Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Sunt un  om liber!

Interviu cu Dr. Artur Silvestri

de

Radu CĂJVĂNEANU

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

După cum am mai informat în cuprinsul publicaţiei noastre, marţi, 27 septembrie, 2005, la Clubul Floreasca din Bucureşti, au avut loc festivităţile prilejuite de acordarea Premiilor Patrimoniului Românesc, conferite anual de Asociaţia Română pentru Patrimoniu (ARP). *

Imediat după eveniment, domnul  Dr. Artur Silvestri, fondatorul ARP, cunoscut scriitor, istoric al civilizaţiilor şi promotor cultural cu activitate enciclopedică, ne-a acordat un interviu în exclusivitate.

 

* Textul integral de la festivitatea de premiere il gasiti aici >>>>

 

Creştinii sunt cei care se iubesc fără să se cunoască

 

- Stimate domnule Artur Silvestri, cum vi s-a părut, acum, imediat după încheiere, complexa manifestare de la Clubul Floreasca?

 

-         Mi s-a părut în nota obişnuită. Ceva este însă straniu în toate aceste manifestări. Şi am să vă spun şi de ce. De obicei există o notă mondenă, ori de câte ori se întâlnesc oamenii, în ziua de astăzi; există o notă protocolară iar întâlnirile dintre oameni în această Românie – stranie la rândul ei – sunt, în principal, deopotrivă, mondene şi protocolare. Substanţa – când există – e firavă  - şi – tocmai de aceea mi s-a părut că a fost o întâlnire stranie. N-a avut nici o secundă un caracter monden; un caracter protocolar – da, pentru că sunt oameni pentru care buna cuviinţă este un principiu capital. Până la urmă acest gen de Românie tainică despre care vorbesc mereu arată că există – şi de aici şi caracterul straniu pe care îl are o întâlnire cum este aceasta.

 

-       Unde aţi văzut substanţa – din punctul dumneavoastră de vedere?

        (Foto: Dr. Artur Silvestri, la Clubul Floreasca, cu prilejul decernarii Premiilor de Excelenta)

 

-         Sentimentul de comuniune a fost important. Comuniunea nu este nici episod monden, nici episod protocolar. Este ceva în care oameni din toate părţile vin – cum spunea foarte frumos Viorel Roman – se iubesc fără să se ştie, fără să se întâlnească şi chiar fără să se cunoască, aşa cum a şi exemplificat splendid, cu răspunsul dat unui împărat roman de către creştini: creştinii sunt cei care se iubesc fără să se cunoască. Şi oamenii aceştia, pe care i-aţi întâlnit astăzi aici, se iubeau dinainte fără să se cunoască pentru că privesc în aceeaşi direcţie. Aici cred că este, de fapt, substanţa esenţială: într-o ţară în care sentimentul destrămării, este, de la o zi la alta mai puternic, deşi România nu se destramă, unde meritul este înlocuit de cu totul altceva şi nici nu ştii măcar cu ce anume, şi care ar fi de fapt această pseudovaloare; într-o ţară în care fapta mare, ori nu se cunoaşte, ori nu se recunoaşte; într-o ţară cum este aceasta, sau cum sunt cele pe care le denumim Româniile de suprafaţă, apar astfel de episoade de comuniune, în care oameni din toate părţile vin, deodată, ca la o chemare, simţind că între ei, de fapt, circulă, un fel de fluid misterios.

 

Dacă măcar 100 de oameni există,  avem sentimentul că lucrurile nu se precipită către haos

 

-         Aş zice că astfel de episoade de comuniune nu apar chiar de la sine; mai trebuie o scânteie, mai trebuie un mediu, mai trebuie un liant şi mai trebuie încă multe alte lucruri.

