Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

EUGEN EVU (foto) ŞI ISPITA EZOTERISMULUI

Dumitru Velea

 

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

Să încep prin a spune că pe fraţii Evu, Eugen şi Ioan, i-am văzut prima dată cântând pe scenă, la Casa de cultură a sindicatelor din Petroşani, prin 1976. Erau formaţia Canon. Pară-mi-se îşi cântau propriile poezii. Apoi, eu făcând parte din Cenaclul „Panait Istrati”, iar ei din Cenaclul „Flacăra” de la Hunedoara, ne-am întâlnit, fie în şedinţele literare comune, fie în coborârile în mină. Poezia lor, îndeosebi a lui Eugen Evu, avea nevoie de scenă, de auditoriu. În fine, ne-am întâlnit continuu în reviste şi, uneori, prin cărţile apărute la aceeaşi editură – „Cartea Românească”, prin grija aceluiaşi editor, Mircea Ciobanu. I-am văzut lui Eugen Evu spectacole de teatru, realizate cu artişti amatori, în special pentru cei mici, la Casa de cultură din Hunedoara. Ba, chiar un foarte frumos spectacol de păpuşi, Albă ca zăpada şi cei şapte pitici. În anii grăbiţi de după 89, a pus bazele publicaţiei de cultură Provincia Corvina, în care a dat şi dă seamă asupra creaţiei, în mare parte, a scriitorilor din judeţ. Glasul său se aude ca un semnal: este! Ca al descoperitorilor. Şi ca o explozie de bucurie. Deşi omul este încrâncenat şi, în acelaşi timp, parcă retras şi topit, preschimbat într-un ghem de energie sub vălurile astrale ale unei albastre lumini. Îmi aduc aminte fraza nedescifrată încă a lui Eminescu: Tot ce voi afla în Ardeal ştiu cu legături sanscrite, cuvinte subliniate de trei ori. Eugen Evu este, cu poezia sa cu tot, ardelean, dar se cade să subliniez şi eu, în cazul lui, de trei ori cuvintele retras şi topit,  preschimbat într-un ghem de energie sub vălurile astrale ale unei albastre lumini, fără să chem, deocamdată, sensuri sanscrite, tibetane, sau alchimice şi ezoterice. Este timpul totuşi să-l întreb când şi unde s-a născut (peisajul geografic reverberează în cel spiritual)? Eugen, sper să nu începi cu te-ai născut mai demult.

 

- M-am născut în noaptea de 9 spre 10 septembrie, 1944, într-un peisaj semnificativ pentru tot ce a urmat: într-o casă muncitorească (pavilion cu două familii), situată între calea ferată Hunedoara-Simeria şi râul Cerna, Râul Cernelii, la Hunedoara.

 

Curios, şi balta dintre curtea şi casa noastră şi cele ale boierului Gogu Vişoreanu, naşul nostru, de care ne despărţea doar apa ei şi şoseaua, se chema Cerneala. Era lată de peste 200 m şi lungă de aproape 1 km, „împrejmuită” de uriaşe sălcii. Acolo am învăţat să pescuiesc cu undiţa, iarna, să patinez, iar, vara, din malul ei să iau humă pentru a modela oameni şi animale, obiecte, tractoare şi batoze. A desecat-o colectiva, i-a tăiat sălciile, iar acum nimeni nu mai are timp de izvoarele ei.

 

- La mine, era pe atunci, Târgul Fierului (Eisenmark), dominat de Castelul Corvinilor, şi urbea avea sub 5000 de locuitori. În 1990, Hunedoara a ajuns la peste 120.000: majoritatea fiind proveniţi din aşa-numitele colonizări, strămutaţi din zone sărace, cărora industrializarea forţată, monoindustrială, le oferea existenţa materială. Autohtonii fiind minoritari, cei mulţi au venit din Moldova, cu celebrul „trenul Foamei”, respectiv din Oltenia, Bihor şi Banat. Ei bine, destinul individual este impregnat de cel colectiv, mai ales în societăţile de tip pretins comunist. Pot face analogii şocante între destinul meu şi destinul oraşului, însă cred că am preluat nostalgia „edenică”, rurală, de la părinţii mei, mai ales de la Ticu, Gheorghe Evu, vâlcenean de pe Strei, Haţeg. Dacă strămutările sunt alungări din eden, noi suntem în exil. Tatăl meu, un stejar (dar şi un nuc!) „transplantat” în eternul şantier, la „blocuri”, cu greu s-a împăcat să aibă mormântul pe Valea Seacă, ar fi dorit să-l aibă în satul său, aşadar şi în moartea fizică a fost constrâns la exil… Sărăcia, una cruntă, iată „peisajul” originar, din care nu am avut parte să plecăm într-un exil mai îndepărtat. Aşa că, straniu, am dezvoltat un complex, acel dor de munte, pădure, spaţiul originar patern. Tatăl meu, originar din satul Vâlcele Bune, venise din războiul de „reîntregire a Neamului”… din Basarabia, după ce batalionul căzuse, scăpând doar doi. A venit, timp de 39 de nopţi (ziua se ascundeau), din stepele ruse, acasă… Foarte mulţi ardeleni au murit eroic în războiul pentru eliberarea Moldovei dincolo de Prut… Am fost prin satele hunedorene, peste tot în cimitire sunt mormintele lor, mii şi mii… Tata a fost norocos, atribuia Divinului salvarea lui, a avut viziuni în acest sens. Cred, în fine, că e dramatic să mori departe de locul naşterii, poate că şi specia umană asta face, moare foarte departe de „locul naşterii”, de-aia ne copleşesc, cu un dor inefabil, puzderiile de stele, pe cerul nopţii de vară. Revin la anii 1940-1950. După un scurt episod, la minele din Aninoasa, s-a aşezat la Combinatul din Hunedoara, căsătorindu-se cu mama, Clara (n. Bud), iar eu sunt întâiul născut, apoi a fost Eugenia, George şi Ioan, şi el poet şi cantautor. Pare că situarea aceea - care nu era deloc edenul, edenul real a fost şi el devastat, tot de istorie - în satul matriceal, între cele două drumuri, unul al călătoriei (ca întoarcere) şi altul al apei (poezia mea descrie călătoria unei frunze pe apă), a fost magică. Însă, asta este doar prin gândirea mea poetică.

