Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

INTERVIU CU FLORICA BRADU

SOLISTĂ DE MUZICĂ POPULARĂ ROMÂNEASCĂ

Dimitrie BĂLAN 

Grafica de Roca

 

 

 „Folclorul este oglinda  sufletului nostru românesc”

 

Cu câteva zile în urmă, am avut privilegiul să obţin un interviu din partea îndrăgitei cântăreţe de muzică populară, Florica Bradu. Ea este o interlocutoare deosebit de plăcută, cu replici inteligente, cu capacitatea de a rememora cu exactitate şi lux de amănunte  întâmplări care au avut loc în urmă cu peste trei decenii. Are un simţ al umorului foarte dezvoltat şi în acelaşi timp o căldură sufletească excepţională. Consemnez mai jos gândurile pe care mi le-a împărtăşit cu prilejul  vizitei pe care am avut bucuria să fiu invitat să i-o fac, în frumoasa vilă pe care o deţine, rod al muncii ei de-o viaţă pe tărâmul muzicii populare. Amfitrioană deosebit de amabilă, Florica Bradu a ştiut prin povestea vieţii ei, să menţină o anumită tensiune a conversaţiei, astfel încât să nici nu ne dăm seama ce repede fuge timpul.

------------------------------------------------------------------------------------

 

- De unde te tragi, Florica Bradu? De unde ai sorbit apa vie ce ţi-a ursit destinul?

 

- M-am  născut în localitatea Şicula, judeţul Arad, în familia Bîr, ţărani cu o anumită stare, gospodari, care sfinţeau locul prin credinţă, hărnicie, prin armonia familială, prin unitatea întregii familii în faţa sorţii. Toate problemele ce se iveau erau discutate cu toţii împreună şi parcă aşa, se rezolvau mai uşor. Mai am o „soruţă”, Veronica, o ţărăncuţă care a rămas de veghe „la  moşia”care ne-a rămas de la părinţii.

 

- De la cine ai moştenit vocea asta atât de frumoasă ?

 

- Tatăl meu avea un glas splendid şi era cunoscut ca şi cântăreţ în toată zona. Şi mama cânta frumos, dar cred că am moştenit de la tata calităţile sale muzicale. Am făcut şcoala la noi în sat şi am început să cânt la serbările noastre. De pe atunci m-am acomodat cu publicul, cu scena. Am îndrăgit muzica populară şi ascultam cu drag emisiunea radio „La cererea ascultătorilor”. Când am ajuns prin clasa a V-a, mi-am făcut şi eu un „post de radio”, într-un copac, în părul casei,  din care „difuzam” muzică populară la cererea spectatorilor, care erau bătrânii satului, colegi de şcoală, vecinii. Mai apoi, veneau şi alţii tocmai din capătul satului, să mă asculte. Era o mare bucurie pentru mine… Apoi am plecat la şcoală la Arad.

 

- Desigur că şi acolo te atrăgea cântul?

 

- Evident. La început am fost la Liceul nr.2 şi apoi la Liceul „Moise Nicoară”. Cântam la toate serbările şcolare. Am cântat şi la diverse cluburi din oraşul acela frumos de pe malul Mureşului. Participam la concursuri artistice… La 17 ani venise o comisie de la Bucureşti pentru  preselectarea unor solişti şi dansatori pentru Ansamblul Folcloric „Ciocârlia”. Am reuşit atât ca solistă, cât şi la  dansuri populare. Dar fiind minoră, aveam nevoie de aprobarea scrisă a părinţilor. Tata nici n-a vrut să audă să plec tocmai la Bucureşti.  Îmi zicea: „Mai întâi să-ţi termini şcoala…”.

 

- Şi, totuşi, cum te-ai lansat?

 

- La Ineu de Arad, (tot în regiunea Crişana), cu Capitala la Oradea, a fost un fel de concurs artistic. Acolo m-a remarcat folcloristul Ioan Bradu, care ulterior mi-a devenit socru. El a insistat să merg cu ansamblul folcloric din Oradea pe Litoral. Aşa m-am cunoscut şi cu Mircea Bradu care mi-a devenit soţ şi, fireşte,  tatăl fetelor  noastre.

  

- Progresul unui artist, succesul, au neapărată nevoie de un sprijin. 

