Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Despre comunism şi cultură

Interviu cu Gabriel Stănescu

Convorbire realizată de

Lucia Dărămuş (foto)

 

-    

-    -  Numele dumneavoastră, stimate domnule Gabriel Stănescu,datorită prestigiului cultural, reprezintă

        un real interes.

 

-    Daţi-mi voie să vă contrazic! De ce credeti că  am dobândit  acel prestigiu  cultural de invidiat  de care vorbiţi, ca şi cum  aş fi o fiinţă  răsfăţată de soartă, când, de fapt,  eu   nu fac altceva decât să  procedez asemeni animalului marin din  definiţia  celebră a  lui Carl Samburg care  trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare?Asta mi se întâmplă mai ales de  când  nevoile  şi  întâmplarea m-au adus în America. Invidiat sau nu, contestat  sau nu de congeneri,  vânat de duşmani şi  neînţeles de  familie şi prieteni  trec drept un om norocos, dar fără spirit practic. De aici mi se trag toate, de la  lipsa spiritului practic. Pragmatismul  american  nu m-a  mişcat, dimpotrivă  m-a făcut să mă îndatorez şi mai mult acelui pascalian  prin definiţie "spirit de fineţe". De aici şi sentimentul nereuşitei, în relaţie cu  imposibilitatea de a mă realiza într-o altă cultură la  o vârstă când  aici nimeni nu mai are nevoie de tine, indiferent de backgroundul cu care vii, de  deprinderile pe care le-ai căpătat în timp, de ceee ce vrei să faci cu adevarat.

 

-     Spuneţi-mi, vă rog, cum arăta din punct de vedere politic şi cultural momentul debutului dumneavoastră?

 

     -     Dacă mă întrebaţi cum arăta  climatul epocii când am debutat, pot să vă spun că  era mult mai  puţin arid decât cel prezent, mai pitoresc, mai  bogat şi mai viu decât vă închipuiţi, chiar dacă  însemnele totalitarismului  erau prezente la fiecare pas. Am debutat în 1984 cu placheta Exerciţii de apărare pasivă, după memorii şi audienţe  la fostul  Consiliu al culturii. Şi, paradoxal, de data aceasta cenzura n-a mai obiectat, poate nici funcţionarul de la Sinteze nu a mai citit textele noi, convins că am înlocuit cele cinci poezii cu altele cuminţi. E drept că Mircea Sântimbreanu, directorul  de atunci al Editurii Albatros, mi-a spus, după ce a fost  chestionat de cei de la Direcţia literaturii:"Citesc manuscrisul şi  în câteva zile  vă spun dacă îl public sau nu". Şi l-a publicat în  două luni de la  ziua în care mă aflam cu jalba-n proţap la mai marii dregători  de atunci, fără a  fi inclus în nici un plan editorial. Puteţi să credeţi aşa ceva? Nu spun că  era  bine, nici rău. Debutul însemna enorm pentru lumea literară şi depindea de  fiecare autor cum îşi făcea mâna, ca să spun aşa. Debutul meu a fost, cred, unul exemplar. Tot atunci au debutat, dacă nu mă înşel  tot la Editura  Albatros,  Liviu Ioan Stoiciu,  Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, Matei Vişniec. In acei ani lumea citea. Citea inclusiv poezie. Nu ne citeam numai noi între noi, aveam satisfacţia că  plachetele  noastre de poezii apăreau într-o mie de exemplare şi se vindeau până la una. Cred că am avut  în jur de 20 de cronici la  cartea de debut, inclusiv girul   profesorului Mircea Martin şi al  lui Laurenţiu Ulici, care  au scris despre mine   lucruri esenţiale şi  încurajatoare chiar pe coperta a  patra a cărţii. Al doilea   volum, Impotriva metodei a apărut  la sfârşitul anului 1991, când eram deja în  Statele Unite, aşa că nu ştiu ce tiraj a avut, unde s-a distribuit. Păstrez un  singur exemplar din această carte, al carei manuscris a stat  din 1984 în sertarele  aceleiaşi edituri, deci şapte ani . Nu am avut timp să  modific ceva, să adaug poeme noi la ceea ce  lăsasem  redactorului de carte iniţial,  luat în vârtejul evenimentelor politice de după revoluţie.

 

-         - Putem vorbi de anumiţi pigmenţi specifici culturii române care ar putea constitui repere pentru creaţia universală?

