Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Angela Furtună în dialog cu Elena Brânduşa Steiciuc

 

Să cultivăm voltairian francofonia, cu grijă pentru grădina proprie şi pentru toate cele înconjurătoare

 

 

Notă: Un deosebit interviu cu universitara, scriitoarea şi traducătoarea Elena Branduşa Steiciuc, traducătoarea recentului roman al Oanei Orlea în româneşte. Cultura română înfloreşte, dincolo de frământările sterile ale unei anume clase de oportunişti. Personalităţi române, peste tot în lume, fac dovada umanismului divers, multicultural şi ziditor, spre lauda limbii şi civilizaţiei noastre. ( Angela Furtună).

 

„Întâlnirea mea cu Oana Orlea stă sub semnul unui parcurs pe care doar hazardul, în infinita lui bunătate, îl desenează pentru fiecare dintre noi...”

  

 1. Stimată Doamnă Elena-Brânduşa Steiciuc, aţi tradus recent volumul Alexandra iubirilor, de Oana Orlea (Maria-Ioana Cantacuzino), apărut la Editura Compania, Bucureşti, 2005. Romanul se bucură de succes . Povestiţi-ne despre întâlnirea cu celebra scriitoare şi despre alegerea acestui drum.

(Sursa foto: http://i3.photobucket.com/albums/y56/Laurencejth/IMG_3837.jpg)

 

-                   Întâlnirea mea cu Oana stă sub semnul unui parcurs pe care doar hazardul, în infinita lui bunătate, îl desenează pentru fiecare dintre noi, de multe ori supraveghindu-ne cu o privire complice şi, eventual, ironică. Aşadar, am cunoscut-o pe Oana prin Rodica Iulian, altă mare voce a exilului românesc (romancieră, eseistă şi poetă), alături de care am fost invitată în martie 2004 la „Ecrivains kangourous, écrivains francophones”, colocviu internaţional organizat de Centrul Cultural Francez din Timişoara. Proiectul unei cercetări universitare asupra unor autori români de expresie franceză exista deja, aşa că, împărtăşindu-l Rodicăi, aceasta m-a pus în legătură şi cu Oana Orlea, amândouă trimiţându-mi cu o promptitudine remarcabilă cărţile lor,  pentru  mine şi studenţii mei. După câtva timp, aflând despre experienţa mea ca traducător, Oana mi-a propus să-i traduc un text aflat încă în manuscris („Les Hommes d’Alexandra”) şi aşa a început „aventura” Alexandrei. De fapt, când am mers pentru prima oară în vizită la Oana şi Rodica, în Picardia, la începutul lui noiembrie 2005, a fost şi primul contact cu acel roman al memoriei, al iubirii, superbă re-construcţie a unei tinereţi prinsă din toate părţile în chingile  totalitarismului. Şi totuşi, liberă!  Traducerea a fost un exerciţiu „la patru mâini”, în cursul căruia tot hazardul a fost acela care mi-a îngăduit perioade de lucru în Picardia, alternând cu cele mai numeroase, „la distanţă”. Ce a însemnat această experienţă pentru mine? În primul rând, o şcoală a scriiturii, pentru că autoarea şi-a modelat şi remodelat textul cu o scrupulozitate demnă de adevăraţii profesionişti. Am remarcat, de asemenea, cât de vie, de proaspătă, este limba română pe care o foloseşte Oana, cu toate că sa langue d’écriture este, de douăzeci de ani,  franceza („Un Sosie en cavale”, romanul care a lansat-o, a apărut la Ed. du Seuil în 1986). Bref, varianta finală a volumului apărut aşa cum aţi menţionat, sub titlul „Alexandra iubirilor” a avut un ghid preţios în autoare, despre charisma şi generozitatea căreia nu mai vorbesc. Ca să vă amuzaţi puţin, aflaţi că la exact un an de la prima mea întâlnire cu Oana şi Alexandra ei, păşeam din nou pragul casei din Picardia, în toamna 2005, cu volumele proaspăt trimise de doamna Adina Keneres, directoarea  editurii Compania,  în bagaje. Sper ca Marele Regizor, hazardul, să ne mai rezerve multe astfel de întâlniri, după fiecare rotire a Pământului, cu noi, prin spaţiu...