 

-         Aşa este. Dar, pe de altă parte, chiar dacă nu era un liant, unii dintre ei ajungeau să se cunoască, cine ştie cum. Pentru că Acel Care le îndrumă pe toate, le potriveşte. Eu aşa văd, de altminteri! De aceea spun că, până la urmă, chiar nu este atât de important să se cunoască fizic, câtă vreme pot să facă împreună-lucrare – cum s-ar zice. Şi chiar dacă nu ajung să facă împreună-lucrare, prin însuşi faptul că acolo unde sunt, ei  făptuiesc ceva – cât de mic, însemnează  că, într-un absolut, al Acelui Care ne îndrumă, împreuna-lucrare e făcută. Aşa văd de fapt lucrurile. Pentru că, dacă aţi observat, la un moment dat, a apărut ideea că, decât să fie 70 de premii, mai bine să fie 10 şi bune. Dar eu nu văd aşa. Pentru că, 70, oricum înseamnă prea puţin pentru cei 3000 de bărbaţi…

 

-         …sau cei 7000 ascunşi, ca să facem o referire la predica Î.P.S. Părinte Mitropolit Daniel, de Sfântul Ilie, la noi, la Botoşani, când Atotputernicul i-a spus: “Ilie, nu eşti singur, mai sunt încă 7000”[1].

 

-         Este un lucru esenţial cel pe care l-aţi adus în discuţie. În general  vorbesc cu multă lume, de peste tot; nu numai cu toată lumea, încerc să vorbesc şi cu fiecare fiinţă vie; de la fiecare fiinţă vie înveţi ceva. Noi avem sfinţii români, între care doi sunt sfinţi animalieri, la care  sfinţenia se leagă de animale. Unul este Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, care a început lunga lui penitenţă, ce l-a adus la sfinţenie, pentru că a călcat pe un pui şi l-a omorât fără să voiască. Şi a doua – Sfânta Mavra de la Ceahlău, sfânta cu căprioara. Noi, poate nu ne dăm seama ce anume, în stratul acestui popor, însemnează înţelegerea lumii fără grai. E un lucru extraordinar de important şi de aceea spun că e bine să ascultăm pe toată lumea, chiar dacă este cu grai sau fără grai; sau cineva  ne vorbeşte într-un fel pe care ar trebui să-l înţelegem. De aceea, ca să mă alătur la ceea ce aţi spus, cei 7000 pot să fie mult mai mulţi, pot să apară cine ştie de pe unde şi, de fapt, dacă măcar 100 de oameni există, tot avem sentimentul că lucrurile nu se precipită către haos.

 

Pomenirea este un lucru extraordinar, esenţial

 

-         … Şi astfel  Sodoma şi Gomora ar putea  scăpa!

 

-         Aşa este. Dacă un singur om bun ar fi fost acolo, cele două cetăţi ale răului nu erau şterse de pe faţa pământului. Şi atunci, ceea ce ar trebui noi să facem este să facem binele şi să facem binele înfăptuind ceva. Până şi o fântână… Dar ce e o fântână? E un lucru tulburător s-o faci. Nu contează că îţi ţine minte numele cineva. Dar l-ai făcut! Şi, ori de câte ori, cineva o să-şi potolească setea, luând apă în căuşul palmelor, din fântâna care a fost făcută de cineva, o să-l pomenească pe acel om. Pomenirea este un lucru extraordinar, esenţial. Memoria, sustragerea faţă de acest rău indefinit care înseamnă  uitarea. De aceea, noi aici, am început să facem o lucrare împotriva uitării, pentru faptă mare şi pentru a reconstrui în mod tainic o Românie care a existat şi care încă mai există. Nu ştiu de ce am început-o, probabil, pentru că aşa trebuia.

 

Un mare povăţuitor – Mitropolitul  Nestor Vornicescu

 

- Dumneavoastră înşivă sunteţi un săpător de fântâni – am spune;  aţi mers până la substratul tracic, unde  i-aţi găsit pe “călugării sciţi”, ulterior continuaţi  în atâţia alţi  urmaşi întru credinţă[2].