 

-         Intrebarea Dvs. vine la timp. De curând, am  publicat o crestomaţie de texte despre identitatea culturală autohtonă  intitulată Pentru o definiţie a specificului românesc cuprinzând  o serie de contribuţii interbelice  pe această temă mult  discutată  atunci şi care astăzi  pare a nu mai fi de interes în contextul  integrării  valorilor culturii noastre la cele europene.  Sunt prezenţi  cu contribuţii  atât intelectuali de dreapta ca Mircea Eliade, C. Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu,  Dan Botta,  cât şi intelectuali cu vederi de stânga precum Anton Dumitriu, Mihail Ralea,   George Călinescu etc.  Sigur că  unii dintre ei îşi pun această problemă a specificului naţional, conectaţi la sistemul de valori occidental, fie găsind soluţia  sincronismului cu cultura apuseană, fie conservând  propriul model existenţial. Expresia lui Călinescu, spre exemplu, potrivit căreia cu cât eşti mai  naţional cu atât eşti mai universal,  rămâne definitorie pentru  o cât mai judicioasă descifrare a  chestiunii în cauză. Brâncuşi  nu era decât un  ţăran genial  care  a uimit prin arta sa, care nu era nouă, ci doar părea nouă într-o atmosferă de snobism  cultural parizian. Coloana, Cocoşul apocaliptic, Cuminţenia pământului, Măiastra erau toate  reflexe ale unei  arte populare  cu rădăcini în Paleolitic care prin tradiţia de mii de ani a culturii tărăneşti s-a păstrat în satele noastre intactă. Ce s-ar fi întâmplat dacă, în contact cu civilizaţia, ţăranul român  s-ar fi  deprins să facă   nu case  cu stâlpi în pridvor  asemeni Coloanei, ci vile în toată regula, cu garaje  pentru maşină  la demisol, după moda oraşului cosmopolit?  Ar mai fi avut  străinii  ceva de admirat din  arta noastră populară?
 Tocmai aceşti pigmenţi autohtoni  au constituit  elementele  pitoreşti, sublime ale muzicii lui Enescu. De aceea, de fiecare dată când ascult Rapsodia româna aici, în America, la National  Public Radio, un post de radio  care   transmite  emisiuni culturale   de calitate şi multă  muzică simfonică, spre deosebire de   multe altele care sunt un dezastru  în ordine culturală, mă înfior.
 Nu spunea Mircea  Eliade că istoria patetică a neamului nostru a fost proiectată în eternitate prin opera lui Eminescu şi că  atâta timp cât va exista în lume  un singur exemplar din  poeziile lui Eminescu, identitatea neamului  nostru este salvată, indiferent dacă  poziţia noastră de popor de graniţă  îşi va pierde  însemnătatea pe care a avut-o de un secol încoace?

 

-       -  Există la români un mit puternic al extraordinarului, o credinţă a autosuficienţei care, uneori, ne împiedică să vedem că vecinul de lângă noi este  diferit şi în diferenţa aceasta ar putea străluci mai mult decât noi. Mă gândesc şi la mitul Mioriţei întemeiat pe crimă. Ca persoană care trăiţi în spaţiul cultural american, cum priviţi această particularitate românească?

 

-     Nu cred că e bine să  dăm vina pe  români pentru autosuficienţă, generalizările sunt dăunătoare. Dacă vom căuta în  aşa-zisul caracter naţional, cum  numeşte antropologia culturală  comportamentul specific  al unui neam,  manifestări negative le vom găsi cu siguranţă. Dar ele sunt   specifice nu  doar  unei zone, unei comunităţi  distincte, ci ele aparţin  în fapt  sufletului uman, firii în general. E adevarat că despre nemţi se spune că sunt disciplinaţi,  corecţi,  buni tehnicieni, despre italieni că sunt  prientenoşi,  vorbăreţi şi lăudăroşi, despre   nordici  că sunt  firi închise, interiorizate,  reci, precum  clima  în care vieţuiesc, e adevărat că  despre americani se spune că au simţ pragmatic şi un  dezvoltat simţ al  valorii muncii şi implicit  al banului, despre greci se spune că sunt pricepuţi în afaceri, dar  şi că sunt  buni amfitrioni, bucurându-se de viaţă. Lucrurile  ar putea căpăta, prin generalizări succesive,  semnele permanenţei în ce priveşte  particularităţile culturale ale fiecărei naţii. Aici în America multiculturalismul, pentru a putea  supravieţui,  în calitate de concept socio-cultural,  exclude generalizările de acest tip, ele fiind periculoase într-o  convieţuire de acest tip. Eliade însuşi era impresionat de spiritul concesiv al americanilor, de  străduinţa lor de a-i înţelege  pe cei din jurul lor,  atât de diferiţi unii de alţii prin culoarea pielii, prin religie, cultură, background, convingeri  filosofice, politice şi sociale.
   Pornind de la acest mod de înţelegere şi valorizare ajungi cu timpul să  te adaptezi, să accepţi că  nici culoarea pielii nu e un handicap  sau dimpotrivă un atu, nici că  o cultură e  mai importantă decât alta. Odată venit  aici emigrantul  nu trebuie să-şi uite valorile specifice, dar nici să blameze valorile celorlalţi. Spiritul conciliant e   infinit mai seducător decât cel  negator. De aici  şi  până la a descoperi şi judeca propriile noastre defecte caracteriologice  e un drum  anevoios pe care prefer să nu-l fac. In Mioriţa nu faptul că  are loc o crimă e esenţial, ci semnificaţia morţii ciobanului. Blaga şi Eliade, Mircea Vulcănescu,  Ernest Bernea au înteles foarte bine  de ce moartea, pentru cei de la sat, are o alta semnificaţie decât  pentru orăşeni, în sensul că sufletul mortului pleacă să-şi întâlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă într-o nouă comunitate. Din acest motiv  nici durerea în faţa morţii nu este atât de  tragică la sat.