 

  1. Şi Nicolae Manolescu remarcase  recent, ca şi noi, faptul că literatura română actuală, cu excepţia câtorva scriitori din exil: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Oana Orlea, Dumitru Ţepeneag şi (nu foarte mulţi) alţii, nu a dat încă opere remarcabile despre ceea ce s-a întâmplat în România, de fapt, în toţi aceşti ani de după cel de al doilea război mondial; asta în timp ce în Rusia există deja cel puţin trei capodopere publicate în ţară despre totalitarismul sovietic şi efectele lui asupra Estului Europei. Care credeţi că sunt cauzele acestui paradoxal fenomen?

 

 

-                   Cu toate că în ultima perioadă m-am concentrat mai mult asupra fenomenului literar francofon (şi, slavă Domnului, este de citit...) am încercat să fiu la curent măcar cu unele dintre tendinţele din literatura română, în special cea de după 1989. Eu cred că timpul va fi cel care va decide statutul de „capodoperă” a uneia sau alteia dintre producţiile literare care reţin, la un moment dat, atenţia cititorilor şi a criticilor. Mai avem şi dezavantajul de a aparţine unei literaturi prea puţin „cerută” în Occident, ori noi ştim cu toţii cum se fac şi se desfac „gloriile” literare, ştim că de multe ori fenomene extra-literare propulsează o cultură („ţarile din Est”, „ex-Jugoslavia”, „Orientul Mijlociu”, ş. a. m. d.). Credeţi-mă, abia aştept momentul când un roman de aici, tradus în limbi de mare circulaţie, va deveni best-seller mondial...

 

  1.  Interviul pe care l-aţi realizat cu Oana Orlea a apărut în franceză în numărul inaugural al revistei La Lettre R (2005), editată de Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, o revistă de cultură şi creaţie ce nu se bucură încă de circulaţie în ţară, având însă un prestigiu  destul ridicat în mediile francofone din Europa şi nu numai, deoarece este axată mult pe traduceri şi pe francofonie. Voi cere permisiunea conduceriii revistei Vatra ca acestă discuţie avută la Paris între dumneavoastră şi Maria-Ioana Cantacuzino, descendentă a unei vechi familii princiare române, să apară şi în impecabila revistă târgu-mureşeană. De ce credeţi că lumea literară şi universitară românească este atât de reticentă cu numele româneşti deja afirmate în exil?

 

-                   Nu ştiu dacă este vorba despre „reticenţă” sau pur şi simplu despre o proastă comunicare, despre o mai dificilă informare a celor de aici. La urma urmei, atunci când un autor hotărăşte să „locuiască” în altă limbă,  – în urma unor decizii care-i aparţin, motivate social, economic, politic, intelectual şi, de multe ori, personal -  el va aparţine, inevitabil, unui alt spaţiu cultural. Va avea alte repere, se va adresa altui imaginar, va folisi un alt material lingvistic. Cum percep cehii acea parte a operei lui Kundera scrisă în franceză, cum percep marocanii scrierile lui Tahar Ben Jelloun, toate în franceză, ce simţim noi, lectoratul romanesc, în momentul în care parcurgem autori cum ar fi Panait Istrati, Ilarie Voronca, Cioran, Dumitru Tsepeneag,  Oana Orlea, Rodica Iulian, sau mai recent Felicia Mihali? Oricum, fenomenul acesta, multiform şi extrem de actual, ar merita o propulsare mai dinamică în spaţiul mediatic, pentru a familiariza lectoratul român cu opera acestor autori, care au ajuns deja la un grad de notorietate în ţarile unde au ales să trăiască. Cele câteva cursuri universitare, colocvii, congrese unde se vorbeşte despre ei mi se par insuficiente...

 

 Consider că francofonia este unul dintre conceptele care m-au modelat, m-au îmbogăţit şi intelectual, şi uman...”