  

-         Am făcut ce am putut, în toate felurile. Între altele am căutat şi acolo unde alţii nu vedeau. Probabil că încă odată un “ceva” m-a îndrumat şi către aceasta. Am avut şi învăţători. Iar sentimentul că ai învăţători, că te găsesc ei sau că tu îi găseşti, mi se pare unul capital. Eu am avut un învăţător şi un povăţuitor mare, care a fost, întâi de toate, marele Mitropolit Nestor Vornicescu, lângă care am crescut, ca intelectual şi alături de care am înţeles foarte multe din ceea ce era creştinismul timpuriu la noi şi mai ales primii scriitori creştini de limbă latină, de atunci din epoca străromână. Acest apostol al străromânităţii, este  încă prea puţin cunoscut la valoarea de acţiune, în primul rând. Nu e doar cărturărie, fiindcă nu doar cărturăria este importantă, importantă este şi acţiunea. Iar Mitropolitul Nestor Vornicescu ar trebui evocat mai des de cât se face. În această seară am făcut o evocare pe care ştiutorii au desluşit-o.  Am spus că am făcut un grup de cercetare literară Mitropolitul Nestor şi că ne-am propus să începem din primul trimestru al anului viitor, să publicăm Fontes Litteris Daco-Romaniae, care va fi o carte capitală, pe care el şi-o visase. Iar aici mai ating încă un lucru – şi anume fracturile din cultura română şi din istoria românească. Sunt prea multe aparent, deşi întotdeauna peste fracturile care se văd apare o continuitate pe care n-o vedem dar care există. Şi atunci iată cum le potriveşte Cine le potriveşte, că le potriveşte Cineva. El (Mitropolitul Nestor Vornicescu – n.red.) s-a dus, l-a chemat Domnul, lucrarea poate a fost lăsată neîncheiată. Dar nu -  ea continuă tainic. Uitaţi-vă, eu m-am apucat acum şi o s-o închei! Aceasta înseamnă că lucrarea şi modelul Mitropolitului Vornicescu au rămas. Şi le vom încheia la un moment dat. Şi după noi vor veni alţii.

 

Semne cereşti la privegherea Mitropolitului Antonie Plămădeală

 

-         Da, dar începeţi, la rândul dumneavoastră , alte lucrări.

 

-         Conştiinţa că, după tine vor veni alţii te mângâie şi-ţi dă sentimentul că nu vei muri de tot. Şi că rămâne şi o povaţă, şi o învăţătură şi, poate, un zid de isprăvit care va trebui isprăvit cândva. Şi am mai avut un povăţuitor, pe  marele Vlădica Antonie Plămădeală…

 

-         Dumnezeu să-l ierte!

 