-    Da, e o interpretare filosofică, exerciţiu de gândire elegant, comod şi împăciuitor, fără să pună probleme, exerciţiu asumat de orice român prin lecturi sau prin orele de şcoală, totuşi, mitul Mioriţei este întemeiat pe crimă şi are o semnificaţie subtilă din punct de vedere psihologic, precum şi antropologic. Revenind la dumneavoastră, care au fost motivaţiile plecării în America?

 

-    Am  decis să  emigrez în 1987. Poate că ştiţi  în ce stare de provizorat se trăia...Eram de câţiva ani profesor suplinitor, bătând  toamnă de toamnă  drumurile  la inspectoratul şcolar ca să capăt un loc de muncă.  Aş fi vrut să mă înscriu la un doctorat în antropologie culturală, dar  înscrierea se făcea pe bază de concurs  şi mai ales de dosar. Cum nu eram membru de partid  nu aveam nici o şansă. Chiar şi cu două cărţi, primirile în Uniunea Scriitorilor   după  1985  erau  o raritate. Practic nu aveam nici un statut. Nu eram  nici profesor, nici scriitor, nici  doctorand. In presă nu puteam lucra din acelaşi motiv. Aveam  să-mi pierd răbdarea. M-am înfuriat într-un moment de criză  sufletească şi am decis să depun dosarul de plecare definitivă. Asta suna înainte de 1989 drept un afront, o amendare a politicii partidului, o negaţie a  aşa -zisei democraţii socialiste etc. Am trecut prin  anchete, percheziţii, arestări la domiciliu. Am semnat Scrisori deschise de protest care au fost citite la Radio Europa Liberă, eram urmărit pas cu pas, aş fi sfârşit  arestat  şi închis fără proces la  Valea Mare sau Jilava.Timpul deja lucra de partea noastră, a celor intraţi în opoziţie. Credeţi însă că după  decembrie 1989 ne-a ascultat cineva, ne-a  chemat să  ne repună cineva  în drepturi? Nu! Oportuniştii  de la putere  nu aveau nevoie de dizidenţi, de  intelectuali, de opozanţi! Dacă le stricam jocurile?
  N-as fi  emigrat în America dacă  nu aş fi primit o telegramă de la Ambasada Statelor Unite în ianuarie  1991 să mă prezint pentru audiere la o comisie  în vederea  emigrării. Sigur că m-am dus. Eram dezamăgit de ce se întâmpla atunci, acum sunt şi mai dezamăgit. Am încercat  din nou să mă înscriu  la doctorat în 1990, când naiv am crezut că mă va  primi   profesorul Ion Ianoşi.  Când a auzit însă  că vreau să  scriu o teză despre Nae Ionescu  a amuţit. Toate iluziile mele se spulberaseră odată ce  am regăsit la  serviciul de personal al Inspectoratului şcolar  aceleaşi persoane care mă lăsaseră pe drumuri.
      Matei Visniec, si el suplinitor ca şi mine,  alesese o soluţie mai  puţin scutită de riscuri: înscrierea într-o excursie.  Cerusem şi eu să plec în Iugoslavia, aveam o invitaţie la  Belgrad, dar cererea mi-a fost respinsă. Deci,  şmecheria cu paşaportul turistic a căzut. Nu  rămăsese decât să trec fraudulos graniţa sau să  depun actele de plecare. Ştiam ce riscuri  mă  aşteaptă, dar   pentru unul care voia  să plece oricum nu era cale de întoarcere. Eu am  depus actele de plecare definitivă, ceea ce  m-a  proiectat  faţă în faţă cu organele. Nu îi interesau motivele, chiar dacă erau destule. După ce debutasem în 1984 cu  o plachetă de versuri, Mircea Sântimbreanu  nu a  vrut să o publice şi pe a doua. Era prea mult pentru un om certat cu morala...socialistă. Am zis că nu am nimic de pierdut. Azi, însă, dacă aş fi pus în aceeaşi situaţie, nu aş mai face-o. America e interesantă ca experienţă de viaţă, iar pentru un intelectual cu un background deja  format şi cu  experienţa unui loc de muncă   mereu refuzat în ţara de origine, soluţia era să mă recalific într-un domeniu de vârf. Nu am făcut-o şi acum regret. La 40 de ani   aş fi putut să iau viaţa de la început. Mi-a lipsit curajul  acestei înfruntări într-o lume  nouă, străină,  necruţătoare cu noii-veniţi.

 

-     Pentru că, inevitabil, atingem un punct sensibil – factorul politic – într-un sistem totalitar cum ar arăta feţele evadării? Se poate evada prin imaginar?

