Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Dialoguri privilegiate:

Dr. ELIS RÂPEANU,

regina epigramei româneşti

 

„Sănătate şi tot binele cititorilor şi tuturor românilor!”

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

 

MDP: Stimată doamnă Elis Râpenu, fiţi binevenită în paginile revistei noastre! Prezenţa dumneavoastră ne onorează. Sînteţi o personalitate cu multe valenţe scriitoriceşti: poet, epigramist, critic literar şi, ba în ultimul timp, prozator. De unde atîtea chemări, atîta energie?

 

Elis RÂPEANU (foto): De la Dumnezeu, din străfundurile fiinţei mele, în care şi-au „turnat” capitalul uman şirul de strămoşi „izvorâţi”, odată cu licorile alese, din dealurile dogorâte de podgorii din Valea Călugăreasă, amestecat cu cel al oltenilor din Miculeştii Gorjului şi cu cel al ardelenilor vieţuind de veacuri la umbra Cetăţii Cohalm (Rupea), din forţa pe care ţi-o dă gimnastica de performanţă, din iubirea pentru tradiţiile şi cântecul popular românesc, din acumulările de o viaţă petrecută cu cartea în mână, din energia pe care ţi-o împrumută studenţii atunci când îi iubeşti şi ştii să te apropii de ei.

 

MDP: Cred că toţi cititorii noştri ar fi interesaţi  să afle cele mai importante momente din biografia dumneavoastră.

 

Elis RÂPEANU: Mă trag dintr-o zonă cu un piesaj mirific – din Valea Călugărească – în care dealurile, purtând pe spinările lor vii, livezi, fâneţuri şi păduri, dar şi petrol, în adâncuri, sunt orânduite mioritic, deal-vale, deal-vale, unindu-se pe platoul de pe care priveşti zarea până dincolo de Gherghiţa, înspre Bucureşti. Părinţii mei erau oameni care-şi ţineau „rangul”: tata, născut în Bucureşti, a fost adus de postul de administrator al Viilor Neniţescu, de ministrul Industriilor şi Comerţului – Dumitru S. Neniţescu,  tatăl academicianului Constantin D. Neniţescu şi s-a căsătorit cu fata dascălui de biserică, cu seminarul făcut la Vălenii de Munte, Anton I.C. Chiriţoiu. Din păcate, soarta i-a fost crudă: în 1945, după lăsarea la vatră, a fost bătut de trei indivizi din armata sovietică (rămăşiţe ale acesteia încă se retrăgeau, în augustul acelui an, prădând tot ce puteau în cale) şi a murit după două zile. Mama a rămas cu şapte copii. Norocul meu a fost sora cea mare, măritată la Ploieşti, care m-a luat să mă crească în oraşul „aurului negru”, unde am făcut şcoala elementară şi liceul teoretic de fete. Am absolvit facultatea de Limbă şi Literatură română (1957-1962) şi Facultatea de Limbi clasice, romanice şi orientale – Secţia Franceză (1966 – 1971). Mi-am dat doctoratul în Filologie în 1999, cu o teză privind epigrama, în general, epigrama românească, în special, după ce, în `78 şi apoi în `81, intrasem la doctorat la Filologie romanică, la Profesorii Marcela Manea-Manoliu şi, respectiv, Alexandru Niculescu, având ca temă de cercetare  “Terminologia aurului şi a argintului în limbile romanice”. După absolvirea primei facultăţi, am fost repartizată la Institutul Politehnic, Româna pentru străini, unde am funcţionat până la pensionare. După terminarea Francezei, am predat şi această limbă la Facultăţile de Transporturi, Metalurgie, Chimie industrială. După pensionare am funcţionat doi ani ca Profesor asociat la Universitatea „Spiru Haret”. Cam atât, am spus destule despre mine...

 

MDP: Vă rog, spuneţi-mi cum a fost cu teza de doctorat „Epigrama în limba română”?

