Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

INTERVIU CU EUGEN EVU

Maria Diana POPESCU

 

Grafica de Roca

Comentarii de la cititori la subsidiar

 

 

Maria Diana Popescu: Cine este Eugen Evu cu toată alcătuirea sa, cu toată gândirea, cu toată libertatea sau independenţa?

 

Eugen Evu: Eu sunt cel ce zilnic află cine este şi îşi aminteşte tot mai voalat cine „a fost”. Sunt cel reflectat cu luminiţe sau umbre în cărţile mele cu tiraje mici, devorate de furnici, urzicare de pricolici, ba străpunse cu arnici. Eu sunt Jocul. Eu sunt plânsul de la naştere, care învaţă în lume să fie cântec. Eu sunt un poet ignorat de glossarii înnăcriţi şi sentenţioşi care toarnă dicţionare  din auzite, fişând cu acribie de experţi securişti şi „cacademind” propriile obsesii, stabilind cine este şi sau cine nu este poet. Dând sentinţe după reţeta  cărţii de telefoane „Pagini aurii” – „cine nu  este în această carte, nu există”! 

 

Bucuros de tăcerea unor „specialoizi”, pe care studenţii lor îi adulează, fetişizându-i cu frică „monştri sacri”… Sunt undeva în provincie, nu departe de Lancrăm şi aproape de mica piramidă din Densuş. De vreo câţiva ani, sunt în purgatoriul dosarelor obţinute în fine de la C.N.S.A.S. – zonă obscură Moebusiană(…), din care voi ieşi în curând ca un lup ce sunt şi nu am înnebunit: deoarece nu a înnebunit lupul, ci îmbătrânita turmă a căpiat, sărmana. Total parţial arhivă: dosarele „Cerna”, „Anonimul”, „Scriitorul” şi „Claunul” (acesta fiind un dosar penal al defunctului M.A.I.- o exptertiză fascinantă (!) asupra unui protest al meu către tovul împuşcat; o expertiză care dovedeşte criminologic (!), că într-adevăr eu am scris acel protest unui fost om, în care românii crezuseră în anii 68, (la invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia) pentru ca apoi să constate prin foame, minciună, frig, militarism activistic şi tot ce a urmat, că acel neom înnebunise şi îşi distrugea propriul popor. Îl numeam ceauş - adică iscoadă turcească -  în acea scrisoare, aflasem asta dintr-o carte a lui Bălcescu…

 

Acest purgatoriu este deopotrivă infernul retrăirii, regresiunii terorizante, a anilor 1970-1989, prin recitirea celor 460 de pagini strict secrete, pâre, rapoarte, ordine, pătrunderi ilegale în domiciliul meu de atunci, urmăriri informative, scopalamină, anchete, presiuni în coterie imundă cu tovarăşii activişti din oraş şi de la judeţ, chemări la miliţie şi securitate, marginalizare, teste grafologice, urmărirea familiilor Evu… acuzaţii că sunt lăudat la Europa Liberă, că incit oamenii, că sunt ostil partidului-ţară, că nu scriu destul despre tovarăşul şi bestia sa, că mi-am înstrăinat fiica (sursa Gligor Haşa din Deva)...

 

Cea mai murdară este laşitatea unor „confraţi” din zonă sau editurile din Bucureşti, Timişoara, care mă turnau fie de frică, fie din interese meschine, cum o fac unii şi azi, la firme noi. Acest purgatoriu e monstruos şi nimeni nu mă poate ajuta decât eu însumi, să nu recad în infern. Poate crezi că dramatizez? Am numărat 42 de ofiţeri, de la măruntul Haicu Ion şi şeful lui Văceanu Lucian, la generalul Mortoiu – dar şi o liotă de „surse” informatori sau colaboratori, numiţi conspirativ - delirant, Ion Rudeanu, Mihail Rudeanu (preoţi!!!  Ortodocşi, unul baron local!) „Cazan Costel”, „ Al Plopianu”, „ Ghe Rădulescu”, „Dinu”, „Radu”, etc şi cel mai longeviv turnător – azi lider de partid liberal, semnând cu iniţialele numelui real: „M.I”. Toţi ăştia au făcut poliţie politică şi au făcut răul iremediabil, diabolic, de a lovi în familia mea, în demnitatea mea. În fine, adaug şi existenţa unui dosar „de urmaş”, a tatălui meu Gheorghe Evu, fost veteran de război şi fost pastor regional creştin-apostolic penticostal. Iată-mă aşadar în captivitatea cu zgardă a unei familii întregi suspectată ieri şi poate şi azi, de a nu fi patriot! „Aveţi geniu, dar nu aveţi strategie”, dixit imundul Haiku, pensionat de fesenişti aşa cum au pensionat zeci de mii, între 30 de milioane şi 35 de milioane ( Pleşiţă et comp)! Halal dreptate şi adevăr! Halal lustraţie bravo frustraţie! În România dreptatea umblă cu capul spart. „Iar până-i iad e doar un gard/ şi acela tot spart” ( Moşul Ioachim dixit).

 

Coşmarul este că în aceşti ani, cu unii dintre ei, cadavrele cripto-fripto combatante, demagogii acoperiţi de ridicol, cu care vrei nu vrei, te ciocneşti pe la „acţiuni” bifate tot ca pe vremea, fie s-au realiniat „organelor” ei fiind şantajabili, fie au trecut la insulte, ca să nu mai vorbim de cărţi  pline de abjecţii şi atacuri furibunde la persoană. Am suportat insulte descalificante pentru un dascăl acrit că nu-şi mai poate vinde cărţile prin şcoli,  un lăudat de grafomanul Toni Dîrţu-Scîrţu, un absolut decăzut din condiţia de intelectual, el uitând că mă turna în 1968, luat de martor-turnant de către securiştii Devei. Scrie la dosar că în prezenţa toarşului Faur - şeful lui, şi a Blandianei, a lui Beniuc şi Romulus  Rusan, l-am vorbit de rău pe tov ceauş-bei  când vizita Ţebea lui Avram Iancu. Turnaciul longeviv este dealtfel jalnicul campion al atacurilor în tot ce îi ieşea în cale, iar presarii din judeţ s-au plictisit să-l caricaturizeze: are timpane îngroşate şi e mare mâncător de unguri şi ţigani!

 

Ei bine, onorabelul domn Manolescu, prin anii 95, aflând câte ceva de la Iv Martinovici despre hărţuirile la care fusesem supus, a scris în „România literară” înţeleaptă – greacă vorbă (Remember Xerxes despre viclenia grecilor): „... deh, domnule Evu, ce îşi face omul cu mâna lui…”! Omul declară într-un editorial la România Liberă că securitatea a făcut revoluţia şi basta! Asta e tot! Ha, ha! Păi cum să îl votez la anul pe  acest jolly-joker al danaoşilor dezmierdat Niki Apolzan – La USR scriitorii români îşi trimit cărţile spre a fi lecturate pentru eventuale nominalizări şi premiere anuală; ştiu sigur că sute de cărţi nici măcar nu au fost  citite ca titluri, întrebaţi-o pe secretara care le trece în registru şi gata! La ce să mai răbdăm noi, cei din provincie, hârele şi pârele de sus, dacă cele dintre noi continuă de peste 20 de ani? E în capul trebilor pegra reactivizată a  nomenklaturii kul-tur-nătoare care se fac că fac lustraţie? Vorba lu’ Dinescu: Ni-e lehamite! Şi în fine, vorba genială a lui Caragiali ot Haimanele: „ BA PE-A MĂTII”!