 

-     Intr-un regim totalitar, asemeni celui în care toată această  clică de  funcţionari, de la cel  mai mărunt până la cel superior cu grade invizibile pe umăr, care îşi exercitau puterea prin ordine venite  de sus,  nimic nu se mişcă întâmplător, aşa că orice  pas aş   fi făcut, în afara evadării în  imaginar sau prin imaginar, aşa cum spuneţi,  nu puteam să nu fiu desconspirat. Nu vă vine să  credeţi, dar  nu duşmanii, ci chiar  cei mai buni prieteni  ar fi fost primii care te-ar fi denunţat sau dat pe mâna securităţii, a miliţiei, a organelor. Acum, unii dintre ei fac pe eroii, pe revoluţionarii, pe  oneştii, când, de  fapt,  totul pare să  se întoarcă  împotriva lor   odată cu  descotorosirea noii securităţi  de  aceştia. Vreau să spun că  ultimile informări făcute publice  în  materie de dosare  ale unor colaboratori ai securităţii demonstrează clar că puţin a lipsit să nu ne trădăm aproapele.


 In condiţii de  constrângere  fizică şi morală  în timpul anchetelor bestiale şi a torturilor  din timpul  recluziunii a declara  sub teroare  infamii şi fărădelegi la adresa  co-echipierilor de acelaşi crez politic ar părea un  lucru scuzabil în comparaţie cu denunţurile  din anii 70-80 făcute de bună voie, din invidie  sau  din dorinţa de a avansa profesional, care sunt de-a dreptul odioase.
 Evadarea  prin imaginarul literar devenise în anii dictaturii un  remediu  terapeutic, dacă nu  chiar o refulare de ordin politic. De aici şi  jocul de-a şoarecele şi pisica cu  cenzura ideologică. Imi amintesc că din prima plachetă, întoarsă de la Sinteze,  mi se  tăiaseră vreo  cinci poezii, cu toate că  redactorii  vegheaseră destul de atent la alcătuirea  ei. Cele  cinci poezii trebuiau înlocuite cu altele noi. Am facut-o, aducând altele  având un conţinut  mult mai direct  aluziv la  realitatea  cenuşie, inexpresivă a  unei existenţe  lipsite de perspectivă, ceea ce  exprima exact atitudinea oblomovistă a  generaţiei 80, care  prefera pasivitatea în locul activismului deşănţat al ideologilor zilei.

 

-      Din 1997 editaţi revista Origini-Romanian Roots, care, iată, împlineşte  un deceniu. Singur la cârma  acestei publicaţii şi a Editurii Criterion Publishing, ce vânt  credeţi că bate dinspre pupa?


-        Revista Origini s-a născut dintr-o necesitate spirituală, dar şi din dorinţa de a demonstra că în Statele Unite există suficiente personalităţi româneşti care au orgoliul de a se constitui într-o organizaţie profesională: Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români -LITERART XXI. Aceasta sponsorizează  prin cotizaţii anuale ale membrilor revista Origini, care apare de cinci ori pe an în numere duble şi triple,  dar în peste o sută de pagini. Tot sub egida LITERART XXI apar  şi  celelalte două  publicaţii  anuale: International Notebook of Poetry şi Almanahul Origini-Romanian Roots.

 

-      Ştiu că  aţi mai avut, imediat după evenimentul din ’89, o tentativă   de a  edita  o publicaţie  literar-filosofică, Criterion serie nouă... A existat  o continuitate între Criterion şi Origini?

 

-     O  continuitate ideatică a existat. Nu întâmplător am dat şi numele  editurii Criterion,  după  Asociaţia interbelică  cu acelaşi nume, celebră prin conferinţele sale de la  Fundaţii. Aş fi vrut chiar să continui aceste conferinţe la Muzeul literaturii, unde  fusese numit pentru  scurtă vreme director Dan Petrescu. Nu ştiu dacă cineva s-a gândit   la beneficiul spiritual al  unor astfel de conferinţe, care  ar trebui reluate azi. Evident, nu sub forma  de atunci şi având substratul ideologic şi politic al vremii. Ceea ce  m-a impresionat în istoria Criterion-ului, odată ar trebui scrisă, dacă mai  există supravieţuitori, a fost nu numai emulaţia, efervescenţa intelectuală  a membrilor  ei,  tineri pe atunci, ci şi felul în care fiecare din ei respecta opiniile celuilalt congener, indiferent dacă erau diferite şi chiar opuse de ale  sale. Iată un exemplu de moralitate pentru generaţia mea care  e fragmentată, risipită, învrăjbită   într-o  confruntare surdă  pentru  chestiuni  extraculturale.


Am plecat din România în 1991 cu  sentimentul că  în locul cenzurii  ideologice s-a instaurat o nouă cenzură: cea  economică. După   un an de iluzii  şurubul a început să se strâgă, cum se spune. Nu am regretat că am plecat, nu voi regreta niciodată, dar  nu cred că aş mai face acest pas, sau nu aş sfătui pe nimeni să-l facă.

 

-     Pentru că aţi afirmat că nu i-aţi sfătui pe ceilalţi să plece, avându-i, cred, în vedere în special pe tineri, vreau să ştiţi că, personal, tânără fiind, aş face gestul dumneavoastră, probabil chiar îl voi executa, cât de curând posibil, şi i-aş îndemna pe toţi cei din generaţia mea şi de după mine să plece din ţară, să-i lăsăm pe cei de ieri, în majoritate foşti turnători care se află astăzi în posturile principale, manipulând şi luând decizii greşite, să se aplaude ei între ei, să se lupte ei între ei, să se sinucidă în grup. Desigur, nu aş pleca să nu scriu. Aş scrie, aş scrie cu toată fiinţa mea despre România, despre ce înseamnă ea, despre ceea ce este în realitate, scuturată de farduri, ceea ce voi şi face. Personal, cred că a rămâne în România, chiar şi astăzi, înseamnă sinucidere intelectuală şi fizică!  De ce nu sfătuiţi pe nimeni să plece?