 

Unde ai făcut şcoala şi ce fel de dascăli ai avut, ca să-ţi arate lumea, lumea cu cartea ei de jos şi cu Cartea ei de sus?

 

- Am urmat patru ani primari la Peştişul Mare, lângă oraş, apoi alţi 3 la Hunedoara, într-o şcoală de colonişti. Era în anii stalinismului demonic, cu ţinta sovietizării ţării… Dascăli transfugi, roi strămutaţi anume cu acel scop, ne-au interzis Latina, ne-au obligat să învăţăm rusa, limba boscorodelii, cum o numeau în primele secole de slavizare, poporenii din zonă, confirmă şi marele Dimitrie Onciul, sau Ploscaru, ori mai recent, Kernbach… Prima dăscăliţă de română, de peste Prut, a fost Raisa Samoilă, azi Boiangiu, care avea să scrie romanele tragicului lor destin, răsfrânt, prin contaminare, şi asupra noastră. Liceul meu a fost umanist, alte două clase de tehnică egal cu zero, apoi am fost şi sunt un autodidact, student al vieţii şi poate al cotidienei noastre morţi… Apropos, aşa-zisele colonizări sunt obsesia mea, nu doar cosmică (extratereştrii ne-au colonizat prin fraternizarea unor Veghetori, îngeri căzuţi, cu femela umană, vezi Enoh, Biblia şi alte mituri, religii, mesaje codificate… Timpul nu este liniar, ci este circular, cum Universul), colonizările le-au făcut şi aici Romanii, le-au făcut şi Bicefalii, apoi sovieticii, colonizări au fost şi strămutările de populaţii, făcute de Dej şi Ceauşescu… Zeii sunt aici, mă refer la zeii canibali, care-i maimuţăresc pe zei, ca faraonii pe atlanţi. Dascălii mei au fost, însă, marii scriitori ai noştri şi ai lumii, filosofii greci, latini şi oriental-îndepărtaţi, eu sunt elev până la capăt, de pildă acum  învăţ cu Umberto Eco, Cioran, Steinhard, Eliade, Nietszche şi, scuzabil, dedulcit repetent, prin voia mea, revin la Blaga… Şi dascălul mi-a rămas Natura, laboratorul divin, în care, evident, avem intruşi.

 

În ce relaţie stai cu spiritul? Să existe o viclenie genetică a lui?

 

- Spiritul este imuabil, el ne transcende, aşadar Mintea, ca dimensiune a lui, secundară, este prelucrată de creierul nostru, pare-se obturat, cenzurat, după Babilon, însă în curs de riscantă şi recuperatorie, prin ştiinţa Geneticii, Astrofizică. Oare şi prin cunoaşterea poetică, aşadar suntem nişte descendenţi ai celor ce s-au hibridizat genomic cu omul?

 

Povesteşte-mi ultimul vis.

 

- Nu pot povesti visuri, am unele premonitorii, altele doar descărcări, creierul lucrează minunat, şi în somn. Cred că îl utilizez, cam 12 %, nu mint. Dar trepidez, risc, fac epuizări, ard de o curiozitate ce pare să fie implantată în mine, în memoria mea cromozomială.

 

Ce personaj din copilărie îţi stă în faţă? Dar în fundul conştiinţei? Dar în străfundurile milenare ale inconştientului?      

 

- De mulţi ani, explorez, pe cont propriu, fiinţa din mine, subconştientul uneori fuzionează cu neo-cortexul, dar există şi supraconştientul, dinspre margine, spre centru, ca vindecările… ”Margine”, de fapt, din afară, din sus. Devenirea este redevenire, anamnezis. Noi suntem, în adevăr, cei ce devenim, credem, adică ne reprogramăm, ca în rugăciune, apoi avem şansa de a împlini. Perseverare sacrum est ...

 

Dă un văl la o parte de pe chipul poeziei!