 

 4. Un scandal uriaş a izbucnit  octombrie a anului trecut în lumea universitară românească şi europeană privind impostura lui Sorin Antohi (care s-a declarat ani la rândul deţinător al titlului ştiinţific de Doctor al Universităţii „Al.Ioan Cuza” şi care, în pofida unei opere destul de vaste, s-a dovedit a nu fi, în fapt, ceea ce afirma că este, în timp ce nici această universitate nu a protestat niciodată împotriva acestui neadevăr, pe baza căruia totuşi S.A. şi-a construit o carieră înternaţională, o notorietate şi un statut moral de mentor şi model pentru fragila noastră societate civilă); acest caz este unul care pune din nou sub lupa opiniei publice – pe care comunismul a format-o în spiritul unei dictaturi a proletariatului ce desfide intelectualitatea, cotată drept imorală – lumea oamenilor de cultură, a scriitorilor, a universitarilor din România. Credeţi, acum, când noul caz supus discuţiei este atât de recent, că deontologia profesională şi onestitatea opoziţiei personale faţă de dictatură reprezintă sau nu norme ce sporesc valoarea operei unui intelectual, a unui universitar, a unui artist? (Cazul Sorin Antohi reia cu urgenţă sporită tema revizuirilor şi dezvăluirilor în literatura şi viaţa universitară şi culturală a României pe care o susţine de multă vreme Gheorghe Grigurcu.)

 

- Nu sunt specialistă în domeniul domnului Antohi, aşa că nu mă pot pronunţa cu privire la valoarea operei domniei sale, despre care specialiştii afirmă, totuşi, că este remarcabilă. Pot doar să spun că astfel de „cazuri” merită să  fie discutate din perspective diverse: cea legală, cea, să zicem, personală, etc. Dacă universitatea  unde este angajat ca profesor un falsificator de diplome consideră că acest lucru nu dăunează prestigiului ei, foarte bine, poate să-l menţină în corpul profesoral, luând în discuţie valoarea şi/sau importanţa operei acestuia. În universitatea suceveană am avut un „caz”oarecum asemănător, devenit destul de cunoscut în spaţiul academic românesc şi nu numai: un coleg care a plagiat o teză de doctorat din Franţa. A unei colege cu care, ulterior, universitatea noastră a avut numeroase colaborări. Va daţi seama de penibilul situaţiei! În urma plângerii facute de persoana prejudiciată, ministerul a decis anularea titlului de doctor, precum şi a titlurilor ştiinţifice obţinute pe baza acestui fals. Colegul a ramas, titular, dezvoltând ulterior o serie de teorii ale „complotului”...Probabil există persoane care nu se pot plia faţă de anumite exigenţe, iar în ceea ce priveşte plagiatul sau atribuirea de titluri false, Janine Chasseguet-Smirgel, o celebră psihanalista franceză, le numea o „scurt-circuitare” a traiectoriei obişnuite, o deviaţie într-o logică paralelă. Dar cum altfel să se justifice bieţii plagiatori şi falsificatori de diplome?

 

5. De-a lungul unei cariere spectaculoase, ca profesor, cercetător, traducător şi scriitor, aţi parcurs un drum din ce în ce mai dedicat francofoniei. Aş spune, mai ales după Sommet-ul ţinut anul trecut la Bucureşti, că fiecare francofon are, la ora actuală, codul său de aderare la această importantă mişcare culturală de prestigiu. Ce este, pentru dumneavoastră, Francofonia?

 

- Aş spune, cu toata modestia şi cu mare smerenie faţă de concept, că este un mod de a fi. Este o stare de spirit, generată de folosirea, în zone geografice şi culturale foarte diferite, a aceluiaşi instrument lingvistic, limba franceză. Am început să înţeleg importanţa francofoniei, întinderea şi profunzimea fenomenului, ideile umaniste care îl subîntind dar şi „les enjeux économiques” la sfârşitul anilor 90, când a început şi preocuparea mea, în calitate de cercetător, pentru spaţiile susmenţionate. Aşadar, consider că francofonia este unul dintre conceptele care m-au modelat, m-au îmbogăţit şi intelectual, şi uman. Mi-au „deschis ochii” asupra unor orizonturi noi, asupra alterităţii.