 

-      Imi amintesc vocea baritonală a  lui Noel Bernard de la Europa Liberă care  menţiona  în fiecare emisiune a sa  faptul că locul românilor e în România. Azi emigraţia românească, mai ales valul  de emigrări de după revoluţie, a atins cote inimaginabile  înainte de 1989. Caută cineva o explicaţie logică a acestui fenomen? Vrea vreun politician să asculte ofurile unui tineret  lipsit de orice perspectivă în România care  e decis să plece oriunde, să muncească  fie şi la negru  şi (mai grav) să nu se mai întoarcă niciodată în  ţara sa de origine?

 

    -       Cum au fost primii ani în America?


     -     Au fost ani grei, de adaptare, de muncă pe brânci, de evaluare a diplomei din ţară, de speranţă şi rătăciri, mereu cu gândul acasă.Intâmplarea a făcut să găsesc în Lumea Noua înţelegerea şi suportul material pe care îl  pierdusem în România, imediat după revoluţie. Proiectul  de a reedita revista interbelică  Criterion, din a cărei serie nouă am reuşit să  tipăresc  doar  patru numere (cu unul mai mult decât reuşiseră să editeze Mircea Eliade, Petru Comarnescu,  H.H. Stahl, Al. Cantacuzino în anii 30) s-a lovit de  lipsa de receptivitate a congenerilor, dar şi de imposibilitatea de a găsi surse de finanţare. Am fost în martie 1990 în audienţă  la  Andrei Pleşu, devenit  Ministru al Culturii, care şi-a dat acordul de principiu, dar  nu s-a arătat  prea entuziasmat  nici de perspectiva unei colaborări, nici de  suportul financiar. Miza desigur pe cartea Grupului pentru dialog social şi pe editarea revistei 22. Ce să mai vorbesc de Gabriel Liiceanu (cenzorul ulterior al  noii ediţii a  Schimbării la faţă a României, manifestul  exploziv al  lui Cioran din anii săi de tinereţe  care trebuia să fie editat întocmai, nu ciuntit chiar în anii 90, mai ales că ne aflam într-un  climat democratic în care dispăruse cenzura, cenzura ideologică, mă refer aici la instituţie, nu-i asa?) căruia i-am cerut  un articol,  dar mi-a dat în schimb o scrisoare inedită la vremea aceea a lui Noica, scrisoare către Cioran şi pe care  mi-a cerut-o  la câteva zile intrigat că nu apare în revistă. Doar eu ştiam cum făcusem rost de banii de tipar, cum m-am luptam de unul singur  să scot primul număr al noii serii Criterion. In  acest număr am publicat un text  scurt  al lui Cioran despre Asociatia Criterion, trimis  nouă  în exclusivitate de la Paris etc.
Dar să revin la  Origini. Revista a crescut, de la 27 de pagini, cât a avut iniţial, la  peste 100 de pagini în prezent. In sfârşit, şi formatul de ziar  a fost  abandonat de vreo  3 ani, publicaţia  căpătând statutul de revistă de bibliotecă, aşa cum se spune,  care nu se mai aruncă la coş după ce e citită. Colaborările sunt şi ele  importante. Semnează  Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Paul Barbăneagră,  Ştefan Stoenescu,  Mircea Săndulescu, Andrei Zanca,  Titu Popescu, Mirela Roznoveanu, Vasile Andru,  Nicholas Catanoy, Nicolae Dima, Mac Linscott Ricketts, Claudio Mutti, Horia Ion Groza, Pr. Gh. Naghi, Theodor Damian,  Teresia B.Tătaru, Dan Culcer, Nicapetre, Alexandru Nemoianu, Francisc Dworshak, Mircea Handoca  etc. In era internetului  colaborările  vin   de peste tot, toate drumurile duc, după cum se spune, la ...origini. Originile sunt un numitor comun pentru supravieţuirea noastră culturală, oriunde ne-am afla.

 

-    Aveţi experienţa comunismului. Care erau tipurile umane vizate de acest sistem? Existau tipologii în strategia comunismului?

