Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

"La 70 de ani, încă mă simt aurifer" -

de vorbă cu poetul hunedorean Eugen Evu

 

Valentin Iacob, Formula AS, Nr. 1116, 2014

 

 

Când îl descoperi pe îndelete pe Eugen Evu, vei avea o revelație. Scriitor hunedorean get-beget, provincial, cum s-ar spune, scrie o poezie de "centru", la cel mai înalt nivel. Poate și pentru că a trăit toată viața într-o zonă aparte, pe care el o numește triunghiul magic al României. O zonă plină de mituri zamolxiene, dar și de furnalele siderurgice din vremea lui Ceaușescu. O lume amestecată, cu care a trebuit să lupte tot timpul, ca să rămână poet. La Hunedoara, am petrecut câteva ore captivante cu Eugen Evu. În tot acest timp, deasupra noastră, castelul Huniazilor ne veghea, copleșitor și discret.


Energia misterioasă a munților

 

- D-le Eugen Evu, sunteți un scriitor de valoare, ați fi putut face o carieră poate mai vizibilă, dacă v-ați fi propus să vă stabiliți la București, capitala culturală a țării. Cu toate acestea, ați ales să trăiți aici, la Hunedoara. De ce?

 

- Pe mine m-au ținut aici și locul, și familia. Eu sunt născut în Hunedoara. Părinții mei sunt de pe Strei și din Piatra Roșie, în Munții Orăștiei. Am rămas în Hunedoara pentru că aici am respirat prima oară și m-a marcat așa de tare locul, încât nu am putut pleca niciodată. Spațiul în care m-am născut și în care trăiesc este un triunghi magic. Un triunghi format de Munții Retezat, Țara Zarandului și până la Munții Orăștiei. Un triunghi încărcat de istorie și mitologie. Iar când eram mic, frumusețea locurilor îmi părea încă și mai mare, așa cum o vedeam cu ochii mei de copil inocent, paradisiac. În vacanțe, mă duceam la bunici și, cât am fi de săraci, cât suntem copii, trăim în Paradis. Descoperim lumea, vedem. Eram cu vacile bunicului la câmp. Umblam în cuiburile de păsări. Uneori mai dădeam și peste un șarpe pe acolo. Sau pe la Răgălii, prin Strei, unde m-am și înecat odată, douăzeci de minute am fost aproape mort. Când m-am trezit, cerul de deasupra mea mi s-a părut de un albastru fără seamăn. Și toată lumea aceea era așa de frumoasă, o lume a satului originar, veche de sute de ani, impregnată de eresuri și de povești și de doine, dar și de o mitologie cu mult mai veche. Așa că nu e de mirare că Nicolae Densușianu, cel mai mare istoric-mitolog al nostru, era de aici, din Densuș. Toate astea m-au fascinat și, în acea lume, am început să gândesc poetic. Să fac analogii și metafore. Am avut o gândire poetică, încă de copil. Poezia era refugiul sufletului meu. Sufletul acesta care va rămâne mereu misterios și în mișcare, dar care e definit totdeauna de o matrice numai a ta: locul în care te-ai născut. Iar Hunedoara era, la rândul ei, un loc încărcat de istorie, dar și un oraș în care s-a muncit mult, căci a avut o tradiție industrială, veche și ea. Din păcate, acum, când m-ai stârnit să-mi evoc originile și locul, nu pot să nu observ cu amărăciune, uitându-mă în jur, la orașul meu, că tot ce s-a muncit s-a dus, s-a făcut praf după 1989. Și, în spatele atâtor clădiri în ruină, sunt mii de oameni distruși, mii de vieți spulberate, iar spiritul lor s-a impregnat în rănile trecutului și ne bântuie memoria. Pentru că s-au jertfit mulți ani degeaba. Așa văd, și asta mă deprimă.

 

- Dincolo de tradiția industrială a Hunedoarei, rămâne istoria și mai veche a acestor locuri, care pulsează la tot pasul. Cum spunea Nichita Stănescu: "Sub fiecare piatră este un zeu". Mai vorbiți-mi, așadar, despre acest triunghi magic al României.