 

Primeşte, rogu-te, Maria Diana Popescu, acest inevitabil subsol aruncat în pridvorul schimbului nostru de idei… Deoarece întrebarea „cine sunteţi” m-a bruscat cumva în realitatea imediată şi am simţit nevoia să oftez. Arză-i-ar focul!

 

Maria Diana Popescu: Ce focuri mai tresar în viaţa dumneavoastră artistică, domnule Eugen Evu, parafrazînd titlul volumului de eseuri „Tresărirea  Focului”?

 

Eugen Evu: Aluzia la volumul întâi al Jurnalului meu de idei, dorit trilogie, este cu înţelesul de diminuare a unui cutremur, care este dintotdeauna arderea… Focul ca principiu ordonator, creator şi devastator – dar de aici misteriul ciclicităţii lumilor – m-a fascinat mereu în sensul zoroastric. Am simţit, de mic copil – privindu-l în starea aceea, indusă magic de semi-transă – vraja lui, şi îl simt polisemic în fiinţa mea subţiată. De fapt de lumină prin ardere de tot e vorba. De uitarea cenuşii, pe care Blaga o punea pe cântar prin rima delicată a greuruşei… Cenuşa este resorbită de ţărână, lumina focului este resorbită de soare, ca tot ce fiinţează, arde şi este resorbit! Sunt, aşadar, apolinic. Jurnalul cu acest titlu era un mic atelier sau „pietre pentru templul meu”. Şi se va încheia în mai, cu volumul III, „Cartea întâlnirilor” şi „Oximoron – mâncătorul de furnici”.  Focurile sunt cu vârfuri iar eu sunt un vârf care nu uită că el este mai înalt, „acolo unde intră flacăra în cer”, prin arderea întregului, inclusiv a ultimei energii potenţiale din combustia cenuşii!

 

Maria Diana Popescu : Am aflat din paginile unei reviste, sunteţi şi sculptor. Vă propun un troc, ce spuneţi maestre, dau o carte cu apostila mea pe o sculptură, una mai mică. Sau nu merge?

 

Eugen Evu: Bine, când gat de cioplit o figurină (piccola scultura) vă voi dărui una, dar nu merge poştal. Vă previn însă că nu sunt sculptor, ci mai scriu şi cu lemn de accacia robinia, scriu din briceag. Sunt decorative ligno-glifele astea.

 

Maria Diana Popescu: Un strâmt şi egoist tablou cosmic îi face pe unii poeţi să creadă că ei sunt rostul existenţei. Cum stau lucrurile?

 

Eugen Evu: Păreaţi „grea”, dar sunteţi suav sugestivă: păi rostul existenţei priveşte „cum stau lucrurile”, nicidecum cum stau fiinţele, fiinţa! Eu de unde să ştiu? Micul cosmos din mine este  al micii nemuriri din oglindirea haijinului: soarele din pictura de rouă. Poezia mea este autocunoaştere şi urmare de zeu propriu, vezi sentinţele de la Delfi. Între-zăriri, năluciri, anemnesys, regresiuni în memorie. Poate înnoiri, poate epifanii, entelehia… Revelaţia şi uimirea, străfulgerările acelea indicibile de bucurie:  exist!

 

Eventual, mai aflu câte ceva, dar închid iute-ntrezărirea şi îmi zic „în zilele acelea, înţelepţii vor fi numiţi nebuni”! Poate poezia e un fel de orgasm. Pentru unii orgiastic, pentru alţii te miri cum-necum. Poezia mea este chiar existenţa mea, utopia care face dinamica entităţii mele. Dacă nu îţi sună pretenţios. E interiorul meu melodios, unul căruia eu îi sunt purtător. Este redefinirea „eului” din sus în jos, este bucuria mea de a fi, chiar dacă tot mai des mă rog mie însumi: „să dorm, să dorm!” Cum Hamlet şi Cioran. Rostul  este al Verbului „a exista” conjugat mereu în acest ACUM… Adjectivele fac doar ornamentică. Aum mane padme hum!  Mallarmé, Whitman, Borges, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Omar Khayam… Trăiască Dumnezeul din opera vie, Omul! Fără complexe, voi semna  prima mea antologie  lirică de autor Eugen EVIU. Slavă Domnului!

      

Maria Diana Popescu: Domnule Eugen Evu, arta cu ale sale legi dăruieşte creatorului mai multă tărie?

 

Eugen Evu: Sigur. Face mai suportabil misterul existenţei şi îl îmblânzeşte pe om în sensul orfic. Dar poate sălbătici şi îngerul.

 

Maria Diana Popescu: Oricâtă importanţă am da creaţiei, totuşi într-un loc tragem o linie şi spunem: „aici începe Ţara lui Dumnezeu”, cel care ne face posibilă manifestarea în artă a întregii personalităţi. Cu dumneavoastră cum este?

 

Eugen Evu: Nu este creaţie scrierea, ci imitatio Dei. Sau mimesis - cameleonismul straniu al vietăţilor şi, de fapt, al inteligenţei ce se manifestă. Spiritul este cel ce se agită (în om)... Ţara lui Dumnezeu este ca parte în om, dacă este după chipul şi asemănarea lui, dacă nu e o proiecţie a spaimelor lui ancestrale, şi a INUMANEI nevoi de a fi „veşnici” (a trăi veacuri, vecii, secole). Neconsolarea asta este răsadul religiilor şi cred că şi artele sunt religiozitate, ca umbră a Luminii. Sacralizează ori extrag memoria şi o recuperează probabil (sperăm) în altă dimensiune. Dar ce ştiu eu? Când am fost alungaţi din Paradeisos (grădină împrejmuită de ziduri), edenul s-a rupt odată cu noi, adică îl purtăm ca nostalgie paradiziacă spre şi întru – după moarte? Poezia mea este pentru mine şi, uneori, şi pentru alţii, rezonanţi cu mine, vindecare de acest dor. Sau LEAC băbesc. Efectul mantric, (ro-mantric!) şi incantaţia – divinaţia mantramică, etc. Descântec de leac şi dor, euharistie, îmbunare a eriniilor, luare în râs a Gorgonei, înţelegere pentru preotesele prostituate, medicină a Sinelui gemelar cu Sinea. Iar vindecarea vine dinspre interior spre margini.

 

Maria Diana Popescu: Hegel spunea că modul de cugetare al unei epoci îl înţelegem abia atunci cînd suntem în stare să-l negăm. Ce negaţi prezentului?