 

-    Nu pot să spun că, trăind în anii dictaturii, am căpătat o  anume experienţă a comunismului şi nici că, având dublă cetăţenie, sunt un american tipic, împărtăşind valori specifice culturii americane contemporane. Nu aş putea însă  să trec prin  ambele experienţe existenţiale fără să mă refer  la  consideraţia  diferită  pe care o acordă  un sistem politic democratic ( în multe privinţe amendabil) factorului uman,  în comparaţie cu un sistem totalitar. In comunism  unica strategie a puterii era  controlul  absolut al individului, selecţia oamenilor  pe care se putea conta, indiferent de pregătirea profesională, de aportul efectiv intelectual. Omul nou  nu era altceva decât  un   tip uman unic  fără calităţi, şters, fără voinţă, lipsit de personalitate, uşor manipulabil. Din momentul în care aveai ceva de  comentat,  sau te îndoiai (fie şi pascalian) de anumite lucruri deveneai persona non grata, fiind  marginalizat, epurat, trimis la munca de jos. Sfidând ordinea  lucrurilor, nomenclatura avea  privilegii de castă, putea călători  în străinătate,  se putea aproviziona de la  magazine  cu  circuit închis,  îşi  trimitea  plozii  să înveţe la cele mai bune şcoli/universităţi europene etc. Într-un sistem democratic contează eficienţa dar şi experienţa  individului, nu gradul lui de  supuşenie  faţă de sistem,  ca în comunism. 
 E paradoxal să constaţi cum românii  emigranţi  găsesc  la scurt timp după venirea lor în Lumea Nouă  un serviciu,  îşi cumpără o maşină, o casă, şi devin tot mai interesaţi  să-şi  extindă  şcolarizarea prin cursuri şi examene adecvate, într-un cuvânt să se chivernisească. Mă, refer mai ales  la cei cu pregătire  tehnică,  cei care sunt preferaţi de multe ori localnicilor, care, unii dintre ei, acceptă  să se întreţină  in extremis  din  ajutorul   social federal. Vedeţi, emigraţia e benefică pentru America şi americani şi în acest sens; mă gândesc că odată  scăpaţi din chingile comunismului,  emigranţii sau refugiaţii politici  sunt elementele progresului  economic, social şi cultural. Odată eliminată prejudecata că românii sunt  puturoşi, că suferă de autosuficienţă, vom putea vedea şi rădăcina răului: comunismul. Timp de 50 de ani  şi nu  embrionar, cum cred unii, ni s-a inoculat  prin sistemul  totalitar  un fel de imobilitate  comportamentală   intelectuală şi fizică, imobilitate  care ne făcea  imuni la  întreaga mascaradă ideologică, dar şi  prudenţi şi tăcuţi când era vorba să condamnăm crimele comunismului. Racilele unei astfel de atitudini se mai păstrează, din păcate, şi azi. Unii mai  aşteaptă, dupa 16 ani de la căderea dictaturii, ca  statul să le rezolve  problemele, să le  găsească locuri de muncă, să le deschidă ochii în privinţa  asumării răspunderii unui business pe cont propriu. Iată unde a dus centralizarea, controlul absolut, teroarea exercitată de  un regim totalitar şi inuman.

 

-   Dar lucrurile nu s-au schimbat, din păcate, cel puţin în cultură. Aceeaşi tactică o văd la cei formaţi în comunism. S-a dorit o spălare a Uniunii Scriitorilor, e fals, fals de tot, pentru că tot turnătorii sau cei care au predat (predicat)  în universităţi marxism-leninismul conduc, au aceleaşi arme propagandistice şi defăimătoare, se acoperă unii pe alţii, foste turnătoare în grad de ofiţer sunt secretare, îşi dau premii ei între ei, se elogiază unii pe alţii, e de bun augur să fi fost legionar, turnător plătit să stai în America şi să denigrezi pe unii sau pe alţii, pentru că doar aşa vei ajunge în România Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, ţi se vor subvenţiona cărţile, vei fi cultivat printre scriitori, ţi se vor aduce osanale, prin subtilităţi intelectuale şi spirit de gaşcă se încalcă flagrant dreptul la liberă exprimare (vei fi imediat corijat prin marginalizare sau alte tertipuri securiste în cazul în care vezi prea mult şi prea bine), se încalcă subtil şi flagrant libertatea religioasă, e grav în cultură să te declari altceva decât ortodox (religia oficială) sau ateu ( îţi conferă neutralitate şi distanţă). Despre toate acestea voi povesti în toate cărţile mele viitoare, dar nu aici. Putem vorbi de un rău patologic la români? Dacă da, cum l-aţi descrie?

 

-   Din cercetările de antropologie  culturală  pe care le-am întreprins şi  care s-au soldat cu o teză  de  doctorat în ştiinţe umaniste despre valorile native şi adaptative la românii americani, ceea ce am remarcat e faptul că  nu există  mari diferenţe între valorile morale ale românilor din  Ţara Veche  în raport cu cei din Statele Unite. Pe de altă parte  e ştiut că  a  aparţine aceleiaşi culturi, a vorbi aceeaşi  limbă nu înseamnă obligatoriu a împărtăşi aceleaşi valori morale.
 Cu certitudine nu se poate vorbi de un rău patologic, împământenit, ancestral la români. Ţăranului îi  este teamă de gura satului, acţiunile lui se raportează la judecata colectivităţii din care face parte, nu e nicidecum  nepăsător în ceea ce priveşte  modul în care este văzut de ceilalţi. Nu spune un proverb, atât de convingător, de limpede, că  decât să -ţi iasă nume rău, mai bine ochii din cap?

 

-    Molima comunistă s-a împânzit gradat. Se poate configura o explicaţie psihologică pentru acest fenomen? Cum a fost posibil ca intelectualii şi ţăranii să fie prinşi în această capcană?

