Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu Emil IORDACHE

Din noul volum de interviuri - Mărturii dintre milenii (coperta jos)

Seria: "In Memoriam"

 

Angela BACIU-MOISE

 

 

 MOTTO:

„Când părăseşti ţara, ştii în general, la ce să te aştepţi.”

„Petru Dumitru a crezut ca succesul românesc fiind atât de mare se va răsfrânge automat şi asupra succesului francez.”

„Limba română este foarte tânără, este o limbă care evoluează după o întrerupere de 10-20 de ani.”

„La noi nu s-a întâmplat fenomenul Soljenitin. La noi au fost lagăre de concentrare, a fost celebrul fenomen „Piteşti”, dar în momentul în care a apărut literatura română cu acest subiect, era fumat de mult în Occident de către Seljenitin.”

„Ar trebui să ţinem mereu seama de ideea lui Nabokov, care spunea că pentru un scriitor care este la o anumită valoare, limba practic nici nu mai are importanţă.”

 

Domnule Emil Iordache, bine v-am găsit aici la Iaşi. Una din temele abordate la „Colocviile Convorbiri Literare” a fost şi cea despre diaspora românească. Scriitorii din diaspora au conştiinţa apartenenţei la limba română? Exilul a fost forţat, mai este el firesc astăzi?

 

Întrebările Dumneavoastră D-na Angela Baciu, sunt extrem de interesante şi cred că cel puţin câteva intervenţii de la „Convorbiri literare” au fost bine punctate. Vedeţi dumneavoastră, când părăseşti tara, ştii, în general, la ce să te aştepţi. Vă aduceţi aminte ca definiţia lui Marin Preda a scriitorului roman suna cam aşa: scriitorul roman este cel care scrie în româneşte şi publică în... România. În momentul în care, din anumite motive, cu anumite prilejuri, scriitorul român deja format pleacă în străinătate, ştie ce riscă. De ce? Pentru ca el îşi pierde cititorul care l-a consacrat, şi pe de altă parte mizează pe câştigul unor alţi cititori, care de regulă nu se lasă câştigaţi chiar aşa de uşor. Să spunem celebra evadare din literatura română a vârfului numărul 1 care era Petru Dumitriu se datorează, şi foarte putini oameni ştiu acest lucru, faptului că tocmai atunci îi apăreau primele două volume din „Cronică de familie” în Franţa. Petru Dumitriu a crezut că succesul românesc fiind atât de mare se va răsfrânge automat şi asupra succesului francez. În realitate, pe francezi nu i-a interesat aceasta carte, cum în mod normal, nici pe români, a interesat doar ca un monument de idee literară. De ce nu i-a interesat? Pentru că este o carte nesinceră, este o carte care acoperă complexele româneşti şi prezintă o elită de generaţii care devin din ce în ce mai ticăloase şi mor pe măsură ce venea comunismul.

 

Aveţi exemple de scriitori care au reuşit să se impună?

 

Cazurile scriitorilor care au reuşit să se impună în ţara de adopţie, în literatura de adopţie, sunt foarte puţine. Alţi artişti, să spunem muzicieni, dansatori, pictori, nu au trecut prin această dramă. Se întâmplă ca, părăsind această ţară, din diferite motive, nu poţi fi decât scriitor de limba română. Oamenii s-au salvat, chiar şi fizic, prin evadare, dar unii au plecat chiar pe căi legale, pentru simplul fapt că era mai bine. Problema care se pune este că, de fapt, cam toate literaturile estice şi în general toate literaturile au ceea ce se numeşte literatură de diasporă. Cea mai puternică literatură de acest tip este, vrem nu vrem, literatura rusă. Pentru că în anul 1917 în afara graniţelor Rusiei s-au pornit cca. 10 milioane de oameni care, timp de 20-30 de ani au închistat cultural cu o putere formidabilă şi în Franţa, Germania şi peste ocean. Cazuri din acestea de succes, să spunem, în altă literatură, la noi le numeri pe degete şi sunt succese pe care le supralicităm, ele de fapt nu există.

 

 

 

Dar… Panait Istrati?