-         Dumnezeu să-l ierte! Domnul l-a chemat la El acum, de curând. L-am văzut rar, dar l-am întâlnit des, pentru că aveam  un gen de  comunicare neobişnuită în zilele de astăzi şi mai ales în ultimii 20 de ani. De la Vlădica Antonie am înţeles că pentru  fapta mare nu trebuie să te aştepţi la nimic. La nici o mulţumire, decât la mulţumirea pe care ţi-o dă Cel care te-a făcut să o faci. Şi am mai învăţat ceva. N-am să uit câte zile am – sentimentul de seninătate pe care mi l-a arătat. Era acum peste 15 ani, cred că era în vara lui 1989; eram la Sâmbăta, cu Vlădica şi cu soţia mea, Mariana Brăescu, mănăstirea se făcea şi creştea tainic şi ea, pentru că şi ea a fost o lucrare tainică şi a poruncit-o Cineva, a poruncit-o  Cel care le porunceşte pe toate. De aceea Sâmbăta e aproape ca o Catedrală a Neamului. E aproape o hieroglifă a românităţii. Eram acolo şi el avea deja mormântul gata făcut. M-am îndreptat către o pergolă, era un şir de morminte de Mitropoliţi şi acolo era placa lui pe care îi  scria numele. El a venit şi aşa îngândurat puţin -  dar nu mult -  a spus: “Şi aici eu am să vin să mă odihnesc”. Era un sentiment de trăire a postumităţii pe care nu l-am întâlnit la nimeni, decât la o fiinţă fără grai pe care am pierdut-o acum câţiva ani. Era tulburător cum Vlădica Antonie  putea să spună aceasta. Acest sentiment al omului, sau  al fiinţei care trece pentru că trebuie să treacă nu l-am întâlnit la nimeni. Şi este o mare lecţie, n-am s-o uit niciodată. De aceea, după ce am aflată că a plecat la Domnul, m-am dus în noaptea  de dinainte de înmormântare la priveghiul Vlădicii. Am plecat noaptea şi m-am întors către dimineaţă la Bucureşti. M-am dus ca să-l văd. Şi să-i spun, în sinea mea, şoptit, ce credeam că am de spus pentru el. Să ştiţi că nici această noapte n-am s-o uit vreodată, pentru că în jurul nostru, în jurul Mănăstirii Sâmbăta, pentru că la Sâmbăta era atunci… ( interlocutorului nostru i se frânge glasul iar ochii i se înrourează de lacrimi – N.Red.)… Era la Mănăstirea Sâmbăta, ajunsesem de la Braşov pe o furtună îngrozitoare, care nu se mai termina, pe o ploaie cumplită, cu care ne tot pedepseşte Dumnezeu şi ne biciuieşte în acest an pentru că, probabil aşa trebuie să o facă, să ne trezim odată. Şi am ajuns la Sâmbăta, şi era senin şi linişte. Şi undeva, pe toate cerurile înconjurătoare, pe toate orizonturile, nu erau decât fulgere şi trăsnete şi răul care era departe. Aici – nu! Cât am stat acolo, nu s-a mişcat nimic. Poate nici o frunză nu se mişca. De abia când am plecat, la mică distanţă, a început potopul. Vedeţi? Acestea sunt semne! Sunt semnele vremii, domnule Radu Căjvăneanu! Nu sunt coincidenţe! Nimic nu e întâmplător, până la urma urmei, dacă stăm să ne gândim. Aceasta e de fapt o altă realitate despre care vorbim puţin, sau poate nici n-o percepem, uneori.

 

Asociaţia Română pentru Patrimoniu -  o treaptă a României tainice

 

-         Să ne întoarcem de la amintiri, fie ele proaspete şi impresionante, către lucrarea dumneavoastră.

 

-         Asociaţia Română pentru Patrimoniu e o treaptă a României tainice. Nu e mult -  nu-i puţin. Important este că există. Dar dacă ajungem la ceea ce  invoc frecvent şi anume  pomenirea părinţilor – cred că nu facem puţin. Măcar să arătăm că această idee există! Întâi de toate, când am gândit-o, acum aproape un an de zile, era după ce înfiinţasem Asociaţia “Biblioteci pentru sate”. Atunci, într-un an de zile, am reuşit să donăm vreo 20.000 de volume la tot felul de biblioteci şi şcolare, şi comunale…

 

-         Şi acum după inundaţii aţi donat din nou…

 

-         Am refăcut o bibliotecă şcolară într-o comună unde, pur şi simplu a fost  măturată de ape. Asociaţia a  dat mai bine de 2000 de cărţi, dintre care 1000 dintre cărţile mele. Nu ne-a pus nimeni să facem asta. Nici nu ne-am întrebat de ce altcineva care are bani sau – de fapt autoritatea publică - nu o face. Nu aceasta este esenţialul. Important este să faci. Am vrut să arătăm două lucruri. Întâi – că puterea e la cetăţeni. Acolo e puterea, nu e în altă parte! Cine le-a dat puterea - le-a dat-o lor! Şi să mai spunem un lucru -  şi anume că nu suntem singuri. Nimeni nu e singur dacă se gândeşte bine. Şi nu trebuie să ne fie frică. Şi nu numai că nu trebuie să ne fie frică ci şi – dacă avem o datorie a vieţii noastre pe pământ -  trebuie să ne-o ducem până la capăt! Indiferent de cum ar fi – o datorie mai mică sau mai mare. Trebuie să o ducem până la capăt. De aceea am făcut aceste lucruri. Nu ştiu dacă sunt importante în această etapă. Dar, fie şi pentru faptul că oameni care nu au avut niciodată un cuvânt bun primit de la cine trebuia sau nu au avut  o recunoaştere cât de mică şi totuşi au făcut foarte mult, aşa cum s-au priceput ei. Dacă văd o recunoaştere - aceasta îi întăreşte în lucrarea lor. Şi poate că nu puţin.