 

-   Comunismul a fost adus  în Europa, inclusiv în ţări cu tradiţie capitalistă precum Franţa, Italia, Spania etc. de către elemente  alogene. Molima  a cuprins  în primul rând lumpenul datorită  acţiunilor fără secrete ale  Ocultei  internaţionale.
  Acea trădare a intelectualilor de care a vorbit Benda în cartea sa cu acelaşi titlu  şi care a avut loc în Germania în anii 30  prin  aderarea  intelighentiei germane la ideologia hitleristă a fost  la fel de dăunătoare, de gravă  prin consecinţele ei ca şi adeziunea  unei părţi a  intelectualităţii europene la  ideile colectiviste, revoluţionare generate de  ideologia  marxistă. Evident, a existat şi un aspect  utopic, romantic chiar al  acestei adeziuni, dar şi unul  abject, de  un oportunism feroce. Ortega Y Gasset găsea o explicaţie a acestui fenomen în  amplificarea gradului de  mizerie intelectuală  în care se afla omul în prezent în faţa fenomenelor sociale.
 Eu cred  însă că  orice acţiune umană, fie ea politică sau  culturală, trebuie să înceapă cu dorinţa expresă a fiinţei umane de a pune sub semnul întrebării rostul oricărei ideologii.
 Desigur, şi printre ţăranii noştri  de  inteligenţa nativă a unui Moromete, să zicem, s-au găsit unii să trădeze, dar  există  certe dovezi că  majoritatea lor copleşitoare s-a opus colectivizării forţate. De aici şi  ridicolul  unui personaj  sadovenian, conceput după  instaurarea comuniştilor la putere, precum  Mitrea Cocor,  care  devenise  până prin anii 70 model comportamental la români.

 

-   Prin ce se diferenţiază spaţiul poeziei române de cel al Occidentului?

 

-     Sunt  surprins  să constat că  poeţii  englezi  şi americani contemporani  de mâna a doua, doar pentru că întâmplarea i-a făcut să scrie în limba engleză, (ca limbă maternă) sunt supralicitaţi, intră în topuri literare, obţin premii internaţionale, sunt traduşi, mediatizaţi etc., în timp ce  poeţi care scriu într-o limbă  mai puţin sau deloc circulată, de real talent, cu operă  consistentă, sunt ignoraţi chiar şi în propria lor ţară. Nu cred că  trebuie judecată poezia  după criteriul geografic.
 Daţi-mi voie să cred  că poezia  româna modernă şi contemporană, chiar şi când  vorbeşte despre  evenimente  specifice istoriei noastre naţionale, necunoscute sau greu  accesibile cititorului  de aiurea,  se sincronizează  cu poezia  mare a lumii. Din păcate,  în literatură se aplică principiul  economiei de piaţă în  care dictează  nu cel mai bun, ci cel care  se caută, se cumpără, e pe măsura  cititorului. Dacă o carte nu se cumpără, nu înseamnă că  ea nu e valoroasă. Invers, dacă o carte se cumpară nu  trebuie să tragem de aici concluzia că  autorul ei e  genial... Sistemul de valori în  judecarea literaturii   nu poate fi   unul exterior, ţinând de conjunctură, de moment, de gustul  timpului, ci de o evaluare din interior, prin  prezenţa  numelor într-un climat literar creator şi în imediata  descendenţă a unei tradiţii literare, chiar şi întreruptă de nu ştiu ce curente  novatoare.
 Dacă e să răspund la întrebarea Dvs. privind  elementele poeziei românesti care o diferenţiază  de poezia occidentală, aş  menţiona doar un singur element: misterul. Misterul intensifică  sentimentul  dureros al scurgerii timpului şi  lasă necercetate esenţele lumii. La Blaga, la Ion Barbu, la Bacovia, Ion Pillat, Dan Botta  această categorie filosofică explică în parte şi tensiunea  creată din  situarea noastra  ca popor de graniţă la întretăierea a  doua lumi: una  îndelung tradiţională (orientul) şi alta  profund dinamică (occidentul). De aici  un comportament specific exprimat printr-o bipolaritate, i-as spune istorică (deşi unii ne contestă până şi istoria),
 bipolaritate care ne-a  făcut  să stăm în cumpăna vremurilor, de cele mai multe ori potrivnice. Ea e aceea care ne face de multe ori să ne îndoim, sau  să  ezităm înaintea luării unei decizii sau să  manifestăm o anume rezistenţă în faţa noului, a necunoscutului.

 

-   Editaţi o foarte frumoasă revistă de poezie care acoperă nu doar spaţiul românesc, ci şi pe cel universal, despre care am vorbit deja în linii generale. Ce reprezintă poezia pentru Gabriel Stănescu?

