât să ne integram spiritului universal. Într-o lume modernă, post-modernă în care totul devine post-factum, omul actual trăind în flashuri existenţiale, suporta o mare criză de identitate. Vânează succesul imediat, trăind prea puţin cu sine şi cu ritmul propriului destin, iar bunurile de care se înconjoară, guvernat de dorinţa de a poseda lumea, îl îndepărtează de chiar esenţa vieţii, reperele sacre.

 

Mihaela Căvescu

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com