 

Eugen Evu: Uf! Pe Hegel, Kant, Nietszche, i-am fost citit când nu aveam acces la Socrate, Aristotel, Platon… Am avut noroc cu Eliade, Vulcănescu, Cioran, cu Blaga…Dar eu nu sunt un poet prea citit, sunt un empiric şi gata! Când să îmi scriu cărţile, dacă mă duc ăştia cu vorba? Ei să-şi întrebe şi să judece sinele lor, nu să lărmuier interminabil despre poet! Poetul este definit de orbul Borges iar el spune că toate cărţile din lume sunt scrise de o unică entitate! Chiar îl cred. Orbii văd mai bine, remember Homer. Eu sunt filozoful suficient mie. Nu neg prezentului nimic. Neg parţial trecutului care e cadavrul stocat în uluitorul mecanism de lucru al creierului „meu” şi am experimentat sufocarea ca levitaţie, coşmarele ca decantare şi epurare a bântuirilor,energiilor negative, sulfuroase… Creierul ne este un „sistem bioenergetic deschis”, aşadar suntem permanent bombardaţi şi străpunşi de vibraţii care ne menţin într-o uriaşă luptă de a vieţui armonic cu noi înşine şi cu lumea beneficului, a viului devenirii în lume. Prezentul este delirant, a mai fost, este revelatoriu (apocalypsis) şi este negreşit – dincolo de catastroficul său accelerat – unul re-genezic. Istoria este asasină, teluricul este cruzime – suferinţele naturii ne dor şi ne bântuie! Poate că pe unii îi mântuie… Dar eu nu sunt nici profet, nici da-daist, ca să zic DA! DA!, pentru a nega NU! NU!. Labiş a scris: „Noi niciodată nu!”. Păcat că a greşit ca Maiakovski, sau Păunescu, şi nu ca Esenin sau Stelaru! Prefer să greşesc ca… eugenevu! Marile descoperiri sunt rodul uneori erori, intuiţia e unica formă de inteligenţă care îmi place, o iubesc şi o ocrotesc intact-paradiziacă. Vai de cei ce se mint pe ei înşişi, acolo e spărtura şi neantul.

 

Maria Diana Popescu: Pe Comte îl poţi surprinde în flagrant delict de romantism. Pe domnul Eugen Evu în ce ipostaze l-ar suprinde acum un flagrant organizat la gradul zero al sufletului artistic?

 

Eugen Evu: Christos a spus: „Şi voi puteţi fi Dumnezei”. Scribul a copiat revelaţia cu minusculă, din auto-cenzură. „Eu” nu pot fi surprins în flagrant, nici ca domn, nici ca rob, cu atât mai puţin sufletul cu atribut artistic. Gradul zero este eternul constant: zero este gravid de unul şi prin aceasta, potenţial multiplu. Flagrantul delict (adică frauda lui Freud! ca să glumim niţel), de cine e organizat? De specializaţii speciei literalnice? De comicii vestiţi ai ecranelor, pardon, sticlei? De păturicii noului ordin „Năsturel” al societarilor cu faţă şi spate umane? Muza mea se amuză mereu la aşa dulci grozăvii! Uite, să fiu sincer tulburat: aş reciti cu un zvâc de simţ şi aplicaţie semiotică, Evangheliile astea apocrife, de la Nad Hammadi… Mai ales Evanghelia lui Iuda! Şi, desigur, repetat, Cartea lui Enoh şi Enuma Eliş, şi Ghilgameş, şi încă alte câteva. Apoi aş căuta să înţeleg prin ochiul exoftalmic al Telescopului Hubble… Şi  poate aş fi surprins în fix-graviditatea (de sine) a Zeroului – ca multiplu al unui Paradox: UNUL.

 

Maria Diana Popescu: Cine mai citeşte astăzi, că de scris se scrie mult?

 

Eugen Evu: Ohoo! Citim noi şi tot e ceva. Citesc studioşii, citesc securiştii de ieri, de azi şi de mâine, psihiatri, legiitorii, citesc tot soiul de firme şi preţuri, citizenii turmentaţi care hâc întreabă „io cu şini votez?”! Ca să dibuiască de ce Iuda îi reproşa lui Christos că se rezuma doar la promisiunea unei libertăţi „de dincolo”, şi nu la Impărăţia de aici, care e tot a lui Dumnezeu, nu? Hai să citim două fraze din  Evanghelia după Iuda: „El zicea să-ţi iubeşti duşmanii şi să le dai economiile tale, adică obrazul şi tunica, punga şi recolta, dar e imposibil, căci acela care primeşte în casă un hoţ îl va vedea pe hoţ luîndu-i, drept mulţumire, chimirele şi femeia (!, subl.n). Şi cel care dă de mîncare duşmanului său va avea un duşman cu atât mai puternic! Îmi ziceam: „Ei, nu trebuie să iei poruncile lui Iisus chiar în litera lor”, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Trebuie să acţionez!”. Adaos: „Cu acest gând, plin de bucurie pentru voi, eu mă voi spânzura!”. Tulburător, nu? Sărmanul Iuda! El, pe care Mântuitorul îl iubea cel mai mult. Ceea ce numeşte Iuda „bucurie pentru voi toţi”, a fost pare-se nimic altceva decât o depresie indusă de ordinul indus prin poruncă: „Unul dintre voi mă va vinde!”.  Te rog să îmi scuzi abaterea de la... literă! Ne citesc stelele, că timpul fiind circular, dimensiunile sunt iluzorii şi progresul este o lege cosmică: or avea Ei metode să ne psihanalizeze, fii pe pace! Eu citesc cu bucurie şi ce scriu alţii, sau cu milă şi ce delirează maniacal alţii. Citesc ca să nu crăp. Citim ca să reînvăţăm, prin dezvăţare, etc. Se scrie excesiv de mult, deoarece realul e insuportabil şi omul dibuie în felul lui zone de refugiu, omul se virtualizează, e un fenomen cu o iuţeală fatală pentru cei mai mulţi. Omul are în el vocaţia, programul auto-depăşirii, al cunoaşterii: cum altfel decât prin citire şi scriere?  Creierul actual are funcţii adaptate de cel puţin un mileniu în acest sens. Desigur, infirmatizarea modifică, ea cyborgizează, ea ne face captivi, ne rupe de  CONDIŢIA ancestrală şi de cea dobândită. Lumea articifială a omului este de fapt Omul proiectat în ea. În materie şi este inteligenţă trans-însufleţită în omul evolutiv, devenitor.  Este ceva recuperator în actul istoric, chiar asasin cum l-am numit. Dar văzul este mult superior actului de a scrie-citi: Comunicarea umană actuală impune o atare despărţire de lentoarea şi inconvenienţele economice ale lecturii – studiului – accesului la Memorie în profanul istoriei. Problema este să ne reziste hardul!

 

Maria Diana Popescu: Revistele, paginile culturale pot impune o „modă” sau modele eronate?

 

Eugen Evu: Cred că da, asta aşa a fost mereu. Însă moda, sau modelele, aduc a consumism şi derizoriu. Iar paginile culturale din cotidienele mogulilor, ca să vezi, lipsesc cu desăvârşire, au fost doar câteva tentative eşuate lamentabil. Cultura nu rentează. Iar cutare – căruia i se suflă idei de-astea – defineşte hazos-sinistru recent chestiunea „tonomate  de presă”! Ce zici de faptul că onor prezidentul USR Nicolae Manolescu are cronică de fotbal, başca o revistă care e penibil de casă? Revistele din provinciei sunt chinuri anume întreţinute de sadismul pseudo-elitelor şi clientelarismul este în metastază. Îmi vor spori duşmanii cu sinceritatea asta, dar mi-o asum şi nu vreau să se răsfrângă asupra candorii splendide a întrebărilor dumneavoastră.  

 

Maria Diana Popescu: Am constatat că unele reviste  promovează scriitori pe temeiul apartenenţei la un grup. Care este părerea dumneavoastră?

 

Eugen Evu: Este tipic să fie reviste emanate (sic!) de o grupare. Pe criterii valorice, estetice, etc. Mai puţin normal să funcţioneze pe criterii de apartenenţă făţişă, sau disimulată, pecuniare sau (şi) politicianiste. Boala teatrului este teatralismul. Boala politicii - politicianismul, ş.a.m.d  Cancerul izmelor – izmele!