 

Poezia… e altceva, se pare că scrisul a fost inspirat de îngerii civilizatori, prin abatere de la misiune, deoarece scrisul este a doua dimensiune, a unei funcţii pierdute, prin vorbire. Scrisul este al „memoriei lungi” (inclusiv, transcendentale), oralitatea, a „memoriei scurte”… Înainte de moarte, omul uită, până la ştergere, imediatitatea, pierde memoria amănuntelor, instinctele, dar paradoxal, îşi aminteşte uluitor pe memoria lungă… Asta înseamnă că trăieşte un fel de regresiune (vezi hipnoza), şi că străbate Timpul invers, adică „inversăm timpul, ca durată de viaţă, ca timp trăit”, cum zice Motru. Prin poezie, deseori, îmi amintesc sacralitatea din uman, îmi amintesc dumnezeirea în Om.

 

Ai vreun erou în învelitoarea căruia să te ascunzi?

 

- Nu cred în eroi, eroii sunt marii frustraţi din copilărie, terorizaţi, cu riscul paranoiei şi alienării, ori al schizofreniei, dar mulţi dintre ei, din vina straniei propensiuni (ancestrale? dobândite cândva?), a mulţimilor de a fetişiza, idolatriza, în istorie, devin tirani, ei se răzbună, nefiind iubiţi, ei se urăsc pe ei, dar nu recunosc, ei speculează genialoidic nevoia bolnavă a multiplului de „Unul” palpabil, psihopatologia îi numeşte Mesianici maniacali etc. Eroi adevăraţi, necesari nouă, sunt marii inventatori, înţelepţii, creatorii, nu eroi de tip grecesc. Greci sunt Spiritul viclean, ei au furat de la cei străvechi totul în istorie, s-au format prin sincretism, aşa şi în religii. Suntem specia eclectică, suntem în Kali Yuga.

 

Eu am scris Xerxes, în care am demonstrat că istoria începe cu viclenia spiritului sub chipul lumii greceşti. Că adevărul şi dreptatea, odată cu înfrângerea perşilor, se retrag din istorie, lăsând locul vicleniei, în timpul din urmă, manifestată prin ipocrizia generalizată.

 

- Am semnalat-o ca vârf al creaţiei tale.

 

Cărei legi a creaţiei te-ai supus şi căreia, nu?

 

- Creaţia este imitatio Dei.

 

Opera?

 

- Dar eu nu am operă, eu sunt în operă şi opera nu e a mea.

 

Poetul?

 

Sunt un poet isihasmic, refac legătura (re-ligio), între inimă/anima şi creier/rationem, calea „regală”este la mijloc. Poezia e scara dintre inimă, raţiune şi pragul dumnezeirii, e arta sublimă. Sintagma de „imitatio Dei” este cheia de boltă a altui înţeles, întâi intuit, de-acum conştientizat… Omul templu, are-n centru altarul inimă, iar cupola este fruntea. Codul vechi testamentar este depăşit, a căzut în mit, în legendă, acum avem alt cod, cel al omului care…

 

Câte învelitori trebuie să aruncăm pentru a reînvia?

 

- Suntem într-un război care nu este al nostru. Nu ştiu câte „învelitori” trebuie să aruncăm spre a reînvia. Dar avem trei corpuri, două în invizibil. Şi un fir. Aşa-zis argintiu.

 

Eşti vizual sau auditiv?

 

Sunt un creator vizual, în categoriile propuse de tine. Omul cunoaşte lumea prioritar prin văz… De fapt, noi vedem lumina soarelui, însă nu Lumina.

 

Cum te-ai referit la Babilon, ca piatră de hotar – pentru perşi, Soarele era doar forma de manifestare a luminii. 

 

- Lumina cred că este, deocamdată, alta decât ceea ce vedem, este Lumina Divinităţii… Este, într-un fel, învierea... Timpul este nu unul linear, ci unul circular. Ceea ce a fost va mai fi, însă formal altfel. Esenţial, Fiinţa este purtătorul, Cugetul şi Divinul sunt gemelari, primul este secundar, lumină tulbure, umbră a luminii, umbra lui Dumnezeu în raţiunea şi visul omenesc.

 

Îmi vorbeşti ca Vasile Lovinescu, sau ca marele poet al Cărţilor Profetice, Willam Blake, gravate de el prin „imprimarea iluminată”. Văd că trebuia să mă fii mutat cu concepte şi idei din iubitul meu Hegel, care spunea: Dacă vrei ca lumea să fie raţională, trebuie să o priveşti raţional, în universul ezoteric, la Blake, care grava: Tot ce priveşti, deşi pare că  este –Afară, este Năuntru, în Închipuirea ta, din care Lumea aceast’a Muritorilor e doar o Umbră! Eugen, ce salt de la adolescentul care cânta în formaţia Canon la poetul de psihologie ezoterică, la ocultism şi intelectualism mistic!

 

- La început a fost Lumina, apoi sămânţa ei, Cuvântul, nicidecum cuvintele noastre, limbajele, care sunt, pot fi doar scânteieri şi năluciri… Dar au licărul stelelor care încă nu au murit… Ştii că mare parte din stelele văzute de noi au murit de mult, careva compara asta cu un cimitir răsturnat.

 

Al găurilor negre.

 

- Ştii ceva? Eu simt o duioşie faţă de lacrima telescopului Huble…

 

Pune-ţi o întrebare!

