Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu un prieten australian:

George Roca

 

DIMITRIE BĂLAN

SCRIITOR, DRAMATURG, ESEIST

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

Dimitrie Bălan (foto stânga): Ce îl poate lega pe un orădean stabilit la Antipozi, de meleagurile natale?

George Roca (foto dreapta) : Legăturile cu locurile natale nu se rup niciodată. Rămân veşnic în suflet. Am exprimat aceste sentimente în una din poeziile mele numită „Transilvania”: „Mi-e dor de slană şi pită/ De o stână, de un deal/ De Oradea iubită,/ De o vorbă din Ardeal/... Pe pământuri australe/ M-a cuprins aşa-ntr-o doară/ Dor de gliile natale/ Ce călcam odinioară!”. Acolo te-ai născut! Acolo iţi sunt îngropaţi părinţii şi strămoşii! Acolo ţi-au rămas prieteni vechi, cărările copilăriei, obiceiurile, limba şi tot de acolo se trage esenţa substanţei tale naţionale. Acolo este locul pe care îl vei numi veşnic „acasă”, indiferent pe care meridian sau paralelă îţi vei plimba paşii. Cu toate ca nu m-am născut la Oradea, mă simt orădean get-beget. Era după război, viaţă grea! Părinţii mei locuiau la poşta centrală din Oradea. Mama s-a dus să mă nască la bunici, la Huedin. 

Am revenit după o lună şi astfel au început legăturile mele cu oraşul de pe Criş. Am locuit în „palatul poştei” de pe strada Iosif Attila (Porţile de Fier) nr.12, pâna la 14 ani. Vecinele mele de la numarul 10 erau Doina (Ana Blandiana) şi Geta Coman. Din când în când, Doina, mai pierdea câte o poezie prin curtea copilăriei, poezie pe care eu o recuperam şi o piteam într-un colţ al sufletului, folosind-o mai târziu la modelarea primelor mele compoziţii lirice.DB: Cum a fost, în vremurile tale, viaţa de elev şi de student la Oradea?

GR: Vremuri frumoase! Minunate! Primele amintiri... de la vârsta de 5 ani. Gradiniţa poştei din Oradea! Noi copii, cântam zilnic „Sulico”! Pe un perete mă speriau nişte bărboşi de-alde, Marx, Engels, Lenin. Dar eu eram fericit! Aveam săndăluţe noi! Jucăriile erau puţine. Alergam toată ziua învârtind cu un băţ un cerc de tablă. Singura mea jucărie! Apoi, tata mi-a făcut o trotinetă cu rulmenţi care făcea un zgomot infernal şi cu care am reuşit să-i scot din pepeni pe toţi funcţionarii poştei. Primele şapte clase le-am făcut la vechea şcoală „Oltea Doamna”, apoi m-am mutat la Liceul Nr.4, tot de pe strada Porţile de Fier. Acolo, am ales secţia umanistică. La catedra de limbă şi literatura română si la cea de limbi straine, am avut parte de profesori de elită, precum: Ioan Labo, Viorica Domuţa, Ioan Chiş, Ioan Baba, Lucian Drimba şi Gheorghe Grigurcu, cu toţii iluştrii oameni de litere. Încă de prin clasa a zecea de liceu am început să fac pregătiri pentru a da admitere la facultatea de regie film, de care nu am avut parte niciodată, cu toate că am dat de vreo patru ori. Ca să nu fiu luat în armată, am intrat la filologie, la faimoasa „sorbonica” din Oradea. Cu toate că gândul meu era tot regia de film, am inceput sa prind drag de limba şi literatura română. Am avut parte şi acolo de dascăli minunaţi, acelaşi Lucian Drimba, Mia Vulişici (prof. univ. dr. Maria Alexandrescu), Traian Blajovici, Cornel Săteanu, Iosif Pervain şi regretatul Aurel–Dragoş Munteanu, distins scriitor, intelectual, om politic şi diplomat (fost ambasador al României la ONU şi mai apoi în Statele Unite), care mi-a fost şi preparator şi şef de grupă. Atunci te-am cunoscut şi pe tine, dragă prietene, Dimitrie Bălan, proaspăt sosit de pe meleagurile olteneşti. Te invidiam toţi băieţii de la „filo”, deoarece îi făceai curte celei mai frumoase colege din an, Aluniţa, care mai apoi ţi-a devenit soţie.