 

- Nu neapărat. Dar e bine. Socrul meu, care a fost un folclorist important, a avut un mare rol îndrumător la începuturile carierei mele artistice. De asemenea şi Mircea Bradu, un om de artă şi literatură, a fost un sprijin.

 

- Pot să-ţi spunun un  „secret”?

 

- Fireşte.

 

- Domnul Ioan Bradu, tatăl lui Mircea, m-a onorat cu prietenia lui. Şi mi-a vorbit de tine, de frumuseţea şi vocea ta deosabită… Mi-a spus că s-ar bucura foarte mult să aibă o  noră ca tine…

 

- De fapt, şi Doamnei Elena Bradu i-a spus cam la fel. Mi-a povestit chiar mama-soacră. Când s-a întors  de la Ineu, i-a spus acesteia, „Ştii că am văzut o fată de la Şicula… E ca o regină… Când a apărut pe scenă, cu costumul acela… cu gropiţele ei în obrăjori… Şi când a început să cânte a răsunat sale. Aşa ceva ne-am putea dori pentru Mircea…”

 

-  Când te-am văzut prima oară, i-am dat dreptate venerabilului meu prieten…

 

- Aşa că am venit la Oradea, am intrat la facultate, la Filologie. Am continuat să cânt, în paralel cu învăţătura. Mă ţineam foarte serios de ambele. De altfel, toată viaţa mea, în tot ce am făcut am băgat seriozitate, muncă intensă, pasiune. Tot atunci a avut loc marele concurs iniţiat de singura televiziune existentă pe atunci, sub genericul „Dialog la distanţă”. Regiunea Crişana a concurat cu Bucureştiul… Au urmat preselecţii, selecţii şi în sfârşit a fost nominalizat reprezentantul  Crişanei. Am fost eu.

 

- Ai avut mari emoţii?

 

- Sigur că am avut emoţii. Dar juriul mi-a dat „10 cu felicitări”… Excepţie a făcut cel de la Argeş, care mi-a dat „9”. Parcă i-ar fi mustrat conştiinţa pe argeşeni, pentru că imediat după concurs m-au invitat să plec cu ansamblul lor în Olanda. De atunci am intrat în marele circuit artistic, în vizorul televiziunii, am făcut numeroase turnee în ţară şi străinătate, înregistrări la radio şi tv.

 

- Pe lângă voce, eşti  o prezenţă deosebită… Eşti frumoasă…

 

- Mulţumesc frumos. După părerea mea – fără falsă modestie -, prezenţa fizică pentru un artist se constituie într-un avantaj. Tu mi-ai spus că sunt frumoasă…

 

- Şi mulţi alţii, în primul rând, Măria Sa Publicul…

 

- Am simţit acest lucru pe scenă. Eu însămi, ca spectatoare, iubesc artistul care este şi frumosş şi talentat…

 

- În timp, ai devenit vedetă, o „Doamnă a muzicii populare româneşti”, admirată de toţi, poate şi invidiată. Deţii un „secret” al succesului?

 

- „Secretul” - pentru a fi iubit de public şi să fii mereu acolo sus -, constă în a fi  exigent cu tine însuţi. Publicul e juriul meu suprem. Îl respect şi îl iubesc.

 

- Ai trecut şi prin momente grele?

 

- Da. Odată, la un spectacol, chiar la Arad meu drag,  eram foarte bolnavă. Simţeam că nu pot cânta. Dar publicul era în sală şi aştepta. Eu eram printre „capetele  de afiş”. Nu puteam să-mi dezamăgesc fanii. Colegii mei, buna mea prietenă Sofia Vicoveanca, precum şi Nicolae Sabău şi alţii mi-au susţinut moralul. Am luat nişte medicamente de întărire. Când am intrat în scenă am auzit aşa ca un suspin de uşurare dinspre sală… În clipa aceea, am uitat de  suferinţa mea şi mi-am dat drumul.  Am cântat, poate mai bine ca altădată… „Secretul” de care vorbeai maio sus, e simplu. Trebuie să fi sincer cu publicul, să fii harnic în pregătirea ta, să vii mereu cu ceva nou, să ai un regim de viaţă  disciplinat. Să nu mergi în acelaşi loc cu acelaşi repertoriu de două ori. Să ai mare grijă de glasul tău. Să exersezi şi acasă. Să nu pierzi nopţile. Să ai grijă să arăţi tot timpul bine. Să te opreşti atunci când vreun spectator te abordează pe stradă, pentru că el o face din admiraţie pentru vocea ta. Este răsplata dată de el… Toate acestea le-aş reduce la: să fii sincer şi modest.