 

Maria Diana Popescu: Cine sunt cei care trag sforile în cultură şi cui îi cade în cap cortina?

 

Eugen Evu: Păi... sforarii! Culmea, că mai şi sforăie, aşa că marionetele devin ventriloci autonomi. Se numesc urât mirositor fonetic: analişti. Uteciştii de ieri, detaşamentul de azi şi... aşa mai departe. Asta văd şi nu doar cred. Cortina cade în capul – culmea - bietului sufleru Eminescu şi a a figuranţilor pe viu, infiltraţi printre păpuşi. Serios glumind! Sau vă referiţi la cultura cartofilor, a păioaselor şi a canabisului ori cultura natural - aviară ori şi mai grav ovariană, apropos pornolirism al giorno? Care cultură, că e preacurvie, domnişoară!

 

Maria Diana Popescu: Mi se pare mie sau forţe anonime încearcă să creeze azi o nouă împărăţie a spiritului?

 

Eugen Evu: Asta da întrebare! O anticipam oarecum deductiv... Da, forţe obscure, dar să nu cădem în hilarismul sinistru al unor şamani pe sticlă ori pe aiurea, care  evident sunt sub observaţie conspirativă, ca experiment „cu faţă umană” a păpuşarilor electronici... Dar acest subiect îl amânăm, eventual, fiind prea grav şi monitorizat undeva. Ştii ce scrie în finalul Noului Testament? „Cel ce face răul să îl facă şi mai departe, cel ce face binele tot aşa!” (citat din memorie). Asta e de gândit vis-a-vis de subiectul nostru. Misticii? Anologia micro-macro cosmos? L-aţi citit pe Niels Bohr? Vorbe sfinte şi pline totuşi de acalmie! Sau sa-l recitim pe Dao De Jing (Tao Te Ching)! Sau, poate, să citim iarba, culorile, cerul înstelat, descoperirile de ultimă oră în astrofizică, etc.

 

Maria Diana Popescu: Misticii spuneau că orice lucru pământesc îşi are un lucru asemănător în cer. Prin analogie, ce mai aveţi şi puteţi aduce de acolo prin corespondenţă în creaţia dumneavoastră?

 

Eugen Evu: Poate va trebui să înţelegem cât de cât matematica fractalică!. Eu nu aduc „de acolo”, nimeni nu aduce... Eventual coboară şi atunci ne mai luminăm un pic. Iar dacă avem har, dăm de înţeles şi celorlalţi. Ferice de cei ce cred dar şi de cei care ştiu ceea ce cred.

 

Maria Diana Popescu: Cum rămâne cu valoarea, cu efectele spectacolului sumbru, pe care-l provoacă literatura azi?

 

Eugen Evu: Fără îndoială că tot ceea ce se petrece – întâmplă ori este indus a se întâmpla, are o logică. Cui îi aparţine şi cum suntem sau nu suntem executanţi – conştienţi ori ba – ai acestora – dincolo sau dincoace de „perdelele” de fum sau cortinele sau catapetesmele acestei conspiraţii care este istoria! Nu va fi venit clipa să ştim... Poate suntem ocrotiţi, poate merităm să fim ocrotiţi. Să sperăm că suntem iubiţi. În nici un caz aşteptându-l pe Godot!

 

Maria Diana Popescu: O vorbă de onoare, vă rog, în încheiere!

 

Eugen Evu: Mă onorează că tinereţea întrebătoare a Domniei Tale este tonică pentru cel istovit care sunt şi scriu, trăiesc şi. Onoare celor ce se iubesc pe sine ca să fie în STARE de a-şi iubi şi aproapele. Mai ales pe cel de departe! Cu dor!

 

A consemnat

Maria Diana POPESCU

Viitorul Argeşului

Martie 2008

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

 

UN RĂSPUNS POLIEDRIC COMPLEMENTAR PENTRU MARIA DIANA POPESCU

 

Iau de drept ceea ce un excelent poet şi critic preciza în „Viziuni critice”: Paul Aretzu pledează pentru convergenţa dintre demersul critic şi opera  comentată: „Un text trecut printr-un demers critic este total transformat, are altă identitate, alte amprente. Dacă un scriitor se scrie pe sine, un critic literar se citeşte pe sine, în text” (p.7-8).  Este pasajul pe care şi Valeria Manta Tăicuţu în evocă inspirat. Ideea mea este că acei critici care sunt în primul rând poeţi, sunt preferabili, dacă nu cititorului, sigur autorului analizat: „delictul de subiectivism” devine prin modus operandi rezonant, empatic, un lucru demn de dorit.

 

„Mâncătorul de furnici” care este monstrul sacru al teoriei, este imun la secreţia formică a hărniciei din text, (şi la rumoarea acelei memorii colective ce se modulează în inefabilul rostirii entitare–auctoriale), pe când o mireasmă rară, o metaforă revelatorie sau un oximoron îl poate împinge la urletul sentenţios-autoritar, la răcnetul urangutanului înţepat de o furnică sau o viespe. Cutare big-specializat de opus-uri – cărămizi criticoide, este un simplu ilegitim a „decoda” poemul poetului autentic, deoarece pur şi simplu nu are „organon”! Am fost siderat de „încercările lirice” ale unui supus sus-pus, ale cărei poezioare şontâce erau simple foi de auto-observaţie andropauzată. Sau dacă vreţi, andro-repausată.

 

„Delictul” sus citat ar veni din acel monologos auto-referenţial-disimulat, cvasi-narcisiac şi afectat  paroxistic, ca simulacru de judecată pe (pre) textul altuia. În fapt, aceşti trântori care consumă buget şi hârtie prin teorie, mai mult decât înşişi scriitori, cei care produc, amintesc de starea produsului ţăranilor, cumpărată cu japca pe nimic, apoi revândută moftangiilor şi sărmanilor cu aceeaşi vervă speculantă. Aceşti negustori sunt în handicapul-teroristic asupra mulţimii  bruscate de la comunism la consumism, unul  special-specios, pe care  l-aş figura grafic caricatural astfel: un second hand reprezentat printr-o figură gen „Viermele de bibliotecă”, a unui pictor german, îmi scapă numele, un Hand-man” care are două braţe la un unic umăr, unul inutil, gorgonic, iar de cealaltă parte este ciung! Nu dau doi bani (emisie veche!) pe aceşti criticoizi.

 

La grila lui Roland Barthes despre auctori, scribi, autori, scriitori, şcl. – echivalenţele li se impun şi ăstora. Dacă aş fi răspuns setului – altfel splendid şi erudit (nota bene!) – de întrebări punct cu punct, aş fi „rezonant” modular cu Fiinţa, dvs înşivă fiind poetesă, dar aş fi deraiat în subiectivismul meu intact-natural şi, poate, excesiv fabulatoriu. Subtextul meu este memorie freatică, este strat de profunzime al uriaşei memorii stocate în subconştient. De ce să întreţin iluzia unui dialog, când de fapt, monologăm împreună: ci nu împreunaţi. Ne cunoaştem, dar nu în sensul originar? Arta este eros sublimat, transfiguraţie şi trans-subtanţializare. Iar pentru mine, o deseori tiranică asuprire a Esenţelor ce mereu reculează în recalibrarea efemeră: a unui Acum tot mai subţiat, mai fragil, mai tendenţios eteric! Îmi redistribui puţinătatea fiinţei în simetriile de fagure ale misterului. Cu cine comunicăm noi, de fapt? În acest limbaj postbabilonian, ante-babilonic?!