 

Elis RÂPEANU: Drept să vă spun, renunţasem la ideea doctoratului, după ce profesorii mei plecaseră în străinătate. Îmi ziceam că, în fond, sunt   atâţia intelectuali, scriitori şi alţii, fără doctorat. Cel care m-a impresionat a fost Mircea Trifu, cel care conducea mişcarea epigramatică românească de două decenii, încă înainte de a se înfiinţa, cu statut propriu, Uniunea Epigramiştilor din România. La Clubul Epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” din Bucureşti,  era bunul obicei de a se prezenta „referate”, pe diverse teme privind epigrama. În `86 am susţinut  lucrarea „Umorul şi epigrama”, care l-a impresionat pe preşedintele clubului sus-amintit şi care s-a interesat mai îndeaproape de datele biografiei mele. M-a îndemnat să nu renunţ la doctorat şi să abordez o temă pe care nimeni n-a mai tratat-o până atunci, dar care merită toată atenţia specialiştilor: epigrama, ca specie literară. Am început să strâng material, să fac observaţii pe marginea epigramelor publicate etc. şi  mi-am ales Profesorul: acela nu putea fi decât Ştefan Cazimir, „specialist în Caragiale şi în umor”. Binevoitor şi, de ce să mint, aşa mi s-a părut mie, încântat că l-am ales să-mi fie conducător ştiinţific, a-ncercat să mă tempereze, sfătuindu-mă să îmi aleg un subiect privind Umorul, în care să includ, cumva, şi epigrama, că altfel e greu să am sorţi de izbândă, având în vedere două aspecte care ne priveau: Domnia sa – rămas cu numele de „Liber schimbist”, eu – cu un produs literar considerat „flecuşteţ, strănut”... Reacţia Consiliului profesoral al facultăţii (care trebuia să aprobe subiectul  tezei) e imprevizibil, nu se ştie dacă voi avea sorţi de izbândă... În discuţiile pe care le-am avut cu profesorul  pe parcursul tentativelor mele – nu voiam să renunţ la tema privind epigrama, fără alte imixtiuni – fabulă, aforisme etc. – i-am vorbit, cu multă preţuire, despre Profesorul meu de Literatură premodernă, Paul Cornea, care ne iubea, pe noi, studenţii, şi care nu era „încuiat” (vorbă de student!): în anul II, venită de la Universitatea din Timişoara la jumătatea anului, m-am prezentat la examen cu materia învăţată jumătate pe notiţile  luate la Timişoara, de la cursul ţinut de Prof. Gh. Tohănescu, jumătate pe notiţele luate la cursul dumnealui (pe vremea aceea învăţam numai pe notiţe, nu existau cursuri tipărite).  Nu l-a deranjat acest lucru şi mi-a dat nota 9. Cu o zi sau două înainte de închiderea înscrierilor la doctorat, Domnul Ştefan Cazimir s-a întâlnit, în holul facultăţii, cu Profesorul Paul Cornea  şi i-a vorbit despre mine, amintind, bineînţeles, cele spuse de mine. Om subţire, adevărată personalitate de cultură, a fost receptiv la acest „proiect” insolit şi a promis că, în calitate de  decan al facultăţii, va sprijini tema, spunând cam aşa: „Dacă această cuconiţă crede că are ce să scrie despre epigramă cât să umple o teză de doctorat, las-o s-o facă, dacă nu... ea-şi rupe gâtul.” Şi nu mi l-am rupt. Profesorul Ştefan  Cazimir, care ştia că sunt epigramistă, a apelat la Mircea Trifu pentru numărul de telefon şi m-a anunţat că pot să mă înscriu la doctorat cu tema aleasă de mine, doar cu câteva ore înainte de expirarea termenului. Noroc că aveam toate actele pregătite. Îmi pare rău că am vorbit atât de mult despre acest aspect, dar numai aşa vor înţelege cititorii dumneavoastră greutatea cu care epigrama îşi face loc în literatură, în critica şi istoria literară.

 

MDP: Din cîte ştiu, aţi reuşit să publicaţi teza de doctorat, şi acest studiu amplu privind epigrama este unic în literatura română şi chiar în literatura universală.

 

Elis RÂPEANU: Cu ajutorul materialului substanţial al poetului Toma Istrati, mi-am publicat  cartea la editura „Dealul Melcilor” din Braşov (direcor fiind Ioan Popescu-Topolog). Teza a fost amplificată şi completată cu un capitol nou, care constituie cu adevărat pionierat, privind statutul literar al epigramei; definiţie, caracteristică, structuri sintactice, realizarea poantei, teme şi motive etc. Poate de aceea Mircea Ionescu-Quintus consideră că această carte, apărută în 2001 şi de mult epuizată, este „Biblia” epigramei româneşti.

 

MDP: De cînd scrieţi, Doamnă Elis Râpeanu?