 

- Ai făcut studii speciale de canto?

 

- Nu. Am dorit să nu schimb emisia vocii mele, să rămân cu o voce autentică, cu o voce naturală, aşa cum cântă ţăranii. Bineînţeles, interpretarea mea e artistică. Am greşit oare că n-am studiat? Am avut foarte mare succes cu naturaleţea cântecului meu. Dar, cine ştie? Nu pot fi categorisită ca rapsod popular, cântul meu e autentic, dar îngrijit, cultivat. Sigur că am lucrat vocea mea. M-am străduit să-i dau vocii mele „îmbrăcămintea” adecvată, un ton cât mai plăcut, un timbru specific, care vine de la Dumnezeu, dar care trebuie conservat.  Atunci când cânţi, ascultătorul trebuie să simtă că o faci cu toată dragostea, cu sinceritate totală. Şi textele sunt importante. Atunci când cânţi, trebuie să te gândeşti la ceea ce spui!  

 

- Manelele?

 

- Ele nu ne aparţin. Nu fac parte din sufletul nostru, din folclorul nostru. Ele au „cucerit” anumite cercuri şi în plus s-au bucurat de generozitatea televiziunilor, de nunţi de pomină, de mega-spectacole, cu toate câte se întâmplă în astfel de circumstanţe.

 

- Cum se lansează un talent?

 

- Cred că nu este suficientă televiziunea ca să impună un cântăreţ. Cel mai important este spectacolul viu, contactul  direct cu publicul. La televizor dacă ştie că e un meci de fotbal pe alt canal, „microbistul” apasă  un buton şi schimbă postul… 

 

- Ai avut vreodată parte de săli goale?

 

- Nu prea. Totuşi, odată la Reşiţa s-a întâmplat. Eram cu Sofia Vicoveanca în turneu. Când am văzut că la intrarea în sală era aşa de puţină lumea, ne-am speriat. Ea era de o sensibilitate deosebită. M-a luat deoparte şi mi-a şoptit, aproape cu lacrimi în ochi: „Trebuie să ne apucăm de altceva. Nu ne mai vrea lumea…”. N-a fost nimic grav. Era un spectacol de duminică după-amiază şi echipa reşiţeană de fotbal avea un meci pe care, dacă îl pierdea, retrograda. Ne-am revenit total când publicul din seara acelei zile a luat cu asalt teatrul.

 

- De fapt, întâmplarea respectivă,  nu a avut urmări. Dar, Florica, cum este în prezent?

 

- Acum, după cum mi-au spus unii colegi - ştii bine că eu am fost plecată  mulţi ani în SUA -, oamenii nu mai vin la spectacole. Eu cred că lumea e prea preocupată de griji materiale.  Totuşi, dacă am face un turneu, nu cred că lumea nu ar veni.  Şi biletele sunt scumpe.

 

- Era o perioadă când, prin promovarea  culturii de masă, realmente oamenii veneau în… masă la sălile de spectacol. 

 

- Desigur, dar nu trebuie să uităm ce oferea televiziunea  în vremea aceea. Dar  oamenii erau dornic de frumos, pe măsura pregătirii lor, a gusturilor lor artistice. Din păcate, faimoasa „Cântarea României” era extrem de politizată. Din fericire această „instituţie” a fost totuşi şi o pepinieră de talente.

 

- De-a lungul timpului, te-am auzit cântând şi muzică uşoară.

 

- Adevărul este că dacă ai calităţi vocale şi ureche muzicală, poţi aborda şi alte genuri. Dar eu personal tot spre doine trag…

 

- Îţi place muzica de operă?

 

- Chiar foarte mult. Îi admir pe cântăreţii de operă. Belcantoul presupune o cultivare a vocii mai mult decât a noastră… Îmi place muzica simfonică şi operă. Noi avem în general o şcoală foarte bună de muzică cultă. Dar în ceea ce mă priveşte, trebuie să-ţi spun că eu m-am născut la ţară şi am rămas în sufletul meu o ţărăncuţă şi cânt din tot sufletul cântecele ţăranului român. 