 

Şi Jean Paul Sartre scria undeva: „unii pretind că romancierul se descrie pe sine în personajele lui”. Acest bovarism de fond al creaţiei şi reflectării în tipologiile operei auto-asumate demiurgic (sic,n.) este cvasi discutabil mai ales în cazul poeţilor. Excesul autoreferenţial, bunăoară, este la noi eminescian, însă el a decăzut demult în eboşa sau în auto, manierismul ce ne aminteşte de etapa „La Lilieci” sau „ uşiţi” al unui Marin Sorescu: simple parodii sau singurătate a parafrazei printre poeţi… Marin Sorescu îmi mărturisea, încă de la primul lui volum poetic, că este da fapt un tragic şi un sceptic cioranian, dar cărţile aveau să-i fie tot atâtea variaţiuni pe tema obsesivă: ispite atipice ale hazosului om de câmpie. Decorativism şi texte de musica facile.

 

Primeşte, rogu-te, să răspund întrebându-mă, deopotrivă, pe mine însumi, fandând întrebărilor Domniei Tale, o, atât de rafinate… Oare, nu cumva vă întrebaţi astfel de esenţiale nelinişti proprii, rafinate şi rezonante la propria-vă frumoasă poetică, iar eu accept naiv a fi doar un Ecou? Sunt vulnerabil şi  apelez la subterfugii. Vă răspund în dodii, risc poate truisme sau anacolute. Dar spontaneitatea îmi este şansa de a evita te miri ce abnormităţi care sunt luxul celor sus-înţepaţi.

 

Mea culpa poesis: psihanalizez şi încep cu mine. Simt în direcţia Jung şi nu Freud, deşi m-a terorizat o viaţă a sa „mecanică a visului” şi altele. Dar Jung e îngerul meu – daimonul gemelar celui al lui Socrate. Ale sale „Studii despre reprezentările alchimice” au pansat în mine spărtura şi au suturat ceea ce eu numesc fisura din aureolă. Nu îmi explic enunţurile sus-numite „de refugiu”: te rog să le primeşti de la poet la poet. Aşadar fulguraţia preliminară poate fi numită poetizând: interior al ninsorii, adică al Textului.

 

Un reproş unic şi crescător în conştiinţa mea odată cu anii, este asupra Cruzimii din Natură, omniprezente. Sau mai propriu spus, deo-prezentă. Legea asta guvernează şi este dinamica transcenderii – de asta mă înspăimânt. Foamea energiilor de energii şi sacrificiul, de la galaxii la sori, sisteme planetare şi în jos până în infinitul mic. Spiritul ar trebui să fie de-situat, iar suferinţa creaţiei în virtualitatea ei de delir (metafizic) este deopotrivă a meta-ftizismului de tip bacovian. Marele poet Vasiliu-Bacovia, auzea materia plângând: plânsul etern al cruzimii naturii faţă de sinea şi sinele ei! De ce nu aş auzi antimateria râzând?

 

Nu uit un poem vizionar al lui Celan, spectrul unei entităţi eterice încleştate în ceafa unui sinucigaş instabil, pe ţărmul mării. Sufletul-duhul aceluia râdea, la suferinţele de Iov laş ale sărmanului. Pentru unii poeţi – tot mai mulţi, pe unii i-am cunoscut foarte bine – a scrie poezie, egal a se sinucide lent, a se automutila… Vă amintiţi dilema personajului lui Graham Greene, din romanul „Un caz de mutilare”?

 

Lumea este un lazaret. Ctitorii de basilici sunt meşteri mari sub teroarea lui Negru Vodă  mandatat să ctitorească operă de proslăvire! Cui anume? Implicit lor. Este poetul român un astfel de meşter-duplicitar-habotnic-mercenar şi care consimte laş să îşi zidească inclusiv iubirea şi urmaşii nenăscuţi (…), doar spre a ajunge pe turla răsucită a operei? Şi de ce? Ca să se  arunce în gol şi să ţâşnească acolo fântână?! Aberaţii ale întunericului revendicate de dogma luminii! Substitutio sado-massochist, asta e! Victima-călăul poet este clona  încremenind în eşecul larvar… E o fojgăială de grafomani, de paranoici şi de schizofrenetici mai ceva ca la Socola!  După prăbuşirea din decembrie a junglei pseudo-valorilor, surogatelor şi năut-arzilor – pârloaga nu poate ţine spaţiul dela - vale blagian – superba utopie! – de la înnoroirea-mocirlirea  alunecărilor de teren paideumatic.

 

Labirintul s-a scufundat, este inundabil, odată cu arhivele şi urbariile de tip C.N.S.A.S. ale întregii literaturi române actuale. Suntem într-o criză de identitate inclusiv a Memoriei… Ce rost are să scriem când actul scrierii este conform lui Enoh – şi altora, mult mai moderni – un act de primejdie? Dedublează sau corupe însăşi Id-ul arhetipa!?

 

Omul care scrie este omul care se auto-modifică. Trăindu-şi existenţial submersiile, indicibile în sine, riscă nebunia, ruptura, schizoidia. Idol de sine sau ideal-ideologizant. Fractura! Ci nu cea din penibilul manifest al unor apologeţi sur-escitaţi(!), cărora nu eu le sunt numitorul ci fractura sinelui de sine. Aţi observat androginizarea textului? Sau efeminarea discursului pe acutele castrate ale erosului pornoliric? Nişte astfel de distrofici m-au insultat la persoană, neavând nimic de prins în propria-mi poezie – câtă şi cum am editat-o? Ştiţi ce mă izbeşte? Noua istorie a plagiatului, fenomenul acesta deviant de la orice azimut care face ravagii în literatură şi revuistică, cu mici excepţii.

 

 Amputarea care doare, deoarece centrul cerebral al durerii este atrofiat dar activ. Golul apetitului esenţial de libertate, tocmai acum, când au implodat barierele şi autocenzura – vârful perfid al „turnului de control” totalitar. De unde şi delirurile criticoide, sudalmiada şi cocoteria acestei Rinoceriade post-Caragiale. Toţi îl aşteaptă pe Godot-ul Manolescu, aşa cum l-au aşteptat pe Iliescu. Şi ei sunt, de fapt, în capul trebii. Cred că romanul românesc reîncepe sublim-abject de la începutul Filimonian.

 

Iar poezia… se sparie gândul! Poate că Mallarmé ar fi  pentru noi, îmbălcăniţii (Io ba!) un prag de unde să batem saltul spre o nouă poezie românească. Poate. „Măi nepoate”, cum moşul meu zicea. Şi tot el: „Îs multe de zâs, dar mai multe de tăcut”. Mallarmé şi al său Blanchot. Daimonul lui Onan biblicul – al monştrilor sacri. Sau cum anagramase simpaticul Vasile Leac: „Monştrii-s acri”. Puah! Monstruozitatea invocată şi de Caragiale, care gândea „monstruos”  versus intuiţia – şi efectul placebo al stigmei pe care cel puţin eu, smulgându-mă întru saltul următor şi degravifierea necesară zbu-rătăcirii (…) – anume înnoirea (auto-psiche terapică prin erezia (!) scrisului-trăit!) – emoţia (fără aluzie la tot soiul de satanisme gen „emo” (de la emotion), capcane în care cad ca fluturii derutaţi feromonic (sic,n.) – ori alte cele agonisme… Cine sau Ce  agonizează în/prin aceştia? Nu cumva devianta cruzime a naturii - autocruzimea firii, canibalismul acelei treimi de zeu din hibrys-ul Enkidu?