 

-   Caiete internationale de poezie/ International Notebook of Poetry a urmat un gând mai vechi. Era pe vremea când primeam în ţară revista  de poezie a lui Ştefan Baciu  trimisă de pe îndepărtata insulă din Pacific, Oahu, arhipelagul Hawaii. O publicaţie  modestă, autoeditată la un soi de sapirograf de poet în limba  sa natală, în engleză şi spaniolă. Se numea, după limba locului Mele / Poezie.
 Mă întrebam atunci  de ce nu pot să  editez şi eu o astfel de revistă în care să public poeţi din toată lumea în traducere românească şi  poeţi români  traduşi în toate limbile pământului. Acum mă intreb cum să fac să nu depăşesc  300 de pagini, pentru că nu pot să  amân materialele de  la an la an. Aşadar, de la un număr la altul, texte  poetice,  eseuri, despre poeţi şi poezie,  interviuri  etc.,  care, graţie internetului, le primesc  din toata lumea.
 Nu ştiu dacă există altundeva  o astfel de revistă de poezie. Publicaţiile de acest fel se limitează doar la a  răspunde de zona  poetică şi   lingvistică specifică, pe când eu  încerc să provoc  poeţii de pretutindeni să scrie, indiferent  de  diferenţa de fus orar sau de faptul că  scriu în libertate sau  sub  cizma dictaturii militare. Promit să fac o călătorie în jurul lumii pentru a cunoaşte  pe acei poeţi pe care i-am publicat, şi să îmi cer scuze  mai ales faţă de cei pe care i-am ignorat din necunoaştere. Poezia nu e altceva decât dubla conştiinţă a unei epoci precum cea în care trăim. Există epoci care manifestă interes pentru  aceasta dubla constiinţă, dar şi epoci  cărora le repugnă poezia.  Epoca noastră face parte din  categoria celei din urmă. De aceea poeţii au datoria să încerce să le  concilieze.

 

-    Pe lângă scriitor sunteţi şi un excelent editor, desigur dezvoltându-vă în acest sens în U.S.A. Pentru că aveţi o astfel de experienţă, cum ar trebui să arate managementul cultural românesc?

 

-    Nu îmi este îngăduit să dau lecţii, chiar dacă am în spate o experienţă americană de  mai bine de 10 ani în domeniul editorial. Eu am procedat empiric, nu m-a numit nimeni în fruntea bucatelor, nu m-a uns vreun  politician al zilei,  mare dregător editorial, vărsându-mi fonduri de la  alte edituri, precum Andrei Pleşu  pe când era ministru al culturii pe filosoful limitei, G. Liiceanu transformând " Editura   politică"  în "Humanitas". Simplu, nu e aşa?
Eu am început  în 1996, deci la cinci ani după stabilirea în Statele Unite,  pe banii mei o afacere  care s-a dovedit de la început o catastrofă financiară! Am pierdut în primul an 10 mii de dolari tipărind  la nişte escroci de indieni  Tinereţe fără bătrâneţe în traducerea lui Mac Linscott Ricketts, beneficiind de ilustraţii color în stil bizantin de Aurel Ionescu. Market place-ul  american s-a arătat sceptic în privinţa a ceea ce credeam eu  că  e  nu un  basm folcloric, ci o expresie  românească avant la lettre a celebrei teorii  einsteiniene a  relativităţii. M-am înşelat amarnic. Doar câteva  companii de distribuţie  mi-au preluat  cărţile, unele au vândut, altele mi le-au trimis retur. Din o mie de exemplare  nu am vândut decât  100. De ce? Mă veţi întreba. Răspunsul  aveam să îl aflu eu însumi mai târziu: o cultură mică, practic necunoscută  pe piaţa de carte americană nu numai că nu interesează, ci nici nu are acel procent minim al cererii care să  facă  vreun editor sau distribuitor de carte să  se implice. Aici  cartea e  şi ea un business, ca toate celelalte.
  Din perspectiva  a ceea ce aşteptăm de la  managementul românesc de carte dintr-o astfel de experienţă nu se poate decât  învăţa. Circulă destule vorbe privind participările româneşti păguboase  la  târgurile internaţionale de carte, încât nu  mai vreau să  pun  gaz  şi eu pe foc...

 

-   Am înţeles. Puteţi vorbi despre obsesiile scriitorului?

 

-    Obsesiile scriitorului  sunt, cred, coincidenţe care pot fi explicate   prin hazard. Noi, poeţii,  ne servim de anumite evenimente, întâmplări, fapte cotidiene într-o manieră alegorică, pentru a da în final o   interpretare imagistică a ceea ce ne preocupă până la obsesie, până la epuizarea  subconştientă a subiectului.   Am scris, spre exemplu,  un poem despre  absenţa care trebuia să  ateste  faptul că memoria  nu conservă de cele mai multe ori decât conţinuturi  subiective. Era şi acesta, prin asociaţie,  un motiv de a mă întoarce la copilărie, la inocenţa pierdută pentru totdeauna. Abia  atunci am  realizat că am venit în America nu pentru a-mi aminti, ci pentru a uita. Asocierea absenţei cu daturile unei memorii subiective este, în acest caz, exemplificatoare metaforic pentru statutul emigrantului care e pierdut dacă  nu priveşte înainte, ci îşi întoarce, aşa cum  am facut-o eu în cei 16 ani de America, privirea  înapoi, spre ceeea  ce am lăsat în urmă,  spre origini.

 

Interviu realizat de Lucia Dărămuş

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)