 

- De fapt, după cum ai spus în prima parte a acestui interviu, eşti profesoară. Ţi-a plăcut această ipostază?

 

- Foarte mult. Şi fără falsă modestie, pot spune că am fost o profesoară foarte bună.  După ce am terminat facultatea, am predat la şcoală. Nu fără anumite greutăţi, pentru că aveam doi copii mici, pe Anca şi pe Lioara… Dar asta m-a şi ajutat.  Repartiţia a fost tocmai la Cehul Silvaniei, dar datorită fetelor mele, am obţinut negaţie de la Minister şi am rămas la dispoziţia inspectoratului şcolar judeţean. Cred că am avut realmente talent pedagogic, dublat de o conştiinciozitate de excepţie. Când eram la catedră îmi făceam planificările, planurile de lecţii, cum era pe atunci, îmi pregăteam fiecare lecţie. Şi am avut rezultate foarte bune. 

 

- De ce ai plecat la Casa Pionierilor?

 

- Am o explicaţie solidă. Având turnee în străinătate sau chiar în ţară, de multe ori trebuia să absentez de  la  catedră.  Intram  astfel  în conflict  şi cu cei  din şcoală  şi cu  părinţii. Şi  am  preferat  să  merg  la  Casa Pionierilor, unde eram tot profesoară şi am înfiinţat un cerc de folclor. Mici culegători de folclor, mici interpreţi… 

 

- Cum  a fost  profesia de cântăreaţă de muzică populară ?

 

- Am trăit momente minunate. De pildă, la un Festival internaţional studenţesc din Istambul, din 1968, unde plecasem cu o formaţie studenţească din Bucureşti, spectacolul nostru se ţinea într-o grădină de vară. Se ştie că Turcia e o zonă destul de secetoasă şi nu plouase atunci, de foarte multă vreme. Dar coincidenţa extraordinară a fost că a început să plouă  când, după ce mi-am executat repertoriul obişnuit, eu am cântat piesa turcească „Alah dă ploaie pe cortul meu!”… Şi exact în acel moment a început să plouă. Am ridicat mâinile parcă invocând cerul şi am privit în sus. Mulţi turci sunt de-a dreptul fanatici în credinţa lor… Şi  probabil au crezut că s-a întâmplat o magie, pentru că doreau ploaia asta după seceta destul de îndelungată. A fost extraordinar. O furtună de aplauze. Literalmente au năvălit pe scenă. S-a aşternut un covor de flori pe podiumul luminat de reflectoarele puternice. Ovaţiile nu mai conteneau. De neuitat. Am apărut a doua zi în ziarele din Istanbul… A fost un adevărat triumf şi am câştigat locul întâi şi Cupa de Cristal a festivalului. La Festivalul Internaţional de la Agrigento, în Sicilia, am fost aleasă „Miss Europa Primavera”. Întâmplări extraordinare… Am apărut la televiziunea italiană, spectatorii doreau să mă ducă cu maşina la spectacol şi la hotel. În turneele care au urmat, la Odieto sau Palermo,  mă aştepta lumea ca pe o minune…

 

- Pentru că veni vorba de titlul „Miss Europa  Primavera” – iată o confirmare a frumuseţii tale…

 

- Da, dar nu-i numai meritul meu, numai frumuseţea mea, care, fără îndoială, m-a ajutat mult în carieră, dar trebuie s-o spun şi cu multă  mândrie, că fac parte din neamul acesta românesc  cu femei foarte frumoase. Aş zice că frumuseţea femeilor din România ţine de specificul naţional. Frumuseţea lor e  recunoscută în toată lumea.

 

- Ai un „of” neostoit care te frământă?

 

- Există vreun om care nu are aşa ceva? Trebuie să-ţi spun că toată viaţa mea a fost marcată de acest sentiment specific românesc, care este dorul. Am plecat de la Şicula la şcoală la Arad… Am suferit de un dor cumplit. Un dor de părinţii mei, de casa noastră, de grădină, de holde, de soruţa mea, de toată lumea aceea încântătoare de acasă… Am venit la Oradea şi dorul  nu s-a ostoit. Apoi am fost mereu plecată de acasă şi mi-a fost dor de copiii mei, de casa mea, de familia mea. Odată am fost invitată  să plec în China într-un turneu de trei săptămâni. Eu când plecam de acasă - asta n-am mai spus-o nimănui până acum -, îmi duceam cu mine câte o bucăţică de slănină de la mine de-acasă. Şi am luat aşa cam cât ar fi pentru trei săptămâni, să mănânc în fiecare zi câte un pic, să simt gustul de acasă… Şi colegii mei bucureşteni, ştiindu-mă ardeleancă, au zis „dă’ nişte slană?”  „Am ceva, dar e bine drămuită, eu vă dau dar…”  ce să spun, când au gustat-o au vrut-o pe toată… Mi-au lăsat o bucăţică mică pe care am păstrat-o ca pe un talisman. Când mi-era dor de casă o miroseam.