 

- Nu îmi pun întrebări peste ale tale, înţeleg şi-mi place, tu îmi pui întrebări care îmi răspund. Eu doar nuanţez. Suntem ca două oglinzi, faţă-n faţă… Creierele noastre sunt şi oglinzi ale cerului.

 

Gândeşti tu, sau eşti gândit? Sunt între Hegel şi Blake.

 

- Forma de manifestare a Spiritului este enigmatică, doar uneori, ca din interiorul ninsorii, noi descriem prin el, din el, acest fel de curcubeu al tahionilor, această moarte cu încetinitorul. Spiritul mă gândeşte, creierul meu e doar un computer, un intermediar, născut fără programe, dobândind programe, explorând şi reflectând… Asta pare să fie devenirea. Sau întoarcerea. Sau reîndumnezeirea, ori, vai, uitarea.

 

Schimbând ezoterismul tău cu divinaţiile greceşti – metaforic: în creaţie, crezi mai mult în Pithia, sau în Marele Preot tălmăcitor?

 

Cred în Marele Preot, deşi e ceva neclar cu retragerea lui în peşteră (nu cea a lui Platon) şi cu epifania. Uneori, preotul contemporan este doar o eboşă, un substituit, un modificat, un inversat, un intrus. De vină sunt cei care fetişizează, din eterna frică de moartea fizică. Marele Preot, da… Cândva au fost şi acele preotese prostituate, au fost şi fecioare selectate, pentru înseminări, a fost Eros Olimpianul, cel ce pare să fii revenit… Dar poate că cineva ne recoltează, cineva culege fructul din vârf, cel de sub vulturi, cel de sub clopote. Mitul lui Sisif s-a epuizat, cel prometeic aşişderea, acum avem germenii mitului clonei, recuperarea vârstei matusalemice… Utopii, utopiile dinamizează această lume… Iacă-te, e plin de profeţi, ei mint (cu) adevărat… Zeii canibali lucrează, moartea, ca agent, este incalculabil mai harnică, vezi…

 

Ai fost lovit de viaţă?

 

- Da, am fost lovit, trântit, dar, deseori, dintr-un ciudat impuls verificator, poate, pe viu, am provocat eu însumi încercările… Dar, m-a ocrotit Cineva, mi-a dat la timp lumina, să văd… Cum tot zic, noi vedem lumina zilei, nu Lumina.

 

Despre istorie?

 

- Istoria este asasină. Instinctul vital de vânătoare a triumfat grotesc în om. Cred că şi îngerii căzuţi îl au. Istoria este un lung măcel, întrerupt de somnolenţa pitonului. Istoria e un delir. Este un traseu dobândit, prin efracţie, nu un dat originar.

 

Cine o face?

 

- Cine să o facă, oamenii manipulaţi din astral, de forţe diabolice, nu este vizibil?

 

Jumătatea de secol în care ne-am format şi trăit a fost o pierdere de viaţă şi spirit faţă de un occidental?

 

- Nu, nu a fost o pierdere. Fără-ndoială, totul, dar totul, are un Sens, noi suntem sensul, iar oriental sau occidental e doar o disociere în acest sens, nesemnificativă, de percepţii reciproce, culturile, religiile, paideumele, toate sunt nişte concepte relative, inoperabile în dimensiunea Planului Divin. Fără Proiect, fără Plan, nimic nu este, ci doar se visează… Materia, inclusiv cea nevie, migrează, accede spre un spaţiu atemporal, de Libertate; eu nu o numesc Haos; ea şi noi suntem cosmos: undă, vibraţie, particulă, duh. Suntem quadridimensionali.

 

În partea estică a lumii a fost un greş istoric, un experiment poate? Dar perspectiva asupra lumii să fie tot un greş?

 

- Greşul istoric este în ecuaţia consecinţei, a determinării, la interferenţă cu condiţia situării geo-culturale, a civilizaţiilor. Noi suntem într-un triunghi al Bermudelor, cu enigma lui cu tot. Eu nu am nimic oriental în mine, ca structură, suntem occidentali, mai ales în Ardeal. Ba, cum spui, avem avantaje, suntem mai de profunzime, prin memoria cromozomială şi prin tezaurizare, ca fort de apărare a Fiinţei, a unor valori străvechi, care impregnează mai cu seamă sufletul colectiv. Ne „deşteptăm” în succesive treziri, ca naţiune. Doar că acum, din stratele arheo-fiinţei noastre, aşa-zisul „fond neconsumat” pare să iasă, chiar violent, la suprafaţă, aproape geologic. Fiinţa noastră este freatică, dacă pot spune.

 

Generaţia noastră a fost silită să se scalde în apele înroşite ale prezentului; cei de acum, în prezentul alienat şi alienant al imaginii. Parcă sunt în faza adolescentină a aparenţei, dar fără nici un sens şi speranţă.

 

- Într-adevăr, s-a acutizat patologic, s-a generalizat, în doar două generaţii, alienarea asta, anxietatea asta, tinerimea de care vorbeşti nu e în „faza adolescentină”, ci i s-a transmis, în celule (!), prevalenţa fricii, sistemul massificant… Dar, fiecare generaţie se revoltă, important este să nu o facă prin suicid. Duplicitatea este de suprafaţă, fiinţa este unică, profundă, ea va ieşi la lumină, altfel  vom  fi pierduţi, ca specie.