BD: Eşti nostalgic?

GR: Nostalgic ziseşi? Păi, citind rândurile de mai sus, nu se vede…! Iar îţi răspund în versuri: „Dacă o fi să mor aici/ Pe-al Pacificului mal/ Sufletul meu să se-ntoarcă/ Tot acolo în Ardeal!”

BD: Înainte de a pleca definitiv din România, ai fost şi actor la Teatrul de Păpuşi din Oradea, care astăzi se numeşte Teatrul de Copii şi Tineret „Arcadia”. Mai ţii minte că ai jucat în piesa mea, scrisă în colaborare cu bunul meu prieten Alexandru Popescu, piesă care a avut premiera la 1 Decembrie 1968? Ce amintiri te leagă de acest teatru?

GR: Stimabile, dumitale îţi place să umbli la sentimente! Aceea perioada a fost epoca de aur a vieţii mele. Plăcându-mi teatru, mă angajai pe bază de concurs la teatru de păpuşi din Oradea! Director în aceea vreme era minunatul om de teatru Valeriu Grama, regizor Petrică Diaconu, scenograf, talentatul Paul Fuchs, directori muzicali, maeştrii, Danko şi Cozmuţa-Şimonca. Având un director de calibru mare, un regizor si un scenograf de faimă, desigur actorii-păpuşari îşi doreau şi piese de valoare. Ţin minte că prima piesa în care am jucat a fost „O fetiţă caută un cântec”, un „musical pentru copii” de Alecu Popovici. Mai apoi, prin toamna anului 1968, ai venit la noi la teatru, împreună domnul Al. Popescu, şi ne-ai prezentat un scenariu numit „Haiducii”. Pe data de 1 decembrie, a avut loc premiera. Lume multă, personalităţi artistice ale oraşului, presa... şi mulţi, mulţi adulţi, din care cauză pentru copii nu mai erau locuri. Distribuţia: Mioara Diaconu, Iţa Dombora, Suzana Laurian, Constantin Mişcolţi, Ioan Moldovan, Cireşica Nestorescu, Ioan Oros, George Roca, Catrinel Săndulescu, Vasile Tomescu, Matilda Vitcu şi alţii. Eu interpretam rolul unui turc numit Ali Chiorul. Superbă piesă! Spectacolul a avut un succes deplin. Ba gurile rele spuneau că ar fi cules aceiaşi lauri dacă s-ar fi jucat pe scena mare. Piesa a făcut parte din repertoriul teatrului câţiva ani la rând. După un an m-am angajat (tot prin concurs) la Teatrul de Stat Ploieşti unde am lucrat până în 1971, când m-am trasferat la Ministerul Turismului. Dece m-am lăsat de teatru? De supărare! Trebuia să participăm cu o piesă de teatru la un festival de limba esperanto pe coasta Dalmaţiei. Am făcut toată vara pregătire, repetiţii şi lecţii de esperanto. Cu o săptămână înainte de plecare sunt anunţat că nu mi se eliberează paşaportul. Fără explicaţii! Mai târziu am aflat că „mă turnase” unul dintre colegi că vreau să rămân în străinătate. Şi sincer, nici prin gând nu-mi trecuse! În locul meu a plecat nevasta secretarului de partid! Aşa că m-am supărat şi le-am zis adio! M-am mutat la Bucureşti, unde mi-am găsit un nou loc de muncă şi unde am locuit până la plecarea în Australia!

DB: În ce împrejurare ţi-a venit ideia să emigrezi? M-ar interesa, pentru mine şi cititori, cum s-a derulat „firul roşu” al acestei acţiuni în care te-ai aruncat cu un curaj deosebit. Cum a privit familia ta acest lucru? Ce ai simţit când „uşa” patriei s-a închis, pe atunci, definitiv, în urma ta?