 

- Cum ai reuşit să stai departe de casă atâta vreme, tocmai în America?

 

- Mi-a fost foarte greu… Dorul a fost cumplit… Şi dacă nu era fetiţa mea Ralucuţa cu mine, m-aş fi întors imediat.

 

- În ce împrejurare ai „sărit balta”, cum se spune?

 

- După Revoluţia din Decembrie, n-a mai organizat nimeni nici un spectacol… Să nu-ţi închipui că regretam comunismul. Nici vorbă. Tatăl meu a fost bătut de comunişti pentru că nu voia să se înscria în „colectivă”, bunicul meu a avut o soartă şi mai tristă întrucât, în urma maltratărilor suferite în detenţie politică a făcut un cancer şi a murit… Dar situaţia unui cântăreţ liber profesionist nu era tocmai pe roze după Revoluţie. Eu era încă la Casa Pionierilor, iar Raluca tocmai termina liceul şi trebuia să meargă la facultate. Colegii mei de cânt s-au apucat de afaceri ca să câştige un ban… M-am apucat şi eu de bussiness… Angro de încălţăminte. Am cumpărat o mare cantitate de încălţăminte şi am început s-o vând angro. Dar nu cu banii pe loc ci urma să-mi bage banii în cont… N-am primit nici până astăzi o parte din banii respectivi… Mi-a dat seama că n-am o asemenea vocaţie. Cu cântecul nu mai mergea deloc, iar cu salariul de profesoară, ce să mai vorbim… Raluca voia să plecăm în America… Îi povestisem despre turneul meu din 1986 de dincolo de Ocean. Chiar şi atunci am fost rugată de   românii de acolo să rămân în America. Şi nu numai de ei. Mi s-ar fi făcut urgent toate actele necesare urmând ca nu după multă vreme să dobândesc şi cetăţenia americană. Dar n-am vrut să rămân acolo pentru nimic în lume. Aveam eu „America” mea acasă… Dar acum, Raluca mi-a spus că ar vrea să meargă acolo, să înveţe acolo.  Celelalte fete terminaseră deja facultatea de teatru şi doream să-i fac şi mezinei un viitor. Şi dacă mi-am învins dorul de casă, cât de cât, am reuşit acest lucru pentru că ştiam pentru ce stau acolo. În perioada asta, am fost mai mult mamă decât artistă. Le spuneam colegelor mele care veneau în turneu pe acolo, „Nu mai pot să stau. Plec acasă cât de repede…” Iar ele îmi vorbeau cât de greu este acasă. Aşa era şi încă e greu pentru cântăreţii noştri. Am colegi care o viaţă întreagă au slujit cântecul popular românesc, iar acum au pensii extrem  de mici. Sunt şi foşti artişti liberi profesionişti care n-au deloc pensie. 

 

- Acum ce statut ai în raport cu America?

 

- Sunt şi cetăţean american.  A fost încă o experienţă pentru mine. Nu ştiam limba şi am învăţat-o acolo. E o altă ţară, altă limbă, alte mentalităţi, alte obiceiuri. 

 

- De fapt cum ai dus-o acolo?

 

- Pot spune cu mâna pe inimă că din punct de vedere material mi-a mers foarte bine. Am cântat în toată America, mai ales cu formaţiile româneşti care veneau acolo. Dar nu se putea trăi numai din cântat. M-am gândit să fiu profesoară dar am fost sfătuită să nu fac aşa ceva pentru că că disciplina lasă mult de dorit şi nici apetitul pentru învăţătură nu e prea mare. Eu sunt prea riguroasă ca să fac rabat la asemenea lucruri. Şi m-am hotărât să fac altceva. Am am intrat în domeniul „beauty”, ceea ce pe româneşte ar însemna cosmetică, înfrumuseţare. Iar româncele în acest domeniu sunt foarte căutate şi foarte bine plătite, pentru că sunt conştiincioase, harnice, amabile, pline de solicitudine. Mi-am făcut multe prietenii printre clientele mele. Am făcut un curs. A fost foarte bine, lucrezi cu lume bună şi trăieşti demn şi frumos. Am lucrat în Manhattan, unde veneau la mine şi staruri. Adesea mă întrebau: „De ce faci  asta?”  Le spuneam: „Trebuie să-i asigur un viitor fetei mele…”.