 

Sigur, aveţi dreptate, în afară de Panait Istrati care a beneficiat de o notorietate în Franţa, dar este şi ea discutabilă, nu prea avem pe cine cita, din păcate. Mă refer exclusiv la scriitori. Pe de altă parte, plecarea din ţară a scriitorilor poate fi şi riscantă. Din ce punct de vedere? Limba română este foarte tânără, este o limbă care evoluează după o întrerupere de 10-20 de ani. Străinătatea este, dacă vreţi, ca o gazdă sătulă. Noi, românii, şi în general est-europenii, suntem de o ospitalitate prostească. Deschidem toate uşile, toate porţile, tăiem cel mai bun cocos sau viţelul cel gras si-l punem la masă şi, în concepţia noastră, gândim ca aşa este şi dincolo. Dar, când te duci dincolo constaţi că respectivul preferă să-şi mănânce singur cocoşul şi să nu-ţi deschidă chiar aşa larg porţile.

Mai este încă un lucru pe care trebuie să-l subliniez: Occidentul, în general, nu citeşte. Occidentul este orientat spre alt tip de cultură, spre care, din păcate, ne orientăm şi noi. A reuşi să impui pe cineva în condiţiile în care o revistă foarte importantă apare intr-un tiraj de 300 de exemplare, aceea nu este cultură şi vei reuşi. Dacă nu scrii o carte care se numeşte best-seller şi care în străinătate un best-seller înseamnă o carte ce se vinde în 20.000 de exemplare, atunci nu te poţi impune.

 

După 1990 credeţi că a apărut ceea ce se numeşte „literatură de sertar”?

 

S-a crezut într-adevăr foarte mult că după Revoluţie va apărea aşa-numita „literatură de sertar”. Din păcate, trebuie să constatăm că definiţia lui Marin Preda pe care am citat-o la început a funcţionat perfect. Scriitorul român a fost cel care a trăit în România şi a publicat în România. A fost necesară cenzura? Cenzura a funcţionat perfect şi scriitorii cât de cât importanţi, cu excepţiile de rigoare – I.D. Sîrbu şi mai sunt câţiva pe care îi numeri pe degete, au publicat tot ce aveau în România. Cazul altor ţări, întotdeauna diaspora este un fenomen internaţional, ar trebui să ne dea puţin de gândit. De exemplu, la noi nu s-a întâmplat fenomenul Seljenitin. La noi au fost lagăre de concentrare, a fost celebrul fenomen „Piteşti”, dar în momentul în care a apărut literatura română cu acest subiect, era fumat de mult în Occident de către Seljenitin. Sau, pot să zic, o literatură cât vreţi de contactică, dar locul este ocupat, că s-a dus Bulgakov cu „Maestrul şi Margareta”. Sau cazuri de scriitori care au scris cărţi despre ei, soţiile lor, şi le-au publicat în străinătate. Câte neveste de scriitori romani care au suferit în lagăre au îndrăznit să scrie cărţi despre soţii lor şi apoi să le publice în Occident? Dimpotrivă, soţia română obişnuieşte să „umble” prin operele soţului. Cum s-a întâmplat în jurnalul lui Rebreanu, care este tăiat în fel şi chip, sau cu Agatha Bacovia, care a scris nişte tâmpenii despre soţul ei şi despre fapta lui comunistă, mai mari ca ea. Or, uneori este bine să ai nevasta în literatură, dar, uneori, mai degrabă să te lipsească. Este şi cazul celălalt, dacă sunt mai multe neveste îţi dăunează şi aşa. Lui Esenin, de exemplu, cele câteva neveste şi rudele care i-au supravieţuit i-au creat o faimă de scriitor sovietic, pe care Esenin, de fapt, nu a avut-o.

Părerea mea, în privinţa diasporei, trebuie să ţinem cont că deja locuim intr-un spaţiu mediatic. Nu mai este situaţia de acum 10 ani. De fapt, acum 10 ani nici nu mă puteam gândi că o să mă pot trezi dimineaţa şi să citesc ziare apărute la Moscova sau Paris. Nu-mi puteam imagina că voi putea trimite un articol de la Iaşi în Johanesburg şi va fi publicat imediat. Se va întâmpla ceva cu ideea de diaspora şi probabil că va dispărea, spre binele ei, al diasporei, dar, spre ghinionul unor scriitori care nu au alta valoare decât aurora exilului benevol sau forţat, dar, de ce să nu recunoaştem de cele mai multe ori benevol, şi chiar asigurat prin trimiteri în străinătate de către Uniunea Scriitorilor. Nu am auzit de scriitori care să treacă Dunărea înot, deşi se ştie ca tentative au fost. În general, s-a rămas în străinătate ca lector trimis de vreo universitate, s-a rămas ca urmare a unei delegaţii oficiale, iar dizidenţa care n-a existat în România a fost inventata în Occident. Este o părere poate prea dură, dar nu cred ca este foarte departe de adevăr. Însa ar trebui să ţinem mereu seama de ideea lui Nabokov, care spunea că pentru un scriitor care este la o anumită valoare, limba practic nici nu mai are importanţă.