 

6. Sunt deja recunoscute contribuţiile dumneavoastră la lărgirea  orizonturilor francofone literare ale Maghrebului, Antilelor şi Québecului, ca să nu mai vorbim de cele româneşti şi franceze. Mi se pare o experienţă unică, rară, aceasta, de a studia literaturi construite de scriitori ce au ales sau au fost nevoiţi să trăiască în exil: investigând aceste lumi literare, asupra cărora aţi efectuat deja cercetări diverse, aţi putut selecta anumite trăsături particulare ale operelor scrise de artişti ce trăiesc în universul psihic de obicei traumatizant al exilului?

 

- Studiind literatura produsă în aceste arii culturale ale Francofoniei, am constatat că accentul se pune, în primul rând pe chestiunea identităţii. Fiecare dintre aceste literaturi de expresie franceză,  ca să nu mai vorbim despre cea sub-sahariană, sau despre cea din Extremul Orient, au apărut în condiţii specifice şi, de aceea, abordează teme variate, ce nu pot fi reduse la un numitor comun. Sunt „lumi literare” rezultate dintr-un metisaj, chiar din amalgamarea unor elemente culturale multiple (cum este cazul Antilelor, amestec de Africa neagră, de India, de Franţa colonială, prin acei „béké”, descendenţii stăpânilor albi de  demult,  şi, în fine,din ce a mai ramas din cultura locala, caraibă). Tehnicile scripturale sunt adaptate obiceiurilor de lectură ale cititorului occidental, dar mulţi dintre autorii pe care îi practic exploatează oralitatea culturilor din care fac parte (povestea arabă la Tahar Ben Jelloun sau farmecul povestirilor creole la Patrick Chamoiseau). Cât despre problematica exilului, este şi aceasta prezentă, asociată cu aceea a dezrădăcinării – la un moment dat acestea riscă să devină nişte poncife ale unui anumit tip de roman – mai ales la aşa numiţii „beurs”, tineri născuţi în Franţa, din părinţi de origine maghrebină. Literatura lor este un loc al rupturii, al violentării limbii, al unei identităţi duble.

 

  „...conceptul de „muzeu” a avut un rol formator în devenirea mea, un muzeu dinamic, interactiv, un muzeu care nu se complace în inerţie, dialogând cu toate vârstele, integrat în viaţa oraşului, pentru care prototipul, recent vizitat, ar fi Musée du Quai de Branly, de la Paris”

 

  7. Aţi acumulat, pentru câţiva ani buni, o experienţă de muzeograf, de cercetător în lumea arhivelor muzeale: acei ani au avut vreun rol în formarea spiritului de acribie şi stăruinţă ca cercetătoare şi în domeniul literaturilor de expresie franceză? Cât de mult datoraţi conceptului de muzeu în evoluţia dumneavoastră?

 

- În perioada 1985-1990 am fost muzeograf-custode al Fondului documentar memorial Simeon Florea Marian, unul dintre „părinţii fondatori” ai folcloristicii şi etnografiei româneşti, de la moartea căruia vom comemora un secol în 2007. A fost o etapă, aş spune, necesară în evoluţia mea, chiar dacă pe moment preocupările şi direcţiile mele  de cercetare  au făcut un serios tur de orizont în domenii noi. Am învăţat atunci multă meserie în domeniul muzeografiei, al conservării – eram „păstrătoarea” unei impresionante colecţii de manuscrise, multe inedite, de scrisori, de volume rare, de publicaţii din Bucovina imperială, etc. – în ceea ce priveşte organizarea de expoziţii, de seri muzeale. Tot în acea perioadă am inventariat, pe cont propriu, bogatul patrimoniu cultural  al Bucovinei: mănăstirile cu care ne-au înzestrat înaintaşii noştri, figurile importante din viaţa intelectuală şi culturală a regiunii, publicaţiile vremii, societăţile culturale care au militat pentru identitatea noastră, specificul imaginarului bucovinean, al culturii materiale de aici. Nu pretind că aş avea cunoştinţe enciclopedice în materie de Bucovina, dar subiectul este, iertat să-mi fie patriotismul local, una din pasiunile mele.