  

Şi a meritat efortul?

 

- Raluca a terminat studiile cu „Magna cum laudae”.  Cred că m-a răsplătit pe deplin. Ea este acum  în program de doctorat, specializându-se în literatura comparată a secolului al XIX-lea. În acelaşi timp ea predă  şi ca asistent universitar. S-a stabilit cu logodnicul ei, tot român, la New Jerssey. Pot să spun că  mi-a adus numai bucurii, ca şi celelalte două fete ale mele.

 

- Cred că şi norocul ţi-a surâs în viaţă. În ce zodie te-ai născut?

 

- Eu sunt născută în 20 februarie, la graniţa dintre Vărsător şi Peşti. Eu mă regăsesc în Peşti.

 

- Eşti religioasă?

 

- Sunt, dar nu fanatică. Am trăit într-o familie de oameni credincioşi. Iar dorul de ţară a fost un al doilea crez al nostru după credinţa în Dumnezeu.

 

- Apropo. Raluca vrea să revină în România?

 

- Fata mea este foarte legată de ţara noastră. Acum nu se pune problema fiind angrenată în programul de doctorat. Urmează să se căsătorească în curând şi – ţi-am spus -, viitorul soţ este tot român. Să fiu sinceră, mai este un motiv să mai stea acolo. Evoluţia ei profesională acolo e remarcabilă, are o poziţie bună în învăţământul superior american. Aici ar veni la un salariu destul de mic şi dacă nu se vor schimba lucrurile şi la noi în bine, sub acest aspect, atunci nu cred că se va grăbi să se întoarcă. Raluca  are preocupări  literare. A început cu traduceri din Lucian Blaga în engleză. Pentru mine e altceva. Eu am revenit şi mă bucur că am făcut-o. Dar cei zece ani făcuţi de mine în America, unde am avut salariu şi am cotizat la asigurări de pensie, mi-am făcut  suficiente „credite” pentru o pensie destul de bună.

 

- Şi celelalte două fete cum s-au descurcat în viaţă?

 

- Şi ele au reuşit foarte bine. Ancuţa e cunoscută deja ca regizoare cu importante succese în ţară şi străinătate. Are deja un nume prestigios în lumea teatrului contemporan.  Lioara, la rândul ei, este redactor de frumuseţe la Revista „Elle” şi are o muncă frumoasă, plină de responsabilităţi dar şi cu plata pe măsura capacităţii ei creatoare şi a efortului depus.

 

- Nu te-a acaparat şi pe tine ideea de a scrie?

 

- Am cochetat şi eu cu această idee. Dar amân proiectul de a-mi scrie memoriile pentru mai târziu.

 

- Cum te-ai acomodat în State?

 

- Călătorind foarte mult prin lumea largă, dar şi prin ţara mea, m-am obişnuit să mă adaptez uşor la condiţii noi de existenţă. M-a ajutat,  în America şi statutul meu de artist. Mă ştiu şi românii de acolo. M-au făcut să mă simt ca în România noastră din… America, mai ales la  Biserica Sfântul Nicolae din New York, mă întâlneam  cu românii.

 

- Ştiai engleza dinainte de a ajunge acolo?

