Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

Poezie și metafizică

Nicoleta Onica în interviu cu EUGEN DORCESCU

 

NO: Dicţionarele vă consemnează ca fiind poet, prozator, eseist, traducător. Care haină consideraţi dumneavoastră că vă şade cel mai bine?

 

ED: Cea de poet. Aşa şi sunt încadrat în orizontul receptării. Proza mea însăşi e poetică, traducerile mele vizează, prioritar, texte poetice, eseurile mele, la rândul lor, sunt dedicate, mai cu seamă, poeziei.

 

NO: Cum aţi descoperit poezia? Când aţi început să scrieţi versuri?

 

ED: Foarte de timpuriu, în copilărie, şi tot pe atunci am prins să schiţez, la răstimpuri,  un vers, mai multe versuri, o strofă... Şi am continuat aşa multă vreme. Dar am fost mulţumit (cât de cât) de încercările mele relativ târziu, spre treizeci de ani, când am şi publicat primele texte. Debutul în revistă („Luceafărul”, 1971) mi-a fost vegheat de Al. Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag. Debutul editorial (Cartea Românească, 1972) – de Mircea Ciobanu, Marin Preda şi Mihai Gafiţa. Le-am fost recunoscător acestor mari şi generoşi scriitori, le sunt recunoscător şi astăzi. După cum le sunt recunoscător şi celor care au contribuit, peste ani şi decenii, fie la receptarea scrierilor mele, fie la difuzarea lor în alte spaţii culturale (Valeriu Anania, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Alexandru Ruja, Cornel Ungureanu, Cezarina Adamescu, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montańez, Rosa Lentini, Mónica Delia Pereiras, Fernando Sabido Sánchez, Jaime Siles ş.a.).

 

NO: Aţi transpus în versuri Psalmii, Proverbele, Ecclesiastul, Rugăciunea regelui Manase... Cu ce scop aţi versificat aceste texte biblice? Având în vedere că timpurile pe care le trăim par a fi „cele de pe urmă”, lectorii ar trebui să se apropie mai mult de cele sfinte...

 

ED: Nu am avut un scop, în înţelesul pragmatic, ori strict intelectual, al termenului, dar presupun că, stihuind Cărţile poetice şi sapienţiale ale Bibliei, fiinţa mea, în tenebra şi misterul ei, va fi avut unul. Probabil acela de a se salva, de a-şi supravieţui. Am mărturisit şi cu alte prilejuri: Psalmii, Ecclesiastul, Pildele, Rugăciunea regelui Manase, lucrări publicate, pe rând, începând din 1993 până în 2001, şi adunate în volumul antologic Biblice (Editura Marineasa, 2003) sunt cărţile paradisului meu lăuntric. În timp ce Cronică (1993), Abaddon (1995), Exodul (2001) sunt cărţile infernului meu personal.

 

NO: Aţi afirmat în nenumărate rânduri că singura carte pe care o citiţi mereu şi o cercetaţi este Biblia. Spuneaţi că „nu există altă carte în afară de Biblie”. Aceasta înseamnă că sunteţi o persoană credincioasă. În ce măsură influenţează acest lucru viaţa dumneavoastră literară?

 

ED: Viaţa mea literară nu e de conceput în afara persoanei mele (empirice şi artistice). Iar persoana mea nu e de conceput în afara credinţei. Credo, ergo sum.  Pseudo-dilema pe care se sprijină poezia mea ar fi tocmai aceasta: pe de o parte, „fiinţa întru moarte” (Heidegger); pe de alta, ceea ce am îndrăznit a numi, într-un studiu dedicat poeziei mistico-religioase (Poezia mistico-religioasă, structură şi interpretare, cf. Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, n. n., N. O.), „fiinţa întru mântuire”...Aşadar, ca să  răspund la întrebare: în totalitate.

 

NO: Spuneaţi într-un interviu că nu scrieţi poezie religioasă. Cum puteţi cataloga poezia care Îl are în centru pe Dumnezeu?