       

Iată ce aţi stârnit cu ingenioasele şi foarte interesante întrebări, simpatică poetesă Maria Diana Popescu! E un elogiu modest, nicidecum un reproş!

 

Numai că aceste sky-traps, inocente prin profunzimea lor şi nuanţările vitralice, sunt ale entităţii D-voastră poetice, mai mult decât ale demersului exegetic pe care îl probaţi căutând acel sacru pe care Blaga îl numea Curcubeu. Vai, simbolul lui re-ligio… Care a fost confiscat în occidentul Fricilor toate, venind asupritor şi peste noi – doinitorii reminiscenţi ai Dainelor (aina-daina) de demult! Devastator! Vă adresaţi superb întrebări! Şi iată de ce m-am rezumat simpatetic intact la aceste fulguiri metatextuale. Precum în text, aşa şi în metatext.

 

Oracularul, dragă Maria Diana, a fost o farsă! Efectele unei emanaţii toxice şi delirul cu sclipete de premoniţie… Arta a fost şi va fi Divinaţie. Iar divinaţia este mantrică şi pare a fi ancestrală. Apropos de cunoaştere (şi prin scriere-trăire poieion): sensul originar biblic al cunoaşterii era strictu al împreunării sexuale. Adam a cunoscut-o pe Eva, etc etc… Blaga a sublimat unic acest sens: „A cunoaşte, a iubi/ înc-odată, iar şi iar…/ a iubi e primăvară!”.

 

Aş spune că să ne iubim pe noi înşine, să reînnoim acest deziderat cosmic. Şi aş spune că omul are imperios foame-nevoie prioritar de a IUBI şi doar apoi a FI IUBIT. Sunt un pic truistic, prin aceea că scriu inclusiv în vis şi la trezire încerc să recompun non-dimensionalul şi atemporalul Fiinţei. De aceea îl invocam, pe Carl Gustav Jung şi submersiunile sau „regresiunile” lui în Memorie. Inclusiv în cea freudian-colectivă. Dar matriceal eu sunt transilvanic şi sunt în paideuma-melosul ultra-energetic al spaţiului cu stele foarte joase ce zburdă peste cimitire vesele, sapienţiale, cu aceeaşi ludică… seismicitate subcuantică de deasupra teraselor montane sau ale meridianului Frunţii.  Întrebările Domniei voastre sunt demne de răspunsuri spontane şi deviante, deoarece săgetează himera mea: Hiperyon.

 

Primiţi aceste confesiuni şi sper să fiţi sinceră că în propria-vă poezie. Candelăreasa Dvs. este Dantelăreasa lui Vermeer? Ador Culegătoarea de scoici. Şi nudurile preoteselor sacre ce se prostituau la porţile templelor. Chiar dacă „pruncul” text este asistat de doi heruvimi, eventual prin anestezie necesară implantului. Aluziile mele umil-mitologice sper să nu insulte (nici nu au cum!)! Iar dacă există şi un cimitir al metafizicii, desigur că e o groapă comună: se fac epurări şi în Shambala dezgolită accidental de dislocările cacademicilor în prelungită andro (re)pauzare. Bine faceţi că scrieţi dumnezeu cu minuscule, fie şi ca prudenţă. Deoarece el s-ar putea să fie Plural, cum bunăoară Elohimii.

       

Filigranele din Bacovia, cum scrieţi, dar şi „cara, lontano come il una spechio” a lui Montale. Fiinţăm prin oglindire şi cuvintele poezează taumaturgic pentru NOI. În fiece apus este deja răsăritul. Ceea ce va fi, a mai fost. „Neastâmpărul are paşi de balet/  ciocnindu-se  nelămuriţi uneori, alteori/ îmbrăţişându-se într-un cerc rotitor/ într-o vervă pe note” (am citat din poemul Dvs „Când încep să dea în pârg zăpezile”). Să ne supunem, dar nu timizi, „destinului de poet”. Din curcubeul, de acolo de unde „curcubeul îşi bea frumuseţea/ şi nemurirea”. Departele în aproape. Transubstanţa în stare de suferinţă? Antimateria râzând? „Fără tot felul de injecţii de atenuare a durerii”, ci poate doar de atenuare a cruzimii naturii şi pedepsei naşterii prin durere ce stăruie nedrept asupra femeii. Şi determină erezia nova a clonării, industria vibratoarelor, drogurile super-potenţei care ne fac geloşi pe Îngerii odinioară căzuţi, dedulciţi la femeia umană: care să ne ţină de urât! Chiar de urât? Adicătelea doare de singurăciune? „Viciaţi de dorul de absolut”? Dorul de noi înşine. Dorul gemelar. Toate astea sunt muşcături ce se vor sublimate în tandre săruturi cu privirea, pe luciul apelor textelor poetesei Maria Diana.

 

Mă întorc şi zic apropos actul critic: orice specializare eşuează în denaturare şi ambiguizare  implicit perceptivă. Orice act textual eşuează prin exces în act ratat freudian. Asta e valabil şi în in istorie, în revoluţii, bunăoară: 1989 un act istoric ratat, adică unul cu p---e îndoite. Fie capii-căpăii sunt asexuaţi, ca Adolf, Mao sau impotenţi ca „ tătucul”  Vissarionovici, cu a sa fiică Alilueva, fie female eroticon ca Elena CODOI, care se delecta cu porno în iatacul Cizmarului cu limbă groasă: cică odată ea l-a întrebat pe el: „Nicule, dar tu când mă mai f--i?”. Iar toa’r’şul a răspuns patriotic: „Înîîîntâiaş datî  boborrrul!”. Oare, ăştiiia, monştri sacri specializaţi a ne „esplica” nouă şi studenţilor poesia alturora, nu sunt de aceeaşi stirpe? Ba bine că nu!

  

Popescu. Dacă la păsări cântătoare, trilul este preludiu, atunci artele pentru om – în naturaleţea lor de odinioară-adineauri, ar fi de drept numai ale masculului – bărbătuş !!! Nu privighetoarea cântă, errare Macedonski!, ci Privighetorul! Mutaţia este stingheritoare, textele se androginizează… recuperatoriu? Este ceva putred în Matei 19 cu acei fameni, nu-i aşa? Isus răspunde cel puţin straniu: ei, famenii, sunt şi „pentru îngerii din cer”! Ce zici de asta? Iată că te rog să strecori aici un răspuns dintre acele întrebări ce ni le punem prin chiar poemele noastre… seismografice!

 

De aici ar merita să monologăm nocturn–sideral ca două entităţi principii ce tind spre sfericitate (…), iar textele noastre replicate una dintr-alta, să întregească şi în planul Cogito şi Emotion – sensuality, rostul de SEISMOGRAF care titrează un poem recent inserat în revista Provincia Corvina de mine. Ştiţi care e floarea seismului? Primulla regala! Ea răsare doar ca semnal al cutremurului de adâncime, ce superb cod al inteligenţei ciclic- genezice!