 

- Nu ştiam o boabă… Am urmat nişte cursuri de învăţare a limbii engleze. Îmi amintesc cu plăcere că la încheierea unui „level”, o etapă de învăţătură, am avut un fel de serbare la  care fiecare dintre noi  a adus mâncăruri specifică ţării din care provenea. Desigur eu am adus sarmale… În plus, am cântat  din folclorul românesc pentru  colegii mei veniţi din întreaga lume, precum şi pentru profesorii noştri. Am avut mult succes. Eu fiind profesor, mi-am pus o întrebare foarte grea: ce metode folosesc oamenii aceştia ca să ne înveţe pe noi engleza şi cum reuşeau literalmente să ne înveţe? Am învăţat foarte repede. Am început cu propoziţii scurte, cu răspunsuri şi întrebări. Era o metodă interactivă forte eficientă. Profesorul de engleză a remarcat faptul că sunt foarte ambiţioasă. Mi-am zis că trebuie să învăţ bine ca să fac ceva mai mult decât multe dintre româncele noastre care pentru a câştiga un ban, sunt silite să meargă la  curăţenie, să fie „baby-sitter” sau cine ştie ce alte munci plătite modest şi, mai ales, nu prea onorante. I-am spus profesorului meu că acasă sunt profesoară, nu cântăreaţă. La reuniunea respectivă, i-am făcut cadou profesorului o casetă cu cântecele mele… El s-a împrietenit cu un fost student de-al lui, un inginer român. Într-o vizită pe care i-a făcut-o fostul student, a auzit caseta şi a exclamat, „Extraordinar! Asta-i Florica Bradu. Asta-i mare cântăreaţă la mine în ţară…”  Profesorul i-a zis: „Este studenta mea…” Inginerul a replicat, „Şi ce caută ea în America? Acolo în România ea o duce foarte bine… Are acolo tot ce-i trebuie, o iubeşte lumea…” A doua zi la oră, profesorul m-a admonestat şăgalnic: „Florica, tu nu mi-ai spus că la tine acasă eşti o mare cântăreaţă! Se poate?” Şi mi-a relatat cele întâmplate cu inginerul român. Mi-a rămas acest episod ca o amintire foarte plăcută.

   

- Deduc că ai plecat în „State” pentru a te lua cu viaţa de piept…

 

- Am traversat oceanul pentru a doua oară. Am mai cântat pe-acolo… Am încercat să-mi fac actele până ce vine Raluca, pentru a-i asigura un statut de rezident american, altminteri, ar fi costat foarte mult studiile pe care le-a făcut acolo. M-am împăcat cu gândul că pentru a ajunge la o anumită condiţie socială, trebuie să lupt. Şi am luptat din răsputeri. 

 

- Nu regreţi că ai plecat atunci?

 

- Nu regret deloc. Deşi treci printr-un „Purgatoriu” şi printr-un examen destul de greu, un examen de viaţă. A trece în altă lume, în altă ţară, cu un alt sistem existenţial, este foarte greu, mai ales să te adaptezi. Nu prea ai privilegiul comunicării. Şi mai ales în situaţia mea, eu plecând dintr-o lume în care eram răsfăţată de toţi, mă iubeau toţi şi am ajuns într-o lume în care nu mă cunoştea aproape nimeni. Am ajuns acolo, cum spune românul, „Nime-n  drum şi plin de praf”. Dar când îmi propun ceva, merg  până la capăt. Nu mă las. Sunt tenace şi înving!

 

- Ai reuşit să consideri America precum o a doua patrie?

 

- Da. Iubesc America, fiind acum şi cetăţeană americană şi pentru valorile ei, pentru pragmatismul fiecărui american. Bineînţeles îmi iubesc în primul rând ţara mea natală, din toate fibrele fiinţei mele. Dar am ajuns să iubesc şi America. De fapt, America este o ţară de emigranţi. Mai devreme sau mai târziu, însă devii American cu adevărat. Îmi amintesc că atunci când am depus Jurământul de cetăţean american şi s-a  intonat Imnul Statelor Unite ale Americii, am pus mâna la inimă şi m-au trecut fiorii. Şi m-a copleşit un sentiment de recunoştinţă şi mândrie că am devenit americană… În America ai posibilitatea să te împlineşti, concomitent cu ducerea unei vieţi materiale îndestulătoare. Uite, fata mea, Raluca. După un an de facultate, a ajuns „tutoring”, ceea ce înseamnă să-i ajuţi pe  ceilalţi studenţi, chiar americani, la învăţătură. Şi eşti plătit pentru acest efort în plus, cu douăzeci de dolari pe oră. Ea îmi spunea, „Mami, nu-mi vine să cred. Eu sunt aici de numai un an şi-i învăţ pe americani… engleza!”. Americanii „te citesc” fiind foarte buni psihologi şi cântăresc omul pentru a-şi da seama, dacă merită să învestească în el sau nu. De aceea eu mă simt legată de America şi mă bucur că  relaţiile dintre  ţara mea de origine şi cea de adopţie s-au îmbunătăţit radical.