 

Elis RÂPEANU: Am inceput să scriu „versuri” (versificări) încă din şcoală, spiritul meu fiind influenţat , în egală măsură, de mama, care ştia multe basme, legende, poezii şi care avea o voce frumoasă, moştenită de la tatăl său, de peisajul natal, între un deal şi o vale s-a legănat cuibul copilăriei mele, care mi-a dat, în permanenţă, senzaţia de zbor, de infinit, de dor, şi de unde aveam impresia că pot să apuc curcubeul care se înălţa de la picioarele mele. Am debutat editorial cu un volum de poezii în 1970, apărut la editura Litera, intitulat „Simfonie”, prefaţat de Prof. I. Ghiaţă, urmat de volumul, publicat la distanţă, în 1985, la editura Ion Creangă, intitulat „Sfatul din poiană”, ambele semnate Elisabeta Dobriţoiu. Mi-am schimbat numele, prin căsătoria cu magistratul Florin Râpeanu şi, în continuare, am semnat Elisabeta Râpeanu, apoi, prin prescurtarea numelui de botez Elis Râpeanu. Până acum, am publicat 22 de cărţi purtând pe copertă numele meu (poezii, epigrame, critică şi istorie literară, proză, aforisme) şi 7 culegeri/antologii de epigrame alcătuite de mine (lista lor se află la sfârşitul fiecărui volum publicat în ultimul an).

 

MDP: Ne dezvăluiţi aspecte din activitatea dumneavoastră, şi vă mulţumim. Aş îndrăzni o întrebare, sper să nu vă supăraţi: mi s-a părut că îi socotiţi puţin aparte pe epigramişti faţă de ceilalţi scriitori.

Elis RÂPEANU: Ca orice ziarist de vocaţie, aveţi antene sensibile, receptaţi nuanţe pe care eu nu voiam să le adâncesc. Se ştie părerea mea, mi-am exprimat-o şi în interviul luat de domnul George Corbu, publicat în revista „Epigrama”. E adevărat că, în comparaţie cu numărul de scriitori, epigramiştii  sunt mult mai puţini. Pentru că nu poate scrie oricine epigramă, e un gen de scriere care cere mai mult decît „condei”, cere umor nativ şi, poate, un anumit mod de gândire, de aranjare a ideiilor, astfel nncât să producă acea scânteie a spiritului care se numeşte poantă.  Dar nu poantă şi atât, că poantă au şi bancurile, abecdotele, chiar aforismele, unele ghicitori, ci poantă motivată de un preambul, care învăluie surpiza din ultimul vers (de obicei, ultimul vers), oferind, aparent, căi greşite, cititorului. Deci, revenind la oile noastre, cum spun francezii, nu oricine poate fi epigramist, dar, trebuie să recunoaştem, numai ca autor de epigrame nu te poţi numi scriitor adevărat. Ar însemma ca toţi autorii de volume adevărate de aşa-zise epigrame să se erijeze în mari scriitori. Există un confrate care a publicat peste 60 de volume de asemenea producţii, din care cu greu găseşti câteva epigrame demne de această denumire. Dar nici să dăuneze imaginii de scriitor, cu operă recunoscută, valoroasă, faptul că scrie şi epigrame, iar nu e  drept. Creaţia epigramatică, adăugată la atâtea alte volume de poezie, proză, critică literară etc., eu cred că întregeşte, nu ştirbeşte portretul unui scriitor.

 

MDP: Ce se întâmplă bun pe teritoriul epigramei româneşti la ora actuală?

 

Elis RÂPEANU: Suflul pe care îl are, creaţiile de valoare care, cu greu, se strecoară prin noianul de subproducţii proliferând ca o plagă, întâlnirile pe ţară, unde ne  cunoaştem mai bine, facem schimb de idei, se consumă multă epigramă.

 

 MDP: Cum reuşiţi să obţineţi succese în atâtea domenii, care e cheia succesului?

 

Elis RÂPEANU: Forţa şi harul pe care mi le dă Dumnezeu, încrederea în confraţii mei, activitatea continuă, faptul că, de când mă ştiu, m-am zidit între cărţi şi cartea e cel mai bun prieten, nu te trădează niciodată.

 

MDP: Spectacolul vieţii din jur vă este, cumva, materie primă în lucrări?

 

Elis RÂPEANU: Orice creator este un punct de interferenţă al aspectelor epocii în care trăieşte, al culturii, al experienţei proprii şi a altora, al lecturior… Cu atât mai mult epigramistul, care are, drept nucleu, ca să spun aşa, al materiei sale, societatea în care trăieşte, dar nu numai atât. Tendinţa de a pune în lumină ipocrizia, corupţia, afectarea, moftul, în general tot ce e anormal după gândirea omului normal, se înrudeşte cu spiritul critic al timpului său. Şi nu numai al timpului său pentru că epigramistul pendulează, în timp, înainte şi înapoi, prinzând în insectarul epigramei personaje şi apecte umane din toate epocile şi din toate culturile. Totodată, prin fulgerul poantei, prin concluzia surprinzătoare prin ingeniozitatea ei, epigramistul se situează, ca o conştiinţă a actualităţii, în lupta de idei contemporane.