 

ED: Orice poezie mare, orice poezie importantă Îl are în centru pe Dumnezeu, fie că e conştientă sau nu de această Prezenţă. Dar să revin la propriile-mi strădanii. Într-adevăr, eu nu scriu poezie religioasă, stricto sensu. În eseul amintit, propuneam o distincţie netă, din unghi teoretic, dar şi metodologic, operaţional, funcţional, în teritoriul literaturii, între noţiunea de „religios” şi cea de „mistic”. Poezia mea, care este şi a fost întotdeauna de factură necondiţionat spirituală, are, în centrul ei, „fiinţa” (eventual, Fiinţa), nu cultul, nu religia, nu ritualul, aşa încât poate fi calificată, la rigoare, drept „mistică”, dar cel mai adecvat cred că i-ar fi calificativul de „metafizică” (poezia metafizică Îl are în centru pe Dumnezeu). Profesorul Andrés Sánchez Robayna de la Universitatea din La Laguna, Tenerife, a definit foarte limpede specificul creaţiei mele, într-un studiu-prefaţă la volumul Poemas del Viejo (Poemele Bătrânului), apărut în 2012, în Spania, la Editura Igitur, Montblanc (Tarragona), în traducerea Rosei Lentini.

 

Spre un plus de informare: acest eseu al lui Andrés Sánchez Robayna a fost preluat, curând, de revista „Analecta Literaria”, din Argentina, precum şi, în traducere, de numeroase şi prestigioase publicaţii româneşti, din ţară şi din străinătate, ceea ce probează, în opinia mea, interesul pe care îl manifestă, totuşi, elitele literare şi academice faţă de lumea Spiritului. El se află şi în crestomaţia critică Poezia lui Eugen Dorcescu, comentată de... , ediţia a III-a, Ed. Calameo, 2013, alcătuită de Sorina Ianovici-Jecza şi Olimpia Berca. (1).

 

NO: Aţi scris poezii pentru copii, poveşti şi povestiri. De unde această dorinţă de a scrie pentru copii?

 

ED: Vă referiţi, desigur, cu deosebire, la Basme şi povestiri feerice, tom apărut la Editura Eubeea, Timişoara, în 2005. El cuprinde toată proza fantastică pe care o publicasem anterior. Această „proză fantastică” nu e neapărat „pentru copii”, sau numai pentru copii, nici despre copii. Este, pur şi simplu, proză fantastică. În ea sunt desfăşurate, epic, discursiv, o parte din temele, motivele, simbolurile pe care le codifică şi le decodifică poezia (poezia mea, fireşte).

 

NO: Unde credeţi că se încadrează cel mai bine activitatea dumneavoastră lirică- tradiţie sau modernitate? Cât la sută este tradiţie şi cât modernitate?

 

ED: E greu, e chiar fastidios, pentru mine, să mă hazardez la un atare răspuns. N-am încercat niciodată, şi nu voi încerca nici acum, să fiu comentatorul propriilor scrieri, după cum n-am încercat niciodată, şi nici nu voi încerca, să fiu impresarul lor. Am convingerea că răspunsul cel mai corect, cel mai argumentat şi cel mai convingător la această întrebare l-a dat tot profesorul Andrés Sánchez Robayna, un mare creator, un om de litere profund şi erudit (2).

 

NO: Există momente în care vă aflaţi în pană de idei? Cum trataţi lipsa de inspiraţie şi ce anume vă inspiră, atunci când scrieţi?

 

ED:  Cu un calm tensionat, neliniştit, dacă se poate spune aşa. În acel răstimp, din câte mi-am dat seama, textul se elaborează lăuntric, tacit. Aşa că aştept ca el să se rotunjească – semantic şi chiar stilistic – şi să ajungă „scriptibil”, comunicabil. Aştept să am dispoziţia propice scrisului. În toată cariera mea literară, atâta cât este ea, şi aşa cum este, n-am pus pe hârtie nici măcar un stih căznit, făcut, plănuit. Nici măcar unul singur...Scrisul meu este vital, nu convenţional. Selecţia, definitivările, renunţările (drastice, poate chiar prea drastice) etc., întotdeauna laborioase şi îndelungate, sunt posterioare scrierii propriu-zise, care este spontană, generoasă, chiar impetuoasă uneori.