 

- Te poţi împrieteni uşor cu americanii?

 

- Sunt foarte sociabili dar şi pragmatici. Se împrietenesc cu tine, fireşte după ce „te-au citit”. Ţi-am spus că am lucrat în domeniul cosmeticii, pentru care am făcut cursuri speciale acolo… O clientă de-a mea, al cărei soţ a fost impresarul marelui Frank Sinatra şi al lui Liz Taylor, mi-a devenit în timp o foarte bună prietenă. Şi mai au  un prieten provenit din Cehoslovacia, care este bussiness-man, ocupându-se cu antichităţi. Ei s-au gândit, de ziua mea să mă invite la un restaurant italian foarte elegant  din Manhatan, fireşte, şi cu Raluca. La un moment dat, se deschide uşa oficiului şi apare un tort uriaş cu lumânări, iar orchestra şi apoi toată lumea din local s-a ridicat în picioare şi au început să cânte  „Happy birthday to you”. Adică, tradiţionalul „La mulţi ani” al americanilor. Cu toţii, pe rând au venit la mine, m-au îmbrăţişat, m-au pupat şi m-au felicitat. Mie mi-au dat lacrimile de bucurie. A fost un moment minunat. E multă căldură sufletească într-un asemenea gest. Şi să nu iubeşti America?

 

- Ce proiecte de viitor ai?

 

- Recent am semnat un contract cu Casa de discuri „Electrecord”. Am un proiect legat de o carte despre viaţa mea. Mi-am selecţionat un repertoriu mai noi, cu care intenţionez să reapar pe scenă, acasă şi în turnee prin ţară şi străinătate. Doresc şi să înregistrez aceste noi cântece.

 

- Ai avut un model, un maestru în arta muzicii populare?

 

- Consider că am avut în mare noroc în carieră, întâlnindu-l pe  maestrul George Vancu – fie iertat că a murit. El a fost extraordinar. Tot ce-am înregistrat în radio şi televiziune a fost sub conducerea sa muzicală.

 

 - În „State” n-ai cântat prea mult. 

 

- Din păcate, nu. Mai participam  la turneele unor formaţii româneşti prin America. Dar foarte puţin. În schimb am cântat în corul Biserii „Sfântul Nicolae” din  New York.

 

- Cum evoluează vocea?

 

- Cu timpul, vocea se mai îngroaşă puţin. Eu mi-am menajat vocea cât am putut.

 

- Pe vremuri ai cântat şi  la nunţi?

 

- Da, pentru că aveam nevoie de bani sau participam la nunţile unor prieteni şi normal, eram rugată să cânt. Îmi făceam programul meu de muzică populară, în costum popular şi nu stăteam foarte mult. Nu sunt un om de chefuri. Totuşi, când sunt cu prietenii la o reuniune nu-mi face mare plăcere să cânt. Prefer să ascult bancuri, să ne veselim, să povestim… Nici măcar la restaurante nu-mi place. Cel mai bine e acasă…

 

- Cred şi eu, cu aşa o casă frumoasă ca a ta…

 

- Am muncit mult ca să o am, pentru mine, pentru copiii mei, care, de fapt sunt şi ei mereu plecaţi în lume. Dar aici, în această căsuţă, au locul rezervat permanent. Şi le aştept cu mare drag pe fetele mele.

 

- Ai cules folclor?

 

- Da. Am şi o carte de folclor cules de mine.

 

- Cum erai înainte de a intra în scenă la spectacole?

 

- Aveam emoţii. Nu vorbeam cu nimeni, îmi exersam un pic vocea. Mergeam de colo, colo. Şi exact în clipa  în care intram în scenă  îmi făceam Semnul Crucii.

 

- Îţi mulţumesc  din suflet, Florica dragă, pentru acest interviu şi sper ca vorbele rostite de tine să aibă rezonanţă deplină în inimile cititorilor, ale spectatorilor  care te iubesc şi  după atâţia ani şi doresc să te  mai asculte cântând.

 

- Şi eu îţi mulţumesc. Şi doresc să profit de acest prilej pentru a saluta din toată inima acest public pe care şi eu l-am îndrăgit fără limite.

 

Dimitrie BĂLAN

Oradea, februarie 2005

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)