 

Suntem supuşi vremii? Puteam să ne folosim de ea ca de o unealtă? Cu materia călcând pe materie? Cu spiritul, pe spirit? Sau, dimpotrivă? Drumul spre Ithaca este presărat de încercări, iniţieri. Să ajungi acasă, şi să nu fii ucis de hulpavii „peţitori” la bunurile tale, trebuie să îmbraci şi răritele veşminte de cerşetor!

 

- Dragă Velea, tu ai întrebări ramificate spre înlăuntru, ele conţin erudiţie, tulburătoare, poliedrice faţete, pot fi capcane, aşa că eu mă rezum la spontane fulguraţii, apelez şi la metafore, e şi jocul meu…  Dacă suntem supuşi vremii? Sigur, prin viclenie, spiritul este viclean, cum spui tu, după Hegel citire. Spiritul, ca agent al divinului, lucrează prin Sacrificiu (principiu cosmic), adică energiile se hrănesc cu energii, informaţia este cosmică, inclusiv memoria. „Existăm” astfel, într-un acum continuu… Am obosit, sunt în labirintul tău, tu aplici o strategie care nu duce la dialog, ci la monologul ca rezonanţă a altui monolog… Iniţieri sunt toate, rele şi bune, Ithaca este situată pe alt meridian…

 

Ai fost chestionat de Securitate?

 

- Am fost anchetat de Securitate, finalmente inclusiv penal (pentru o scrisoare de protest împotriva Împuşcatului) pe faţă, după l6 ani de hărţuiri indicibile. Mi-am accesat (timp de 11 ore!) dosarele, trei la număr, la Arhivele CNSAS din Dragoslavele; al patrulea, este al – fie iertatului meu tată! – Evu Gheorghe, din motive creştine. Am aflat o parte din bieţii turnători, unii cu sila, şantajul, alţii din invidie, ură, deşi din dosarele „păstorite” de Patapievici, Onişoru et comp, o parte din cele 400 de file au fost „anonimizate”, la copiere xerox, adică mai franc, citite de mine, dar acoperite cu tuş, artificial, ca să nu pot dovedi iudelor că m-au furat, turnat, mi-au intrat prin efracţie în casă, asta pentru nişte avantaje mizere… Doar cu unul, recent, am avut o discuţie, am aflat că el însuşi era şantajat, fusese anchetat de acelaşi zelos ofiţer… Motivul parşiv al „anonimizării” este şi pentru că unii, vai lor!, sunt în continuare şantajabili, recuperaţi ilegal, de alte servicii secrete, de poliţia politică, un rău necesar, zic nişte aplatizaţi cerebral. M-au otrăvit ăştia, dă-i dracului, că ai ăluia sunt ei! Patru dintre iudele acelea sunt, cum zici tu, dincolo. Cu unii m-am împăcat, cu alţii nu pot. Îţi imaginezi ce e în capul lor? Mulţi dintre fostele victime au devenit ei înşişi anchetatori, suntem un popor de securişti, ca la fotbal, ori în politică, e comic, nu?

 

Ai trecut printr-o experienţă limită? De pildă, pe masa de operaţie…

 

- Tipul de experienţă limită invocat de tine l-am avut repetat. Am fost operat de rinichi (salvat de la extirparea lui, prin sfântul cuţit), apoi de deviaţie de sept, pe urmă, recent, dublu operat, după un efort nepermis, am descărcat cu unchiul meu un camion de crumpeni. Experienţele astea sunt indicibile… Sper că nu mi-au tăiat, au cusut acceptabil, corpul (învelişul) energetic. Marea mea experienţă limită a fost un înec, la 13 ani, într-o groapă de excavator, lângă Strei… Am descris amănunţit asta, în Tresărirea focului, vol. I. Atunci, salvat fiind, după aproape 20 de minute, am înviat, literalmente. Este adevărat că în acel tunel îţi vezi derulată, ca un film cu mare viteză, cu gros-planuri, etc., viaţa, părinţii, rudele, totul... Este ca şi cum ceva iese din creier şi… ţi se resoarbe, sau extrage. Dar prefer să mă rezum la atât.

 

Ai avut o oră astrală, sau un ceas infernal?

 

- Ora mea astrală este cea a naşterii, după miezul nopţii, imediat, după spusele mamei, aşadar sunt un nocturn. Noaptea, în Septembrie (străvechiul început calendaristic al anului), stele sunt mai aproape, unele surâd… Ceasurile mele infernale sunt numeroase, dar toate măsoară invers timpul.

 

În ce relaţie eşti cu politicul cu necruţătoarea ipocrizie?

 

- Cu politicul mă aflu în relaţie de simpatie, când nu-mi cere, ca ăilalţi, să fiu prefăcut, să versific, pentru o biată pâine a familiei, sloganele lor. Au apărut şi oameni politici adevăraţi, ei vor fi tot mai mulţi, după ce dispar, biologic, secăturile. Omul politic de dorit este dintre fiii noştri, care sunt hărăziţi, ori ba, pentru misia asta vitală unei naţiuni. Ipocrizia? Este şi în unele biserici, şi în păgânismul social, adică…asocial, disimulat în retorici.