 

NO: Reflectă versurile pe care le scrieţi momente din viaţa dumneavoastră sau sunteţi altcineva în scris, fără a avea vreo legătură cu realitatea?

 

ED: Viaţa mea, existenţa mea, sublimată, însă, se află, întreagă, în poezia mea. De pildă: ceea ce se numeşte, în termeni biblici, „lupta dintre carne şi duh”. Această confruntare a fost, este şi acum, în ce mă priveşte, una din sursele majore de tensiune existenţială. La palier literar, liric în speţă, ea rămâne, mutatis-mutandis, o sursă, poate chiar privilegiată, de tensiune estetică.

 

NO: Ce proiecte de viitor aveţi?

 

ED: Am întocmit, cu mare trudă şi migală, şi am publicat on-line (deocamdată) o antologie de autor, 111 Poezii (Ed. Calameo, 2013), pe care intenţionez s-o imprim într-un viitor oarecare. Acesta este un proiect conturat, circumscris. Apoi, ca proiect mai larg, mai extins, aş dori, pur şi simplu, să mă bucur de viaţă, în familia mea, să trăiesc în pace, cu mine însumi, cu semenii, cu veacul, şi, de asemenea, să scriu, să mai scriu câte ceva, dacă (şi atâta vreme cât) Iah Elohim va îngădui.

 

NO: În final, aţi putea să îmi spuneţi câteva versuri care vă reprezintă?

 

ED: Într-un fel sau altul, tot ce scriu mă reprezintă, chiar dacă într-o manieră difuză. Ceva mai exact, mai dens, mă reprezintă cele 111 Poezii, selectate din întregul meu parcurs liric. Şi, încă mai exact, aş zice, dar, fiind fatalmente subiectiv, n-ar fi cu totul exclus să mă înşel, mă reprezintă poezia În tăcere. Ea deschide, în chip de Prolog, antologia pomenită. Poate fi găsită, deci, cu uşurinţă. (3).

 

Interviu telefonic

6 noiembrie 2013

______

 

NOTE:

 

(1) „O adâncă scrutare a sensului transcendenţei – uneori inseparabil unit cu lecţiile misticii occidentale – îşi dă mâna, în această poezie, cu o viguroasă căutare metafizică (“metafizică, nu filozofică”, insista Juan Ramón Jiménez), al cărei centru sau axă este fiinţa în faţa eternităţii...” (Andrés Sánchez Robayna, Eugen Dorcescu, între esenţă şi existenţă, „Orizont”, 3, 2012). (N.n., N.O.).

 

(2) “...Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient – , se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii. Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui Dorcescu sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice....” (Ibidem). (N.n., N.O.).

 

(3) Am găsit-o şi o reproducem mai jos (N.n., N.O.):

 

În tăcere

N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./ Aseară am vorbit cu Dumnezeu./ La fel de clar, de simplu, de senin,/ Cum ai tăifăsui cu un vecin.../ E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/ Iradia în fiecare gând,/ În fiecare şoaptă şi impuls,/ În fiecare zbatere de puls./ Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a mutat,/ Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/ Tăcerea era drumul către El.// Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/ Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis.  (Din Eugen Dorcescu, 111 Poezii, Editura Calameo, 2013).

 

Interviul a fost luat domnului Eugen Dorcescu, într-o seară de noiembrie, telefonic. De ce telefonic? Chiar şi dumnealui m-a întrebat... Răspund: pentru că este o senzaţie inedită! Nu îl cunosc personal pe domnul Eugen Dorcescu, nu am vorbit niciodată cu dumnealui (până zilele acestea), dar mi-a dat senzaţia că îl cunoşteam de-o viaţă. O persoană excepţională: caldă, relaxată şi atentă. Îi mulţumesc încă o dată pentru că a acceptat o astfel de provocare.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)