Aşadar, conceptul de „muzeu” a avut un rol formator în devenirea mea, un muzeu dinamic, interactiv, un muzeu care nu se complace în inerţie, dialogând cu toate vârstele, integrat în viaţa oraşului, pentru care protopipul, recent vizitat, ar fi Musée du Quai de Branly, de la Paris.

 

8. După apariţia recentei „Horizons et identités francophones” la Editura Universităţii din Suceava, cu ocazia Anului Francofoniei şi al Sommet-ului bucureştean,  Irina Mavrodin v-a desemnat ca fiind un adevărat pionier, deoarece prin această carte de referinţă aţi introdus în cultura română şi alte literaturi, suficient de diferite de a noastră pentru a fi numite „exotice”, însă care se apropie de noi prin aspectul indeniabil al tradiţiei francofone. Ce va urma după acest, de două ori, debut: în cultura română şi în cadrul francofoniei?

 

- De fapt, acest „debut” este construit pe alte câteva cărţi, care au precedat „Horizons”, rezultatul muncii mele din anii 2000-2005. Doamna Irina Mavrodin, mentorul şi modelul meu intelectual şi uman, mă onorează foarte mult prin afirmaţiile sale. Această culegere de studii şi articole,pe care le-am strâns într-un volum cu ocazia Sommet-ului de la Bucureşti,  a avut bune ecouri în diverse spaţii (mi-a fost comandată de diverse librarii şi biblioteci din Canada, Germania sau Olanda)şi mă motivează în intenţiile mele de a continua explorarea unui volum imens de literatură. Uneori am dubii în privinţa suprafeţei enorme, a diversităţii fenomenului pe care îl abordez şi mă întreb dacă nu mă pândeşte capcana superficialităţii...Voi continua cercetarea pe aceleaşi direcţii, îmbogăţind-o pe măsura apariţiei de noi autori, de noi opere, progresia este geometrică.

 

9. Ca directoare a Departamentului de Limbă şi Literatură Franceză şi în calitate de co-directoare a Atelierelor de Traducere (sub conducerea prestigioasă a Doamnei Irina Mavrodin), ambele în cadrul Universităţii, aţi depus eforturi pentru ridicarea nivelului activităţilor specifice prin care sunt formaţi studenţii, masteranzii  şi traducătorii de limbă franceză. Pe plan naţional şi european, rezultatele sunt excelente. Pe care dintre ele le consideraţi mai importante pentru viitorul francofoniei în Bucovina, în acord cu tradiţia bogată pe care francofonia o are în această parte a Europei?

 

-                   O parte a activităţii mele de până acum a fost dedicată traducerii, fie ca practician (am tradus Modiano, Jankelevitch, fragmente din Assia Djebar, Tahar Ben Jelloun, Daniel Maximin, Patrick Chamoiseau, Anne Hébert, etc.) fie ca teoretician, impletind aceste direcţii cu munca didactică. La Universitatea suceveană coordonez un masterat de Teoria şi Practica Traducerii, împreună cu colega şi prietena mea, Doamna prof. Dr. Muguraş Constantinescu şi tot împreună organizăm de câţiva ani buni acele ateliere de traducere din iulie, adevărată şcoală de vară pentru ucenicii în ale traducerii. Am format astfel tineri care lucrează acum pentru Polirom, Dacia sau alte edituri din ţară, pentru firme străine. Rezultatul publicistic al acestor întâlniri este revista „Atelier de traduction”, al cărei director fondator şi coordonator este Doamna Irina Mavrodin, iniţiatoarea acestui proiect. Revista şi-a atras în câţiva ani un comitet ştiinţific internaţional, este evaluată în categoria B a CNSAS, lucru care ne obligă foarte mult, iar sprijinul financiar constant al Serviciilor culturale de pe lângă Ambasada Franţei – fără de care publicaţia n-ar fi apărut – ne onorează. Bucovina este un mic „pol” al francofoniei şi pe viitor intenţionăm să menţinem această stare de fapt, mai ales că pentru 2008 pregătim un mare congres internaţional pe teme de traducere, pentru a X-a ediţie a atelierelor, la universitatea suceveană.