 

În vremurile de astăzi pare că există o cultură oficială obligatorie

 

-         Şi cum vedeţi perspectiva de pe această piatră care s-a pus la o temelie?

 

-         S-au pus mai multe pietre. Perspectiva nu este numai aceasta ci este a oricui încearcă în România să facă până la urmă ceva. Nu trebuie să ne fie frică şi trebuie să începem cu ceva. Cred că noi ar trebui să revenim la două lucruri, şi anume cum spuneau înţelepţii chinezi: că o călătorie de 1000 de leghe începe cu un pas. Trebuie să începem, să-l facem! Şi altcineva spunea că trebuie să lăsăm să înflorească 1000 de flori. Pentru vremurile de astăzi când pare că există o cultură oficială obligatorie…

 

-         Iar?

 

-         Există categoric !

 

-         Iar există?

 

-         Tot timpul a existat şi ar însemna să ne iluzionăm dacă nu observăm că aşa stau lucrurile. Noi avem, din păcate, o tradiţie a elitei coloniale care se perpetuează şi există şi astăzi.

 

-         V-aş contrazice dar nu facem dispută acum…

 

-         Mi se pare că acest fenomen este cât se poate de clar. Uitaţi-vă numai la caracteristicile  culturii oficiale din România din acest moment. Cultura oficială din România este o cultură care are nişte caracteristici foarte bine definite. Are un număr de persoane care sunt aproape “sanctificate”, Doamne iartă-mă, că nu poate să fie vorba de aşa ceva… Şi cu asta, punct! Oricine se abate de la aceste principii, nu există! Mai mult decât atât. Orice punct de vedere contrar acestui tip de cultură este “eretic”.

 

-         Iar?

 

-         Da, da, iar! Evident. Şi aşa mai departe. Ei, bine, trebuie totuşi, să fim ceva mai îngăduitori, să spunem că, deocamdată, nu se întâmplă nimic, în sensul că poate să fie o “erezie” fără pedeapsă. Dar poţi să ştii, mâine-poimâine?  De fapt, până la urmă, important este totuşi, indiferent de ce am gândi, să lăsăm să înflorească 1000 de flori.

 

-         Să dea Dumnezeu!

 

-         Cât valorăm fiecare numai Dumnezeu ştie!

 

O Biserică fără proprietăţi este o Biserică fără libertate

 

-         Sunteţi un cunoscut om de afaceri din ţară, intrat în topurile cele mai elitiste, consultat acum de toată lumea, mai ales în domeniul imobiliar. Cum împăcaţi preocupările intelectuale cu afacerile? Mulţi se miră de acest lucru.

 