 

Ci nu despre trup ca seismograf am vorbi cu glas scăzut: ci  de ceea ce eu definesc dual (în accepţia unui Mircea Florian cu a sa  „Dualitate ca recesivitate a lumii”). Natura poetică a Omului ancestral: suflet radiestezic-fotosintezic, spirit telepatic. Fie şi ca, încă pulsând, relictă a Divinului acelei Treimi de zeu. Să îl plângem cu Ghilgameş pe fratele nostru Enkidu! Cu etimonul zeului căzut ENKI… Priceapă cine vrea! Vă mulţumesc pentru îngăduinţa de a mă rezuma la acest mod de a vă răspunde: cu palma la gură, ca să vă fiu ecou. Dacă vreţi, eu fiind un muntean, toate astea sunt doar nişte iodle.

 

Şi ca să vă amuzaţi: Laurenţiu Ulici mă vedea la a cincea mea carte... Parafrazic am uitat care critic afirmase că „omul este un animal marin, ieşit pe uscat şi visând să zboare”… Ei bine, prin anii 70, Ulici mă vedea ca pe un alpinist la malul mării, echipat ok dar ce aş fi escaladat eu, omul din munte? Poate furtuna ori poate nălucirea unui catarg… morganatic?

 

Sunteţi mulţumită?  Este cercul vicios al oricărui scepticism; renunţaţi deci la podoabe dintr-astea învechite! Bineînţeles, e o ruşine să repeţi asemenea truisme, dar pedanţii noştri sunt atât de proşti şi de superficiali, încât trebuie s-o faci; bineînţeles, punctul de vedere al lui Blanchot este personal. Şi, de asemenea, oricare ar fi instrumentele pe care le foloseşte, în cele din urmă experimentatorul constată cu ochii lui rezultatele experienţei. Dar, dacă într-o anumită măsură, obiectivitatea este deformată, ea este şi revelată. Pasiunile, spiritul, sensibilitatea lui Blanchot îl determină să facă o anumită conjectură mai degrabă decât o alta; dar numai Mallarmé va verifica conjectura lui Blanchot. Deprinderile mentale şi afectivitatea unui critic servesc drept revelatori, pregătesc intuiţia. Conjectura, adevărată sau falsă, serveşte la descifrare. Adevărată, ea este umplută de evidenţă. Falsă, ea se şterge indicând alte direcţii” („Saint Genet”, p.517).


Paul Aretzu oscilează între a-i acorda criticului calităţile invocate de Sartre (deprinderile mentale şi afectivitatea care servesc de revelatori şi pregătesc intuiţia) şi poziţia detaşat-ironică a celui conştient că, în lipsa unei platforme teoretice relativ omogene, în lipsa cristalizării unei concepţii integratoare, critica (v. „cronica”) este „cochetă, aventuroasă şi dă satisfacţie primului amant. Apoi, are prospeţimea unei paradoxale istorii literare în pas cu timpul prezent” (p.8). Înseamnă că ne întoarcem la Barthes, care spunea că în critică adevărul nu există: „A face critică nu înseamnă a vorbi just în numele unor principii adevărate” („Eseuri critice”, p.254). Deci înţelegerea critică nu depinde de categoria adevărului: „Lumea există şi scriitorul vorbeşte, iată literatura. Obiectul criticii este însă cu totul altul: nu lumea, ci un discurs, discursul altuia: critica este un discurs despre un discurs, este un limbaj secund sau un metalimbaj, care se exercită pe un limbaj prim sau limbaj obiect. (...) Din moment ce critica nu este decât metalimbaj, înseamnă că sarcina ei nu este de a descoperi adevăruri, ci numai validităţi. Un limbaj în sine nu este adevărat sau fals, ci este sau nu este valid; valid, adică constituind un sistem coerent de semne. Se înţelege astfel mai bine de ce criticul se bucură de o libertate absolută faţă de obiectul său” („Eseuri critice”, p. 270).

 

Paul Aretzu numeşte „trădare” această libertate absolută a criticului: „Dacă un scriitor se scrie pe sine, un critic literar se citeşte pe sine, în text. Prin caracterul ei total neconvenţional, interpretarea este predestinată să trădeze. Măştile scriitorului nu coincid cu obrăzarele criticului” (p.8). Evident, volumul publicat de Paul Aretzu nu este în totalitate fidel afirmaţiilor din „La ce bun criticii...”, deoarece cronicile adunate în el încearcă o polarizare în jurul unor principii omogene. Fenomenele centrifugale se explică prin conştientizarea libertăţii de a citi în cheie personală volumele de poezie încredinţate de poeţii contemporani spre lectură şi înţelegere (printre ei, nume care s-au impus – Ana Blandiana, Gheorghe Grigurcu, Eugen Evu, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Beldeanu ş.a., dar şi nume de care se va mai auzi – Aura Christi, Ion Maria, Tudor Negoescu şi mulţi, mulţi alţii).


Această libertate de a citi oricum o operă şi de a scrie pe marginea ei ca şi când ai scrie-o tu, de la capăt, în virtutea principiului strămoşesc al cărţilor care „se fac” din cărţi, poate deveni păguboasă pentru literatură şi, mai cu seamă, pentru critica literară de la noi, dacă acel „oricum” se traduce prin eclectism şi empirism. Ar rezulta (dacă nu cumva fenomenul s-a produs deja) o inflaţie de critici de circumstanţă, fără o minimă pregătire teoretică, dar gata să ia cu asalt cărţi pe care nu le-ar înţelege nici chiar dacă le-ar citi (de fapt nu le citesc!), dar despre care ar fi capabili să scrie la nesfârşit, cu acel tupeu al asasinului de cuvinte ce confundă critica literară fie cu o acţiune de ecarisaj, fie cu una de vidanjare, chit că n-ar putea deosebi măcar o figură de stil de alta. Paul Aretzu, cu ingenuitatea trăitorului într-un spaţiu intelectualizat, se pare că ignoră consecinţele unor afirmaţii care ar da apă la moară veleitarilor şi ar confirma perspectiva sumbră de care tocmai am amintit. Când spui: „Un critic chiar face cărţi din cărţi. El este un cititor profitor. Fiind foarte ocupat cu munca lui, timpul de trăire efectivă este foarte redus şi, de aceea, trăieşte prin delegaţie, dând credit creaţionist autorilor”, dar continui cu un ambiguu „critica are tendinţa de a deveni autonomă de textul referenţial, de a-şi rupe cordonul ombilical”, nu înseamnă neapărat că te contrazici (cine nu iubeşte oximoronul?!), ci, mai degrabă, că te bazezi pe o înţelegere empatică a celui care te citeşte şi-ţi completează, mental, cu cunoştinţele sale, spaţiile pe care dinadins le-ai lăsat albe în argumentaţia ta.

 

Autonomia faţă de textul referenţial este de fapt o falsă autonomie, nu poţi interpreta un text făcând abstracţie de el, iar Paul Aretzu nici nu procedează aşa în cronicile adunate în volum. Demersurile sale critice se bazează pe descrierea unei organizări, a organicităţii interne a operei, cu scoaterea în evidenţă a unor structuri valide. E drept că citeşte în cheie personală, dar nu reacţionează pavlovian şi nici nu şi-a pierdut acuitatea percepţiei ori capacitatea de procesare. Dimpotrivă, abordarea textului se face cu maximă prudenţă, fără etichetările sociopsihofiziologice de care aşa numita „critică actuală” este plină până la refuz, fără judecăţi de valoare tranşante şi cu un respect aproape înduioşător faţă de cuvântul scris.