 

- Așa e, cum spune poetul! Aici, la noi, istoria veche a românilor s-a păstrat cel mai bine, poate. Aici, în acest triunghi magic, două locuri iradiază istorie și mistere: Sarmizegetusa Regală, capitala dacică din munți, și Ulpia Traiana, făcută de romani ca o replică la vechea capitală a dacilor. Despre Decebal se spune că era regele străvechiului popor al soarelui, în plus, după câte am putut observa, tot bătând cu piciorul munții noștri de aici, ei au energii aparte. Cam ca ale piramidelor. Nu știm bine cum se explică energia aceasta bună, dar ea se simte și în Munții Orăștiei, și în zona Hațegului, acolo unde se povestește că a fost Kogaionul - muntele sfânt al dacilor și unde se pare că s-a retras însuși Zalmoxe în ultimii lui ani de viață pământească. Acolo ar fi Coloana Cerului sau Axis Mundi. Iar dacă urci și pe Muntele Șurianu sau în Retezat, în tot acest spațiu vast vei regăsi aceleași energii care influențează tot ce este viu. De aici ne vin toate aceste reizvorâri energetice, care se manifestă și în locuitorii de aici. Și am să spun ceva care poate părea bizar, dar sunt foarte în temă cu subiectul. O parte din vitalitatea extremă a zonei cuprinsă între Retezat și Apusenii metaliferi are legătură cu energiile radioactive, cu uraniul. Uite, aici, la Nandru, de unde sunt mama și bunica mea, a fost uraniu. Uraniu exploatat sălbatic de ruși. Acum, mina e abandonată, dar toată valea aia cu râurile care se varsă în Mureș e infestată prin apele freatice, că uraniul piere greu. Am fost la Nandru cu Radu Rei, un mare cercetător în domeniu, am lucrat cu el patru zile și m-a impresionat câte boli endemice am găsit acolo. Ăsta-i unul dintre efectele prăzii rusești. Dar, în anumite doze, energia uraniului are și un efect bun asupra oamenilor! Tot așa cum înainte, locurile de mânăstiri erau alese cu nuiaua de alun radiestezică. Astea-s științe vechi! Vibra nuiaua, atunci locul era bun de mânăstire, pentru că era centru energetic. Așa cum e și aici, la Mânăstirea Prislop, de pildă, și asta o știu foarte bine, pentru că am copilărit și pe-acolo. La Prislop este centru energetic puternic. Cei vechi știau unde să așeze temelia bisericilor, ca și fântânarii care găseau locul apei, după științe milenare. Știau unde să întemeieze. Așa că, dintr-un motiv sau altul, toată zona noastră dacică este benefică energetic, este bună. Poate de aceea, aici omul e mai vioi și mai harnic, iar natura mai roditoare. O zonă de unde au răsărit oameni mari.


Compunerea premiată

 

- Să vorbim acum despre poetul Eugen Evu. Când ați început să scrieți și cum ați evoluat aici, la umbra castelului Huniazilor?

 

- Am fost remarcat încă din 1952, la 8 ani, pe când eram elev la școală. Atunci, profesoara mea, Raisa Boiangiu, care era și scriitoare, obișnuia să ne pună să scriem compuneri literare. Pentru o astfel de compunere am primit eu un premiu pe oraș și niște cărți. Cărțile acelea le mai am și acum. Și de atunci am deprins să scriu. Iar de la 14-15 ani, am fost tot în cercuri literare în orașul acesta al nostru, care în vremea aceea era un oraș muncitoresc, dar cu o viață culturală bogată.

- Când a devenit efervescentă viața culturală din Hunedoara?

 

- Viața culturală a Hunedoarei s-a relansat în perioada de liberalizare a anilor '70. După care a venit potopul. S-a întors Ceaușescu din Coreea și s-au schimbat toate. Iar noi, scriitorii hunedoreni, am fost mereu pe contrasens. Mai exact, eu și cei pe care i-am format. Și să știi că am format foarte mulți. Am avut cenaclu, am înființat după revoluție șase publicații și am avut permanent de înfruntat partidul comunist și securitatea, care mă acuzau mereu că îi agit pe tineri. Iar asta s-a întâmplat în vremea în care lucram la Casa de Cultură din Hunedoara, una foarte bună și activă. Căci pe atunci puteai să descoperi talente tinere. În artă și teatru am nume bune pe care le-am format. Unii sunt acuma prin Canada, America sau Norvegia, dar sunt mândru că eu i-am format, i-am ajutat să se descopere pe ei și unii pe alții, în lumea poeziei, a teatrului și a muzicii. Am avut generații cu o deosebită originalitate și libertate a scrisului. Principiul meu a fost: te ajut să te descoperi. Principiul socratic. Am acasă o statuetă a lui Socrate. Mi-a adus-o cineva din Grecia. Dedesubt i-am lipit o piatră din Strei, care are un ochi, unul foarte frumos.