 

 „Trebuie să ne regândim relaţia faţă de lumea anglofonă, să nu întâmpinăm viitorul „contre”, ci „avec eux”, tot aşa  după cum civilizaţia occidentală ar trebui să-şi redefinească raportul faţă de lumea orientală”

 

10. Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor şi ce programe de cercetare şi analiză veţi mai atrage către lumea francofonă din această parte a ţării?

 

- În viitorul foarte apropiat voi încerca să termin o antologie de literatură maghrebină de expresie franceză, începută, dar aşteptându-şi finalizarea întreruptă de alte proiecte. De asemenea, voi fi integrată unui proiect mai amplu, un manual-antologie de autori români de expresie franceză, în colaborare cu Muzeul Literaturii şi al Arhivelor de la Bruxelles. Am proiecte începute în spaţiul balcanic – Grecia, Bulgaria – şi sper să pot continua programulfranco-român „Brâncuşi”, în cadrul căruia ne ocupam de francofonia din Balcani cu precădere. Acest program ne-a permis organizarea de colocvii cu participare internaţională (la ultimul dintre ele, „Représentations de l’enfance et de l’adolescence dans les littératures francophones” s-a auzit vocea inconfundabilă a poetei Angela Furtună, cu ciclul „Un arbre qui fleurit en hiver”)şi sper ca în acest fel să pot atrage cât mai mulţi artişti, cercetători, universitari în spaţiul academic bucovinean.

 

11. Ca notă de culoare elegantă tipic franţuzească (în care vă consider, de data aceasta eu însămi, un pionier): aţi fost atrasă, de dialogul şi studiul operelor şi contribuţiilor culturale ale unor femei-oameni de cultură de mare prestigiu.  Marthe Bibesco, Oana Orlea, Irina Mavrodin,  Rodica Iulian sunt câteva mari autoare din spaţiul de origine românescă al francofoniei. Dacă nu, şi sigur nu, este vorba de un feminism manifest, atunci poate că este o meritată laudă adusă adevăratei feminităţi creatoare şi inovatoare?

 

- Cu siguranţă, expresivitatea feminină în artă a fost abordată din toate unghiurile posibile. Féminisme y compris. Dar, cu toate că ar fi fost interesant, nu am abordat încă studii de „gender” în literatură, ceea ce se poate vedea, de altfel, citind perspectiva mea în lectura acestor autoare. Ştim cu toţii, s-au scris mii de volume, s-au făcut numeroase colocvii şi cogrese pe tema „écriture féminine”, cunoaştem care sunt „les enjeux politiques”, suntem fascinaţi, uneori, de farmecul acestor voci...Cred că mi-am selectat autoarele pe alte criterii, nu neapărat pentru „militantismul” lor, ci pentru rolul pe care l-au jucat şi, respectiv, îl joacă, în acest entre-deux. În spaţiul dintre două culturi, două limbi, pentru care ele reprezintă simbioza perfectă.

 

12. Vă rog, în încheiere, să-mi daţi şi dumneavoastră, cum şi eu îmi tot repet, argumente pentru a susţine fără complexe faptul că a trăi în şi întru francofonie nu înseamnă a îmbătrâni la periferia unei anglofonii triumfaliste, ci…poate, a contribui prin diversitate la redobândirea echilibrului fragil al lumii actuale.

 

-Cum să nu vă dau dreptate? Trebuie să ne regândim relaţia faţă de lumea anglofonă, să nu întâmpinăm viitorul „contre”, ci „avec eux”, tot aşa  după cum civilizaţia occidentală ar trebui să-şi redefinească raportul faţă de lumea orientală. Francofonia ar putea servi drept liant şi în acest ultim caz, iar a trăi conform acestei idei   mi se pare deja o elegantă depăşire a multora dintre problemele ce păreau ieri de nerezolvat. Francofonia însăşi are drept fundament filosofic  diversitatea, întreţeserea culturilor într-un „text” universal, acceptarea diferenţei, a alterităţii, promovarea dialogului. Aşa au gândit-o mari nume precum Senghor, ca pe un nou umanism, aşa trebuie să o cultivăm şi noi, oricare ne-ar fi spaţiul de origine. Să o cultivăm, voltairian, cu grijă pentru grădina proprie şi pentru toate cele înconjurătoare.

 

A consemnat

Angela Furtună

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)