 

Luând, la întâmplare, cronica făcută la volumul lui Liviu Ioan Stoiciu, „La plecare”, se poate observa o logică fără cusur a comentariului, o curgere aproape canonică de la emiterea ipotezei („Cartea lui LIS [...] face parte, prin temă, din categoria ezotericelor cărţi ale morţii, deşi argumentul ei este tocmai imposibilitatea de a muri, datorită unui exces de vitalitate, unei viziuni a fenomenului, mai degrabă antropologice, perene” – p. 55) spre demonstraţie şi apoi spre concluzia pertinentă: „Liviu Ioan Stoiciu scrie o carte insolită despre o temă frecvent asumată, dar foarte pretenţioasă. Demersul liric, aparent flegmatic, ţinut sub control, în profund este tensionat, disimulând o autentică stare afectivă şi punând în valoare o procesare artistică memorabilă” (p.58). Cele câteva pagini ale „demonstraţiei” se focalizează pe o înţelegere circulară a textului, ceea ce-i asigură unitatea, criticul, datorită deprinderilor sale intelectual-culturale, intuind exact elementele de bază ale universului poetic în care pătrunde : aventura existenţei, funcţia magică a poeziei, spiritualitatea trecerii în fizică şi metafizică, în biologie, magie, mitologie, antropologie. Cumva asemănător sunt elaborate şi celelalte 48 de comentarii, ceea ce presupune nu numai un intens efort de lectură, ci şi capacitatea de diferenţiere semantică a limbajelor poetice supuse exerciţiului critic.

 

Este adevărat că acest exerciţiu este unul de libertate şi că, uitând uneori să fie „raportor al lecturii”, Paul Aretzu visează pe marginea cărţilor citite şi se lasă sedus de un limbaj ezoteric, nicicând la îndemâna cititorului profan. O face, totuşi, cu graţia intelectualului care – vorba lui Călinescu – mai este încă „putrefiat de cultură” şi iremediabil îndrăgostit de aripa ei cea mai dumnezeiască, literatura.


Eugen EVU

martie 2008

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------
-- Formular: Părerea

-------------------------------------------
 

1. Ce doriti sa ne transmiteti?: felicitari

2. Tema / articolul / autorul:: interviu eugen evu, maria diana popescu

3. Numele si prenumele Dvs.: costin condrea

4. Adresa Dvs. E-mail: costy_con2002@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):

7. Textul mesajului Dvs.: va felicit, sintei inspirati publicand o distisa doamna poeta, unul dintre jurnalistii si criticii de exceptie pe care ii are judetul arge si nu numai. sigur va creste si traficul acestei pagini. bafta, pe noi ne-a fermecat cu frumsetea fiyica dar si cu cea spiritulala. Revita Citerii pe care o pastoreste cu multa pricepere este pe locul 2 in judet ca nr decititori. sarutmana, frumoasa doamna!

 


-------------------------------------------

-- Formular: Părerea

-------------------------------------------


1. Ce doriti sa ne transmiteti?:  Despre autor

2. Tema / articolul / autorul::  Interviu cu Eugen EVU

3. Numele si prenumele Dvs.: Claude Leduc

4. Adresa Dvs. E-mail:   pop2pop9@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix): 

6. Numarul Dvs de telefon (mobil): 

7. Textul mesajului Dvs.:   'Pentri cititori, o marturisire despre semnatara interviului, doamna Maria Diana Popescu: o cunosc din Cultura orasului in care activeaza si marturisesc deschis ca este cel mai bun motiv de optimism in ceea ce priveste atat Cultura cat si Femeia, printre foarte multe motive de intristare. Daca citesti ce scrie si daca ai prilejul sa fii in preajma dumneaei, iti dai seama ca mai sunt oameni sanatosi la cap, neinvidiosi si cinstiti, care vor sa faca stralucitor intunericul necunoasterii. Si mai afli ca mai exista femei integre, a caror frumusete este spre virtute si a caror inteligenta este spre adevar. Cum sa nu te bucuri?

 


-------------------------------------------

-- Formular: Părerea

-------------------------------------------

 

1. Ce doriti sa ne transmiteti?: felicitari

2. Tema / articolul / autorul::Interviu cu Eugen Evu

3. Numele si prenumele Dvs.: Corin Bianu

4. Adresa Dvs. E-mail: corinbianu@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):

7. Textul mesajului Dvs.:'Un EV... Interviul, in cuprins, Pe Diana o arata, Tanara si-mbujorata - De un EV... APRINS! Felicitari Diana!


-------------------------------------------

-- Formular: Părerea

-------------------------------------------

 

1. Ce doriti sa ne transmiteti?: Parerea

2. Tema / articolul / autorul:: Interviu Eugen Evu, Maria Diana Popescu

3. Numele si prenumele Dvs.: Toma Cristian

4. Adresa Dvs. E-mail: cristi2_maria@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):
7. Textul mesajului Dvs.:Diana, felicitari!!!Esti mereu in slujba culturii, a adevarului. Multumim, ne putem si noi mandri, aici la Londra, cu capetele luminate si frumoase ale Romaniei. Ne-am saturat de surogatele bagate pe gat cu ajutorul imageriei, fie ele din politica, fie din cultura. Succes, era si timpul. Te citesc si pe site-ul revistei tale. Imi plac in mod special editorialele pe care le semnezi. Imi place modul curajos prin care abordezi problemele cu care se confrunta cultura la ora actuala.

 Sarutmana, Cristian, Londra '


-------------------------------------------

-- Formular: Părerea

-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?: Opinie

2. Tema / articolul / autorul:: Interviu cu Eugen Evu, Maria Diana Popescu

3. Numele si prenumele Dvs.: Denisa Dobrin

4. Adresa Dvs. E-mail:   denisa5_beatrice@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix): 

6. Numarul Dvs de telefon (mobil): 

7. Textul mesajului Dvs.: Iata semnul ca te-am citit (ne face cinste numele tau aici -  la Londra), semnul ca te iubim, ca apreciem mult toata munca pe care o depui in poezie si jurnalistica. Te citim si pe saitul Vitorului,  iti dorim din tot sufletul mult succes! Intotdeauna te vom sustine cu toata dragostea, George, Beatrice si Denisa


-------------------------------------------

-- Formular: Părerea

-------------------------------------------

 

1. Ce doriti sa ne transmiteti?: parerea

2. Tema / articolul / autorul::   Interviu cu Eugen Evu - Maria Diana POPESCU

3. Numele si prenumele Dvs.: Kostas

4. Adresa Dvs. E-mail:   'kospo24@yahoo.com'

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):

7. Textul mesajului Dvs.: 'Bucuros sa dau de dumneavoastra in paginile acestei reviste, bucuros sa va vad, mereu un cititor fidel, stimata domnita Diana Popescu, oriunde m-as afla. Salut pe diriguitorii revistei, ispirati sa va aiba invitata, va (re)lansez invitatia de a ne fi oaspete in "GlobalART", santem  interesati cu precadere de cronica de carte pe care  o semnati cu profesionalism si seriozitate in Cirterii Literare. Astept din partea dumneavoastra un raspuns. Va sarut mainile, cu multa pretuire si respect, acelasi de "drept" coleg si slujnic al artei,  Kostas.


   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)