GR: Dragă prietene, dece mă provoci? Vrei să umpli spaţiul acestei publicaţii cu poveştile mele? La Bucureşti mi-am găsit deci, o slujbă la Ministerul Turismului. Mă ocupam de îndrumarea şi coordonarea vânzărilor de mărfuri pe valută de la toate oficiile judeţene din ţară. După fuga generalului Pacepa, cade ministrul turismului Nicolae Doicaru. La conducerea Ministerului Turismului, apare o comisie care incepe sa facă reduceri de personal. Începe cu nemembrii de partid, printre care eram şi eu. Mă supăr tare şi împreună cu vre-o douăzeci de colegi rămaşi fără slujbă ne ducem la miliţie şi ne depunem actele pentru plecare definitivă din ţară. Grupul nostru face joncţiunea cu alţi colegi din Ministerul Turismului, precum recepţionerii de la hotelul Parc-Turist şi şoferii ITIA, aderând la mişcarea post-Goma. Asta se întâmpla prin luna ianuarie 1979. Eu eram singurul care am cerut sa plec în Australia. Restul colegilor s-au îndreptat spre Statele Unite, Canada, Germania şi Franţa. Dece Australia? Vroiam să plec, să mă exilez la antipozi, la capătul pământului! Fiind mulţi şi uniţi, ni se dau destul de repede paşapoarte. În decembrie 1979, mă trezesc cu paşaportul în buzunar. Abia atunci încep să văd realitatea! Unde naiba să plec? Nici măcar limba engleză nu o cunoşteam ca lumea. Părinţii mei erau disperaţi! Mi se pune în vedere de către oficialităţi că trebuie să părăsec ţara. Îmi cumpăr un bilet de avion pe ruta Bucureşti – Londra - New York - Los Angeles - Auckland - Sydney şi mă uşurez de toţi banii care mi-i dăduse statul român „despăgubire” pentru apartamentul meu proprietate personală de la Foişorul de Foc. Ajung la New York, unde aveam mulţi prieteni şi colegi şi rămân acolo aproape doi ani uitând de Ţara Cangurului. Într-o zi mă cheamă cei de la biroul de emigrări şi îmi pun în vedere că nu îmi vor mai face prelungire de viză deoarece deţin viză permanenta de intrare în Australia. Şi astfel, cu voie sau fără, ajung în Kangarooland! După două luni de şedere, mama îmi spune la telefon că tata este grav bolnav în spital la Oradea. Îmi iau bilet de avion si plec spre casă. Când ajung la Episcopia Bihor, sunt dat jos din tren trimis retur în Ungaria. Dece? Pentru că nu aveam viză de intrare pe paşaportul românesc! I-auzi! Român să aibă nevoie de viză de intrare în România pe un paşaport românesc valid! Ce să faaac? Stau la Budapesta cincizeci de zile, bătând zilnic la uşa Ambasadei Române, pentru a cerşi o viză! O viză la mine în ţară! Nu mi-au dat-o! Ba culmea, consulul român din acele vremuri era un orădean câinos, care urla la mine ca nu voi mai vedea Romania niciodată. M-am întors în Australia. Tata a murit după câteva luni, iar eu am simţit că mi s-a terminat tinereţea. Era prin toamna anului 1982. Împlinisem 36 de ani!


DB: Ai pornit la drum ca un căutător de aur de pe vremea „febrei” preţiosului metal, din Alaska. George, ai găsit aur?

GR: Aur zici? Care aur Mitică? De unde aur? Aurul rămăsese acasă în România, în imaginea strămoşilor, în inima prietenilor, pe uliţa copilăriei...! N-am găsit nici un aur! Am descoperit în schimb o lume pe care nu o cunoşteam, am învaţat multe, am schimbat mai multe meserii şi cu timpul m-am obijnuit cu viaţa de-aici. Mă simt bine, dar dacă ar fi să mai fac odată pasul plecării nu l-aş mai face. Dece? Pentru că rămân traume. Emigritis e o boală grea!

DB: Cum s-a acomodat familia ta în micul continent sudic?

GR: Am încercat să-mi fac aici o mică Românie, aşa că am dat o fugă la Oradea, m-am căsătorit cu o fată de pe strada mea, am adus-o la Sydney, mi-a dăruit un băiat minunat, l-am învăţat şi pe el româneşte şi iată-ne trei pui de daci printre canguri. Clima este bună, Sydneyul e un oraş minunat, Australia este o ţară democratică şi foarte tolerantă cu cei care nu sunt de cultură anglo-saxonă, multiculturalismul prevalează! Şi apoi, dacă mai poţi face câte un drum „acasă” parcă parcă suporţi mai bine dezrădăcinarea iar distanţele nu ţi se mai par aşa de mari!