 

România?

 

- România va fi o naţiune, sau nu va fi deloc.

 

Crezi că sarcina creatorului este de a participa la împlinirea Creaţiei? Care este basmul care îţi stă sub tălpi ca o stâncă? Dar opera care îţi stă ca o piatră de poticnire?

 

- Da, sarcina creatorului este de a-l complini pe Creator, ca omul să devină cel ce a fost iniţial proiectat. Basmul care îmi „stă sub tălpi”ca o stâncă, aşa cum formulezi tu, este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte… Am publicat şi o carte, Plângea să nu se nască… În sensul de a nu fi într-o lume căzătoare, entropică, scărată în jos… Eu sunt un ezoteric, asta este.

 

Am fost obligaţi tot timpul, prin condiţia noastră materială şi mizeră, de a fi servitori societăţii pentru ziua de azi, în loc să lucrăm spornic pentru ziua de mâine. Ne-am zbătut ca să ne rămână sufletul întreg şi să-l vărsăm în operă, dar aceasta nu am putut s-o facem decât printre picături. Eu, de pildă, în ultimii aproape 20 de ani, am scris doar de sărbători, îndeosebi de Paşti, Crăciun şi Anul Nou - şi în timpul concediului. Închis în casă, preţ de 7–10 zile, fără pauză, fără altă grijă, doar lăsându-mă în seama lui Dumnezeu. Creatorul trebuie să trăiască în întregime în şi pentru opera sa, să-şi poarte subiectele îndrăgite ca o mamă pruncul în pântece, ca să poată ieşi frumos şi sănătos, fără malformaţii sau lipsit de viaţă, la sorocul celor nouă luni. Cum ai reuşit, cu ce preţ? Cât din fiinţa şi sufletul tău s-a rupt?

 

- Am fost şi eu servitor, adică salariat, condiţionat material, ca tot natul, dar să fim sinceri cu noi: la noi virtutea a decăzut în delăsare, autism, abulie, viclenia subvieţuirii, ipocrizie şi fetişizare. Noi am întreţinut sistemul, nu invers. Acum plătim. Este tragismul istoriei noastre, dar nu este o stigmă, suntem un popor uriaş de vital. Şi ne este dor mereu de ceva originar, de noi înşine... Asta ne va salva.

 

Ce se întâmplă cu talantul nostru?

 

- Răspunsurile mele sunt tăiate, simt prea clocotit pulsul tău în întrebări. Pentru mine harul, talentul, este indestructibil… A fost o vreme când, prin alcool, traume, derizoriul indus din societatea şi roboţii ei, era să-mi fie retras… Dar l-am sporit… Mi-am slăbit enorm sănătatea trupească, dar s-a subţiat spiritul, este ondulatoriu unduitor, am vibraţie înaltă, modulatorie, dar nu vulnerabilă la viruşi… Creaţia nu trebuie să-şi distrugă sursa, ci să o înalţe, să o mântuie, să o reînvie, cum zici tu. E ciudat ce spui, că scrii doar de sărbători! Poate că atunci energiile subcuantice superioare au o intensitate sporită şi pot fi captate mai bine şi benefic… Dar ne putem induce starea de sărbătoare chiar în urâtul zilei, al nopţii.

 

Amplul roman al lui Mircea Ciobanu, Istorii, nu a observat nimeni, se desfăşoară în zile de sărbătoare. Ce credea el despre acest timp, voi scrie într-un eseu. Cum te fereşti de nepoftiţi?

 

- Simt o respingere, îi ocolesc. Poezia-i chip cioplit în rouă… Nu sufăr de aprecierile critice sadice. Ştiu să disting între o exigenţă reală şi una a anxioşilor, maniacilor depresivi, specie de mare prăsilă azi, ambetaţi de un elitism vanitos, inşi care nu-s în stare să îngăime un distih propriu, dar sunt mari... exegeţi, geţi begeţi şi de obicei beţi, când să dea sentinţe. Cu asta se hrăneşte surogatul de om, cu şicanarea şi îngâmfarea… Ce am eu cu ei?

 

Prieteni?

 

- Am şi aici, numărabili, şi dincolo, adică „între timp” dispăruţi.

 

Părinţii mai sunt în viaţă?

 

- Nu. Invocarea lor, tulburătoare, este ca acea durere ce persistă după o mutilare. În primul rând, cea a părinţilor care sunt dincolo, dincoace, altundeva. Cert este că murim scărat, murim zilnic, murim cu moartea lor, cu a celor ce ne-am însoţit un timp şi încă un timp, în această enigmă, unica prin neingnoranţă, Viaţa.

 

Ţi-a murit cineva în braţe?

 

- Nu, nu mi-a murit nimeni în braţe, teribilă întrebare… Îmi mor eu, zilnic, în braţele mele. Îmi moare timpul pe mâini, uite cum ninge…

 

Goethe vedea viaţa ca o pregătire pentru calea nesfârşită de dincolo; Eminescu, la fel; egiptenii, marile şi vechile civilizaţii, la fel; la fel şi o bătrânică din Câmpia Olteniei sau din inima Carpaţilor. Ce înseamnă acest lucru pentru creaţie?