 

- Când ați început să vă publicați cărțile?

 

- În anii aceia de relativă liberalizare, toate editurile mari, cum a fost în cazul meu editura Facla de la Timișoara, făceau concursuri pentru debut. Nume mari au debutat atunci. M-am bucurat și eu, prin recomandarea lui Ștefan Augustin Doinaș și Nicolae Prelipceanu, să public prima carte. S-a numit Toate iubirile. Iar recomandarea de început a lui Ștefan Augustin Doinaș m-a marcat. Doinaș mi-a fost mentor, a fost un om deosebit în viața mea. Norocul marilor întâlniri dintr-o viață mie mi-a surâs. Și la fel mi s-a întâmplat cu Ioanichie Olteanu sau cu Ion Horea. Foarte mulți au scris despre mine, au apărut sute de referințe. Unele sunt copleșitoare, dar Ștefan Augustin Doinaș și Laurențiu Ulici mi-au fost mentorii de căpătâi. Ei m-au încurajat și au pariat pe mine. Le port recunoștință, deși acum sunt în lumea de dincolo.


"O să îți ia tot! Doar talentul nu ți-l pot lua"

 

- Din câte știu, viața dvs., pe lângă poezie, este un roman. Care e cel mai dramatic capitol al său?

 

- Totul s-a întâmplat din 1970 până în 1975, când am plecat de la Cultură și m-am întors să lucrez în combinatul siderurgic. În acei ani, am intrat într-un conflict foarte dur cu securitatea. Gândiți-vă, la CNSAS mi-am găsit patru dosare, nu unul! Mă turnau mulți, unii chiar infiltrați în cenaclu. Pentru că și eu bravam mult. Luam premii pe țară cu cei de care mă ocupam, cu formații muzicale, teatrale, teatru de copii, eram foarte activ, dar refuzam cu îndărătnicie să bag în programele mele ideologia partidului. Una din acuzații era că sunt agitator. Că agit tinerii. Se legaseră și de faptul că sunt fiu de pastor. Tatăl meu a fost pastor. Când s-a întors de pe frontul de Răsărit, s-a făcut pastor penticostal. A fost un om care s-a întors acasă din război, a scăpat viu și a luptat pentru religia asta a lui. Ei, și una din acuzațiile aduse mie a fost: ești fiu de pocăit. Am fost și membru de partid, dar n-am fost supus niciodată. Și atunci m-au turnat de m-au căpiat. Patru sute șaizeci de file au dosarele mele. Plus al tatălui meu, pe care l-am obținut de la CNSAS. Domnule Iacob, știi dumneata cine conduce în țara asta? Șantajul. Trecutul șantajabil al unora care s-au dat cu puterea. Și acum, tot ei mă amenință. Mai primesc câte un telefon. "Vezi-ți de viața ta și taci!". Mă amenință. Zic că ei au făcut revoluția. Aici, în Hunedoara, au împușcat șase oameni. Șase morți sub o troiță! Și acum mi se spune să tac! Îmi amărăsc ultimele zile. Am intrat în anul 70 al vieții, dar nu-mi doresc ani mulți mai departe, ci atâția câți să am mintea întreagă. Pentru că existența asta stresantă, romanul ăsta nebun al vieții mele duce la alienare. O viață m-am bătut. Cu cine? Cu mine m-am bătut, până la urmă.

 

- Ce vi s-a întâmplat, mai exact, în acei ani '70?

 

- M-au marginalizat de nu s-a putut. M-au marginalizat să nu mă afirm pe plan literar, în edituri, în presa timpului. Până atunci publicasem cinci cărți, toate bine primite de critică. Puteam intra în Uniunea Scriitorilor, dar nu s-a întâmplat așa. Și asta, din cauza celor care m-au lucrat, oameni ai securității. M-au turnat că îi influențez greșit pe scriitorii și pe artiștii Hunedoarei. Că sunt ostil patriei și partidului. Și permanent am fost urmărit. Eram considerat un pericol social, "o bombă amorsată tot timpul", cum mi-a zis unul. "Dumneata ai fi bun la noi", îmi spuneau, fiindcă eu reușeam mereu să mă transform din vânatul lor, în vânător. "Te pui cu noi, tovarășu'? Ehei, dacă eram în 1957, nu mai stăteam noi la discuții, îți băgam de mult pistolul în gură!". Acum trăiesc toți liniștiți din pensiile lor mari. În anii aceia grei, m-am gândit tot timpul cum mă încuraja Doinaș: "O să îți ia tot! Numai talentul nu ți-l pot lua". Și așa am rezistat. Și cred în continuare că am un Dumnezeu. Al demnității: să nu faci rău altuia.