-         Sunt foarte mulţi oameni, mai ales în străinătate, care, când aud că despre mine se vorbeşte şi că sunt expertul imobiliar numărul 1 în România şi că am nu ştiu câte cărţi publicate pe această temă etc. – se miră. Dar nu aceasta este esenţial. Pur şi simplu a trebuit să fac o a doua profesiune. Şi văd că – în fine, nu contează ce spun eu – o spun alţii - să o fac strălucit. Dar până la urmă, important nu este asta. Eu nu am câştigat bani să duc o altfel de viaţă decât am dus întotdeauna. Fiindcă trăiesc la fel cum am trăit tot timpul. Am şi scris-o într-o carte de-a mea: banii, în cele din urmă, nu sunt un scop în sine, nici nu au vreo importanţă. Banii au o importanţă numai dacă slujesc la ceva. Şi din acest motiv am înţeles întotdeauna că trebuie să câştig ca să pot să fac ceea ce-mi doresc, ca un om liber. Şi sunt un om liber! Am dus, multă vreme şi duc şi astăzi o viaţă de boier de pe vremuri retras la moşie. Dar boierii de pe vremuri, retraşi la moşie, chiar făceau ceva! Miron Costin îşi scria cronica lui acolo. Bine, a sfârşit şi scurtat de cap. Dar asta e altă poveste. E povestea zilei de astăzi, (27 septembrie – N. Red.) când praznicul zilei este Sfântul Martir Antim Ivireanul, cu care am început cuvântul meu la deschiderea lucrărilor. Şi am spus că este unul din marii oameni fără mormânt din această ţară.

 

-         Din punctul de vedere al expertului imobiliar, cum vedeţi situaţia atâtor biserici – monument,  al multor locaşuri de cult –care,  din păcate, se degradează.

 

-         În anul 2001 am scris într-o publicaţie influentă Top Business Show un studiu  despre scandalul retrocedării fondului bisericesc din Bucovina. Am scris atunci şi o cărticică care se cheamă “Retrocedarea secolului” – cum a fost categorisită de ziariştii din ziua de astăzi care au tot felul de formule abracadabrante. Am examinat atunci esenţa lucrurilor. Cartea va apare într-o formă adăugită care se cheamă “Biserica în purpură sau biserica în zdrenţe”. Atunci am încheiat explicând punctul de vedere pe care îl am faţă de această temă. Şi anume: Biserica trebuia să aibă proprietăţi.

 

-         Cum a avut de fapt!

 

-         Cum a avut de fapt. Adică pentru ea, ideea însăşi de retrocedare era şi  este capitală. Iar Biserica trebuia să o trateze în consecinţă şi anume, nu ca una dintre instituţii şi ca unul dintre redobânditori, aşa cum mie mi s-a părut că a tratat această temă, ci ca Instituţia cu majuscule şi ca Redobânditorul principal. Pentru că o Biserică fără proprietăţi este o Biserică fără libertate, fără libertatea de a se mişca. Am şi încheiat această carte spunând că, dacă cumva nu se va reuşi ceea ce trebuie să se reuşească, atunci o să mă duc pe Ceahlău şi o să o luăm de la capăt… Adică să o luăm de la capăt de unde am pornit!

 

Urare pentru botoşăneni

 

-         Soţia dumneavoastră, Mariana Brăescu,  este botoşăneancă şi am vrea să faceţi o urare pentru botoşănenii noştri.

 

-         Pentru Botoşani nu pot să fac decât urarea pe care o fac întotdeauna când mă gândesc la Botoşani în şoaptă:  Botoşani nu este un oraş în România. Botoşani este pentru România axa lumii. Pentru că acolo s-a născut cel care pentru noi putea să fie ca Iisus.

 

-         Vă mulţumim!

 

Radu CĂJVĂNEANU

  

 * Textul integral de la festivitatea de premiere il gasiti aici >>>>


[1] “Totuşi, când Sfântul Ilie se credea că este singurul care a mai păstrat dreapta credinţă, Dumnezeu i-a spus: mai sunt 7000 de bărbaţi, de oameni, care, în ascuns, păstrează credinţa şi nu şi-au plecat genunchii lor în faţa idolului Baal”. Î.P.S. Părinte Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt de învăţătură de Sfântul Ilie, în Gazeta Creştină, Botoşani,  nr. 189, 1 – 14 august 2005.

[2] Vezi Dr. Artur Silvestri, “Arhetipul “călugărilor  sciţi” – Eseuri despre Bizanţul paralel” Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.