 

- Goethe, Eminescu, Carpaţii, Egiptul şi tot ce iei tu ca borne, ca repere, ca înălţimi, s-au netezit în acalmia viziunii mele, retrospective… Eu caut pe cer şi în păduri, în suflete şi în muzici, în arte, dumnezeirea, caut alte repere, în alt nadir, alt orizont. Sunt prea mulţi morţi în noi, prea multe morminte în lume, pentru o SINGURĂ moarte. Am scris o poezie cu acest subiect.

 

Cărui creator îi porţi recunoştinţă?

 

- Lui Dumnezeu şi creaţiei Sale, părinţilor mei şi, astfel, port recunoştinţă şi fiilor mei, nepoţilor, prin aceea că vor avea şi ei motiv de recunoştinţă.

 

Cum te situezi între procreaţie şi creaţie? Brâncuşi sfida primul termen.

 

- Brâncuşi s-a transferat în operă, aidoma tuturor geniilor bune. (Căci sunt şi genii rele, nu ?) Poate că şi Dumnezeirea se transferă etern în Operă. Poate că ea se auto-sacrifică, pentru a dăinui în eternă reîntoarce, vorba lui Eliade.

 

Există la baza tuturor culturilor mitul sacrificiului iniţial. Ce moment propice ai pentru creaţie?

 

- Cum sunt un nocturn, noaptea mi-e mai fertilă. Sunt mult mai activ, mai inventiv, mai rezistent…

 

Despre scriitorii din diasporă?

 

- Scriitorii români din State, din alte ţări, în general, sunt în exil, exilul nostru e uneori acasă, iar eu nu mă tem de soarta lor, dacă vor restitui limbii şi naţiei lor originare opere de valoare. Cunosc mulţi, nu desconsider nicicum că au plecat, e rostul lor, poate predestinat. Cei mai buni îmi par a fi cei din Germania, ţările nordice, Franţa şi mai puţin Italia. Corespondez şi colaborez cu peste 30, bărbaţi şi femei… E ciudat că am o vibraţie aparte pentru poezia femeilor, poate pentru că arta este feminină, nu-i aşa? Sufletul este feminin. Sigur, netrivial, căci famenii sunt altceva, deşi în Matei, 19, însuşi Hristos are un răspuns destul de bizar. Pentru unii…

 

În ce raport te afli cu Teatrul din Petroşani şi cu Fundaţia Culturală „Ion D. Sîrbu”?

 

- Nu am fost în relaţii ideale, ne despart multe, dar e cert că acest teatru este unul mare, formativ, a avut şi poate să mai aibă un rost enorm de benefic în viaţa culturală şi societatea viitoare a Văii, a zonei, a ţării şi chiar în alte ţări…

 

A fost în Ţările Scandinave de două ori, cu O noapte furtunoasă, a lui Caragiale, şi cu Domnişoara Julia, a lui Strindberg, în cadrul manifestărilor Anul culturii române în Suedia.

 

- Ştiu şi de aceea accentuez, teatrul este un nucleu de elevaţie, de experiment pentru a răsădi libertatea, este un laborator minunat, o şcoală, care ar merita subvenţii absolut unice, speciale, şi eu aş zidi o replică a lui sub pământ, într-o mină, la sute de metri, aşa, ca o biserică a spiritului uman răzbătător. Şi l-aş face loc de pelerinaj, turism cultural, mondial. Să înţeleagă mai mulţi că din întuneric germinează lumina şi căldura.

 

Mi-ai aruncat o sămânţă. Sper să găsesc locul roditor pentru ea.

 

Cu poezia Cu lumină pe mâini am cucerit, cândva, trofeul „Cântecul adâncului”. Era acel adânc pe care Labiş l-a numit „spirit al adâncului”, nu în sensul grotei, ci aşa cum l-a definit şi Ion D. Sîrbu, crucificat nu demult. Cinste ţie că ai făcut o Fundaţie, ruşine celor care habar n-au ce a însemnat acel profet şi martir, terfelit de nişte nemernici. Am vizionat unele piese puse-n scenă de voi, de tine, m-au încântat, parcă am şi scris.

 

O întâmplare simbolică?

 

- Viaţa mea, viaţa alor mei. Grădina mea semantică.

 

Un om, în tinereţe, a proiectat un turn de beton, al minei – şi a fost mândria lui şi alor săi – şi acelaşi om, proiectează demolarea aceluiaşi turn, şi-l priveşte prăbuşindu-se la picioarele sale, acoperindu-l cu praf, cu praf alb peste păru-i albit.

 

- Ideea cu demolatorul propriei lui lucrări este o parabolă cruntă a ceea ce, majoritatea, trăim azi, îndurăm azi. Pe structuri sănătoase, unde au fost, se putea rezidi. Tragic este că sunt sacrificaţi bestial, uneori chiar de criptocomuniştii azi ciocoi, zeci de mii de oameni, inclusiv părinţii unora dintre ei! Demonizarea muncitorimii este păcatul originar al unei democraţii distrofice. Mişună „analişti” care, incredibil, îşi condamnă părinţii care şi-au sacrificat viaţa pentru a-i şcolariza, pentru a-i face mai fericiţi… Asta nu este de iertat.