 

- Ce a mai urmat în viața dvs.?

 

- Până la urmă, am ajuns înapoi, la un combinat, de unde plecasem. Am început să lucrez iar ca oțelar. Era o meserie pe care o practicam, cumva, din familie. Așa că m-am simțit bine acolo. La oțelărie (și tatăl meu a lucrat o viață macaragiu), eram omul trei la lopată. Adică, sunt șapte-zece inși într-o echipă și te duci și arunci cu lopata dolomită, să cârpești cuptorul, că altfel se arde. Cu magnezită și șamon. Și când aveam pauză, două lucruri mă relaxau: beam sifon permanent - cămășile noastre erau impregnate de sare - și, uneori, beam lapte, când ni se dădea. A doua relaxare era că mă băgam în spatele cabinei de comandă, erau acolo niște funii. Și pe funiile alea stăteam în genunchi și pe un caiet dictando scriam poezii!


Aurul sufletului

 

- Ce este poezia pentru dvs., domnule Evu?

- Pentru mine, poezia este, înainte de toate, catharsis. Așa cum ea a fost încă de la începuturi, din vechime.

 

- Catharsis înseamnă curățire, mântuire. Are un rol mântuitor poezia? Pot vindeca lumea câteva versuri?

- Da. Poezia vindecă lumea de întuneric și de spaimele minții. De fricile primordiale. Pentru că în om există frica asta instinctivă de întuneric și moarte. Și poezia te poate curăța de aceste angoase.

 

- La sfârșitul interviului nostru, aș vrea să vă mai întreb cum vă simțiți acum, la 70 de ani, în Hunedoara aceasta crepusculară, dar totuși atât de misterioasă și rafinată?
- Așa cum stau în orașul ăsta al meu, prins pe vecie în capcana unui uriaș triunghi magic, de o frumusețe fără seamăn, nu pot fi decât bucuros că m-am născut și trăiesc aici. Mai ales că pretutindeni se nasc oameni. Cum o spune Blaga, atâta de frumos: "Sat al meu ce porți în nume/ Sunetele lacrimei./ La chemări adânci de nume/ În cea noapte te-am ales/ Ca prag de lume/ (..) În tine cine m-a chemat/ Fie binecuvântat,/ Sat de lacrimi fără leac". Iar ca poet, la 70 de ani, mă simt cu inspirația neștirbită. Încă mă simt aurifer. Știi cum se alegea în șteampuri, pe Arieș, aurul pe vremuri, înainte să înceapă marile exploatări industriale? Țăranul urca atunci pe o înălțime și se apuca să scruteze râul, când era limpede. Și privea atent, până vedea de unde strălucea pepitoiul cel mare de aur, sub valurile Arieșului. Își lua atunci un reper ca să nu-i piardă urma, după care se ducea în râu și găsea un kilogram de aur curat. Așa și eu: îmi scrutez sufletul și încă mai găsesc aur, sub unde...


Mirele

Pe-aceste culmi sunt bradul consacrat,

Sunt bradul-mire zvelt peste Armindeni.

Biografia mea-i a unui sat

Din Transilvania, de pretutindeni.

 

N-aduceți vreascuri! Limpedea rășină

E fulgerul captiv care-ntreține

A vieții vâlvătaie de lumină,

Măreț și tragic, cum vi se cuvine.

 

Poetul nu vă e prieten, nici vrăjmaș,

Nu știe nimeni ce-i poetu-n lume:

Urlet sau cântec, calm ori pătimaș -

Pecetluindu-și taina cu vreun nume...

 

Fără cenușă arde. Dă lumină,

Ca bradul tânăr, consacrat pe-un grui...

Toată pădurea lumii e de vină

Cât luminează frumusețea lui!

 

Și totuși, vina lumii n-o condamnă

Surpat în sine, sieși vinovat –

Doar el cunoaște arderea ce-nseamnă

Poetul Mire, Bradul consacrat.

 

Valentin Iacob, Formula AS, Nr. 1116, 2014

Revista Agero ® Publicat la solicitarea dl. Evu

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)