 

Fiind şi un traducător de excepţie, profesionist, credeţi că literatura română are mai multe şanse de a fi cunoscută în Occident, prin traduceri?

 

Sunt un optimist, consider că fără traducători nu există noţiunea de literatură universală. Ar trebui acordată mai multă importanţă acestei categorii. Şi totodată, notorietatea unui scriitor în străinătate depinde în mod cert de notorietatea lui în ţara respectivă. Critica, exegeza unui scriitor în străinătate depinde în mod evident de felul în care s-a scris, bine sau inteligent, despre scriitorul respectiv.

 

Exista în urma cu aproximativ 30 de ani aşa-zisa „critică de întâmpinare” ce ajuta destinul unui scriitor; mai există astăzi?

 

Critica de care foarte bine amintiţi a existat până m-am lansat eu, cred. Astăzi cărţile apar în foarte puţine exemplare, greu se difuzează, deci nici nu mai poate fi vorba de o asemenea critică.

 

Care ar fi tirajul ideal pentru o carte de valoare?

 

Un exemplar...

 

La ce lucraţi în prezent?

 

Săptămâna trecută am dat bun de tipar pentru a doua versiune românească a romanului „Ana Karenina” a lui Tolstoi, am sub tipar un roman de Vladimir Nabokov, care se numeşte „Glorie” şi am trimis deja prin poşta electronică ultimele nuvele ale unui alt mare romancier, Andrei Platonov, cuprinse într-o carte care se numeşte „Moscova cea fericită şi alte nuvele”.

Pe de altă parte, sunt bursier al Fondului Literar şi mi-am luat angajamentul să scriu o carte care se va numi „Dostoievski şi Eminescu – jurnalişti la 1877”. După sărbători mă întorc la prietenul meu Dostoievski şi o să pun pe primul plan o traducere mai veche a „Însemnărilor din subterana”, să traduc romanul „Jucătorul” şi povestirea „Eternul soţ”, ca să scoatem o carte bună pentru cititorul român avid de Dostoievski. În secret, Emil Iordache gândeşte să scoată şi o culegere din corespondenţa lui Dostoievski, pe care să o intituleze cât se poate de contemporan „Corespondenţa unui scriitor fără bani”. Apoi, doreşte să scrie ceea ce îi este predestinat de fapt să facă, să scrie o carte care se va numi „O istorie a literaturii ruse” pentru că practic, în România, nu există o istorie viabilă a literaturii ruse, cele care sunt, de fapt, sunt traduceri din ruseşte apărute de prin anii ’50, în limbajul epocii.

 

Descrieţi o zi din viaţa Dumneavoastră.

 

Ziua lui Emil Iordache, astăzi, de exemplu, a fost foarte dificilă şi plină, datorită faptului că am început cu o noapte lungă, am plecat din locul scriitoricesc de întâlnire pe la 3 dimineaţa, am apucat să trag un pui de somn, de la 8 dimineaţa la 10 am avut un curs la masterat de literatură comparată, am avut apoi mai multă alergătură şi câteva probleme pentru un motiv personal, pe care nu este cazul să îl discut.  Aşadar, dimineaţă m-am manifestat ca profesor universitar şi după-amiază, cum aţi văzut, m-am manifestat ca şi critic literar, prezentând cărţi, şi bănuiesc că şi ziua de mâine va începe la fel de greu, pentru că nu sunt semne să se termine încă nici cea de azi...

Oricum, nici o zi nu seamănă cu cealaltă.

 

Domnule Emil Iordache, vă mulţumesc.

 

Angela BACIU-MOISE

Iaşi, 2003

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)