 

Ştii ce s-a întâmplat cu un asemenea om? La câtva timp după, i-a plesnit inima, noaptea, în somn. Simbolic? Simbolic şi concret. Îl chema Constantin Barna. (Tăcem amândoi.) Cu ce carte ai pleca dincolo?

 

 - Tocmai se rescrie. La o pagină, încă nenumerotată, e şi numele meu.

 

Eminescu zicea invers. La despărţire, ce le doreşti oamenilor din Valea Jiului?

 

- Să nu mai fie inhibaţi de ceea cea s-a petrecut, în mod diabolic, când cu asmuţirile asupra altora. Le doresc să iubească lumina cum numai ei, în mod unic, o ştiu… Eu am scris undeva un reportaj, Ciudatul mers al minerului pe pământ. Am nuanţat o anume viziune a levitaţiei, a smulgerii din gravitaţie, o separare de teluric. Minerul intră în adâncimi asemănător cu gânditorul în subconştient. Acolo există filoane inepuizabile. Dea Domnul să nu ceară atâtea jertfe! Văd acum, tot mai înmulţite, deasupra.

-------------                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     

Eugen Evu s-a născut la 10 septembrie 1944, în Hunedoara. Debutează cu poezie în 1971, în Familia, prezentat de Ştefan Augustin Doinaş. Editorial, în antologia colectivă, Toate iubirile, la Ed. Facla, Timişoara, 1974. Continuă cu volume de poeme şi versuri: Muntele mioritic (Ed. Facla, 1976), Umbra norilor (Ed. Bibliotecii judeţene Deva, 1976), Cu faţa spre stea (Ed. Facla, 1978), Dragă omule… (Ed. Culturii, Deva, 1979), Soarele de Andezit (Ed. Militară, 1981), La lumina mâinilor (Ed. Facla, 1982), Ţara poemului meu (Ed. Cartea Românească, 1983), Aur Heraldic (idem, 1986), Incursiuni în fantastica realitate, reportaj (colaborare) (Ed. Eminescu, 1986), Ram cu oglinzi (Ed. Facla, 1988), Omul de zăpadă, omul de cărbune (Ed. Ion Creangă, 1988), Aventurile lui Paparudă, povestiri pentru copii (idem, 1996), Miere sălbatică (Ed. Helicon, Timişoara, 1996), Cartea de sub brad, versuri pentru copii (Ed. Emia, Deva, 1997), Strugurii întunericului (Ed. Helicon, 1998), Elegiile Corvine – Evroze (Biblioteca Provincia Corvina, 1998), Grădinile semantice (Ed. Emia, 1999), Plângea să nu se nască (Ed. Signata, Timişoara, 2000), Luceafăr din lacrimă, eseuri şi pamflete (idem, 2000), Magnet – Ferestre fulgerate, eseuri, poeme, ediţie bilingvă, (Colecţia Provincia Corvina, în tandem cu Magdalena Constantinescu Schlesak), Mic manual pentru copiii talentaţi (Colecţia Provincia Corvina, 2001), Sărutul cu privirea (Ed. Signata, 2001), Empatia Divina, eseuri, interviuri, poeme, ediţie bilingvă, româno-germană, în tandem cu Magdalena Constantinescu Schlesak, Ed. Signata, 2001), Tresărirea Focului, jurnale, eseuri, meditaţii, consemnări, idiosincrazii… (Ed. Signata, 2002), Port şi rănile tale (Ed. Cogito, 2003), Stăpânul Jocului (Colecţia Provincia. Corvina, 2004), Rezerva de duioşie (Ed. Viaţa Arădeană,2004 ; ediţia a doua, 2005), Transilvanian Poems (40 de poeme în engleză, trad. M. Zavati Gardner şi John Eduard Gardner, Norfolk, U.K.-Ed. ApliSoft, 2005), Port şi rănile tale, ediţia a doua (Ed. Călăuza v.b., 2006).

A desfăşurat şi desfăşoară o prodigioasă activitate publicistică, sau este fondator şi redactor şef al unor publicaţii (Renaşterea Hunedoarei, 1990; Vitraliu Hunedorean, 1997; Provincia Corvina, 1997), ori redactor la unele reviste, precum Viaţa de Pretutindeni, Arad, şi  Sinteze literare, Ploieşti.

Laureat al numeroase premii din ţară şi străinătate, îndeosebi pentru literatură. Premiul „Novalis”, München, 1999; Premiul pentru poezie la Festivalul Internaţional de Poezie, Oradea, 1999; Premiul Asociaţiei Scriitorilor Germani din Bavaria, München; Premiul special al Academiei ASLA şi Academiei Româno-Americane „The 27 th Annual ARA Congress – 2002 şi Uniunea Scriitorilor din România. Premiul  internaţional de poezie „Antonio F. Omodei”, Il Convivio, Italia, 2004. (Peste 30 de Premii la concursuri cu formaţii teatru, de poezie şi muzică, sau Diplome acordate de posturi de radio şi TV., precum şi de numeroase fundaţii, instituţii, naţionale şi internaţionale.)

Eugen Evu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Oradea; Membru atestat al Accademia Internazzionale Il Convivio, din Sicilia. 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)