DB: Cum sunt românii din diasporă?

GR: Românii din diasporă sunt identici cu cei de-acasă din România! Nici o deosebire! Au culoare, temperament, se pupă, se ceartă, se iubesc, se bârfesc, ce mai? Trăiesc intens şi au personalitate.

DB: Există o anumită solidaritate a românilor stabiliţi departe de casă?

GR: Cum să nu existe! Poate mai mare solidaritate decât acasă. Dacă auzi pe cineva vorbind româneşte pe stradă, ai vrea imediat să îl cunoşti, să ţi-l faci prieten. Desigur există si animozităţi, dar aceste sunt minore. La necaz, să ştii că ne ajutăm, aplicând dictonul: „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”.

DB: Vorbeşte-mi, te rog, pe scurt, despre cultura exilului australian.

GR: Fiecare emigrant aduce cu el un crâmpei din cultura ţării de origine. Nici românii nu fac excepţie. Au adus cu ei limba strămoşilor, obiceiurile, tradiţiile şi folclorul locurilor de baştină. Apoi s-au unit într-o mulţime de societăţi româneşti cu profil cultural sau caritabil. Acestea organizează mai o petrecere, mai un bal sau un picnic. Avem biserici, echipe de fotbal, posturi de radio, televiziune şi bineînţeles publicaţii în limba română. Sunt foarte mulţi dintre noi care scriu, unii producând literatură de calitate. Avem cântăreţi, muzicieni, artişti plastici, recunoscuţi şi apreciaţi nu numai de conaţionalii lor ci şi de restul cetăţenilor australieni de altă origine. Demn de remarcat este fapul ca toţii îşi iubesc ţara de unde au venit şi caută prin toate mijloacele să o promoveze.

DB: Acum vii destul de des acasă? Cum ai găsit România în calitate de… vizitator?

GR: România mi-e dragă şi îmi va fi dragă întotdeauna. Vin destul de des acasă, aproape anual. De fiecare dată o găsesc mai frumoasă şi mai minunată. Desigur mai sunt multe de reparat şi de pus la punct, dar baza există şi sunt convins ca nu va trece mult şi vom redeveni şi noi parte integantă a valorilor europene. Avem istorie, cultură, spaţiu geografic, voinţă şi oameni harnici şi inteligenţi.

DB: Când eşti acasă, participi cu asiduitate la manifestările de cultură din Oradea. Ce te atrage la ele?

GR: Aşa este! Îmi place să particip şi să-mi aduc aportul la manifestările culturale româneşti, în special la cele din Oradea. Întâlnesc acolo, foşti dascăli, foşti colegi de şcoală, prieteni şi cunoscuţi. Ne împătăşim ideile, ne cunoaştem mai bine şi construim legături trainice cu ramificaţii chiar şi în afara hotarelor perimetrului naţional.

DB: Aş dori să-mi vorbeşti despre propriile tale preocupări culturale, în speţe, în primul rând, literatura.

GR: Am început să mă preocup de literatură încă de când eram copil. Am publicat în mai multe reviste din ţară şi din străinătate. Cea mai mare realizare a fost în 1993 când am devenit membru Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Artă de la Oradea. Din anul 2002 am devenit şi membru al Academiei Româno-Americane. În prezent sunt redactor şef al revistei „Spirit Românesc”, care apare la Sydney. Scriu poezii, eseuri, note de călătorie, povestiri şi literatură pentru copii. Deasemenea mă ocup de publicitate, fotografie digitală şi editare de cărţi.

DB: Ce proiecte de viitor ai, pe linia împlinirii vieţii tale şi a familiei tale? Dar pe linie literară?

GR: Proiecte de viitor? Să mai fac un tur în jurul lumii. Să-mi public toate materialele literare adunate pe parcursul anilor. Să pot termina dicţionarul virtual al personalităţilor româneşti de pe internet.

DB: Doreşti ca prin intermediul acestui interviu să comunici ceva special prietenilor din Oradea?

GR: Desigur! Nu i-am uitat şi mi-e veşnic dor de ei! De câte ori voi avea prilejul să revin la Oradea am să-i caut pentru a ne împărtăşi părerile şi ideile şi pentru a demonstra că prietenia nu poate fi alterată nici de timp şi nici de spaţiu.

 

DIMITRIE BĂLAN

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]