 

MDP: Keyserling, în lucrarea Das Spectrum Europa’s, mărturisea că în nici o ţară din Europa epigrama nu mai e cultivată ca la români. Ce a motivat acest lucru?

 

Elis RÂPEANU: Această afirmaţie, de care luăm cunoştinţă dintr-o lucrare a lui Porsena şi pe care a repetat-o Cincinat Pavelescu într-o emisiune de radio, a devenit aproape un loc comun. Acest filozof şi scriitor german ( Hermann, conte de Keyserling, 1880-1946) a călătorit în toată lumea, trecând şi prin ţările româneşti, scriind lucrarea Analiza spectrală a  Europei (1928), în care îşi exprimă uimirea că, din trei români, unul este poet şi că, în această ţară, ca în nici o alta a Europei, epigrama e în plin avânt. Este o observaţie conform cu realitatea acelei vremi, în care epigram era în plin avânt, în care se afirmaseră toţi marii epigramişti români… Şi iată că, la ora actuală, epigrama „se mişcă” în tot spaţiul spiritualităţii româneşti. Înainte de '90 circulau epigramele lui Păstorel, pentru care a fost închis, dar s-a îmbogăţit zestrea epigramatică românească prin reînvierea tradiţiei înaintaşilor. Azi asistăm parcă la o renaştere a epigramei, în noul climat de libertate, avem un număr impresionant de epigramişti.

 

MDP: Aţi fost studenta regretatei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ati scris şi o carte despre ea, intitulată LUMINĂ DIN LUMINĂ. Ce anume v-a motivat demersul literar?

 

Elis RÂPEANU: Motivarea a venit din interior, din preţuirea pe care o am pentru această personalitate renascentistă a culturii româneşti şi universale. De fapt, cred că demersul meu a venit şi din afară, de la EA, cea care se odihneşte, în haine monahale, în cimitirul Mânăstirii Putna, la doi paşi de Ştefan cel Mare şi Sfânt. A fost o torţă care a ars şi ne-a dat lumină din lumina EI. Deşi se află acolo unde rădăcinile copacilor ţin pe umeri pământul Ţării, lumina curge pe deasupra, revărsându-se şi azi asupra spiritelor treze. Maica Benedicta – numele de călugăriţă, se află şi azi alături de noi, cei care am ascultat-o măcar o dată şi am iubit-o.

 

MDP: La ce gândiţi Doamnă Elis Râpeanu, în acest moment?

 

Elis RÂPEANU: Drept să vă spun, mă gândesc  că am cam obosit. Acest interviu a fost un adevărat maraton şi nu uitaţi, am şi eu o anumită vârstă: încă puţin şi ating (sper!) cifra 70.

 

MDP: Pentru ce vă rugaţi?

 

Elis RÂPEANU: Mă rog pentru binele acestei ţări, mă rog lui Dumnezeu să-l ocrotească pe fiul meu – Radu Dobriţoiu – corespondent al Radiofuziunii Române, aflat în Tabăra Talil din Irak, mă rog să-mi dea Dumnezeu sănătate să duc la bun sfârşit lucrările începute, mă rog pentru sănătatea şi succesul confraţilor mei…

 

MDP: Permiteţi-mi o ultimă întrebare: care va fi  volumul pe care sperăm să ni-l prezentaţi curând?

 

Elis RÂPEANU: Nu e un secret pentru confraţi: să am la editură un subiect încă „netratat”: destinul unui tânăr atins de radiaţiile de la Cernobâl.

 

MDP: Vă mulţumesc, Doamnă, şi vă urez la mulţi ani, pentru binele culturii româneşti, în general, al epigramei în special.

 

Elis RÂPEANU: Cu plăcere! Oricând sunt deschisă la un dialog privind cultura românească. Sănătate şi tot binele cititorilor şi tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei! Şi să nu uităm, epigrama face pare din zestrea spirituală a poporului român, cu care contribuie la cultura Europei Unite.

                          

Elis Râpeanu în dialog cu Maria Diana Popescu, 25 oct. 2008

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)