Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Interviu cu George ASTALOŞ

Din noul volum de interviuri - Mărturii dintre milenii (coperta jos)

 

Angela BACIU-MOISE

 

 

MOTTO:

Se spune de la o vreme că omenirea suferă de vitamine utopice. Alăturându-ne tânărului nostru homo technologicus, pentru care lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, ci ceea ce credem despre ele, ne aventurăm pe drumul sinuos al unor utopii în perpetuă actualizare: argoul, poezia, teatrul şi globalităţile efective ale organizării şi animării cetăţii moderne.”

„Sunt român de origine germană, familia mea fiind din Bucovina, nici măcar din Transilvania.”

„Mă pot considera unul din fondatorii teatrului românesc din nordul ţării.”

„Eu şi destinul meu suntem două belele puse cap la cap.”

 

 

 

Domnule George ASTALOŞ, ne revedem după un an – când am început dialogul nostru la Iaşi – aici, la Satu Mare, după premiera piesei Dumneavoastră, Robespierre din cadrul „Zilelor Frontiera Poesis ’98”. Când aţi scris textul şi cât aţi lucrat la această piesă?

 

Şi eu mă bucur că ne-am reîntâlnit, dragă Angela Baciu, aici la Satu Mare. Acum câţiva ani spuneam că a scrie o singură piesă istorică este un accident, a scrie două, e o aventură, dar a scrie trei, este deja un sistem, este o trilogie.

Cu un an înaintea Bicentenarului Revoluţiei Franceze, regizorul francez Pierre Lamy (fostul asistent al lui Lawrence Olivier, la celebrul Hamlet din 1947), care deja îmi montase două piese la Paris, m-a contactat, cerându-mi să scriu o piesă pentru festivalul Bicentenarului din 1989, ce urma să aibă loc în legendarul Rocamadour din centrul Franţei. După o uriaşă documentare în care a trebuit să parcurg circa 10.000 de pagini despre Revoluţia din 1789, am scris o piesă prezentată pe scena Bicentenarului sub titlul Nopţi rebele (numită mai târziu Eşafodul).

 

 

De la stânga la dreapta: Angela Baciu-Moise, D-na Astalos, D-nul Astalos, D-nul Corneliu Antoniu - Galaţi, 2000

 la lansarea vol. publicistic "Mărturii la inceput de veac", de Angela Baciu-Moise 

 

Piesa mi-a adus titlul de Cetăţean de Onoare, ce mi s-a decernat la Rocamadour pe 14 iulie, Ziua Naţională a Franţei. Cunoşteam atât de bine evenimentele şi protagoniştii de la 1789, încât ştiam şi locul în care şefii revoluţionari, decedaţi după venirea la putere a Directoratului, au fost înmormântaţi. Ceea ce m-a surprins însă a fost faptul că după lecturile făcute, aveam o viziune foarte clară asupra artizanilor evenimentelor din 1789, dar, în ciuda faptului că Robespierre era una dintre cele mai marcante figuri ale Revoluţiei, despre el nu ştiam nimic, sau aproape nimic. Am colindat anticariatele, am cumpărat aproape tot ce s-a scris despre „marele nervos cu mască impasibilă”, cum l-au numit istoricii pe omul de la 9 Thermidor, şi am reînceput lectura.

În anul 1990 piesa despre Robespierre era gata, iar în 1991, avea loc premiera mondială. Găsirea reperelor dramatice a fost însă extrem de dificilă.

 

Domnule George Astaloş, se cunoaşte faptul că despre Danton, celălalt versant al Revoluţiei Franceze, începând cu Büchner, continuând cu Romain Rolland, trecând prin Camil Petrescu şi terminând cu polonezul Vajda, s-au scris cel puţin cinci texte. Care este frecvenţa pieselor despre Robespierre pe tabloul teatrului universal?

 

Pot spune că singura piesă jucabilă este Robespierre-ul meu, pentru că celelalte nu pot fi montate.

 

De ce?

 

Prima este scrisă de un irlandez care credea că radica­lismul ideologului Teroarei din Franţa poate regla diferendele extreme dintre statele suverane ale Commonwealt-ului. La aberaţia politică a irlandezului se adaugă şi faptul că textul nu are nici cea mai mică virtute dramatică sau spectaculară, motiv pentru care este citat foarte confidenţial dintr-un orgoliu justificat: un străin a scris despre un francez intrat în istorie. A doua piesă despre Robespierre a fost scrisă de Romain Rolland în 1939 (la 37 de ani după Teatrul Revoluţiei) o alegorie de peste 11 ore, demnă de opera din Peking în anii revoluţiei culturale. În fond, era replica parabolică a unui comunist fanatic (Romain Rolland), dată nazismului concurent, în plină ascensiune asasină.

Despre Robespierre nu s-a scris teatru pentru că, fiind şeful Convenţiei Naţionale (echivalentul funcţiei de Preşedinte de azi), ideologul Teroarei a reuşit să şteargă toate urmele vieţii lui particulare, „pe piaţa” restituirii istorice, cu mijloacele specifice dramaturgiei, numai verbul şi acţiunile tribunului. Ceea ce nu poate contribui la clădirea unei drame scenice. Nu mă îndoiesc nici o clipă că, dacă mercenarii realismului socialist de la Kremlin şi-ar fi procurat un minimum de date existenţiale despre idolul hege­moniei roşii, s-ar fi găsit imediat peniţele dramaturgice subalterne care să cânte binefacerile Teroarei.

Trebuie să subliniez faptul că, în franceză, cuvântul „teroare”, atunci când este raportat perioadei Robespierre, se cali­grafiază cu literă mare, ca termenii Evul Mediu sau Renaşterea. Eu am avut nemăsurata şansă de a găsi în Biblioteca Naţională două pagini olografe, scrise sub semnul efectului imediat, de deputatul Barras din Convenţie, după ce l-a cunoscut pe Robespierre.

 

Pentru că ne aflăm în incinta Teatrului de Nord din Satu Mare, spuneţi-mi vă leagă ceva anume de acest teatru?

 

Să spunem că da. Când s-a luat hotărârea ca Teatrul Maghiar din Satu Mare să cedeze jumătate din normele de exploatare a sălii şi a logisticii unei secţii româneşti ce urma să ia fiinţă, colegul meu de la Şcoala Germană din Bucureşti, Rimann, pe atunci unul dintre cei trei administratori ministeriali ce ţineau hăţurile teatrului românesc, m-a chemat la minister (vorbesc despre perioada faimoasei mele piese Vin soldaţii, în jurul căreia se făcea mare vâlvă prin cafenelele metropolei) şi m-a întrebat dacă vroiam să fac parte din grupul ce va pune pe picioare o secţie românească de teatru la Satu Mare.

Cine nu a auzit decât vag sau deloc despre mine, văzând că mă numesc Astaloş, numirea mea în grupul evocat, apare cel puţin bizară, dacă nu de-a dreptul ticăloasă.

Menţionez că sunt român de origine germană, familia mea fiind din Bucovina, nici măcar din Transilvania. Desigur, m-am dus la deschiderea secţiei române, unde directorul, un anume Raicu, a montat o piesă de Victor Eftimiu. Unica mea contribuţie la această intruziune în căminul creatorilor maghiari a fost organizarea unei expoziţii de pictură a fostului meu complice de nesupunere Florin Pucă, expoziţie pe care am organizat-o cu celălalt fondator al Teatrului de Nord, Nicolae Adam, exilat în Franţa de peste cincisprezece ani, un pictor cotat astăzi la Paris.

La banchetul de după premieră, eu şi Nicolae Adam am stat la masă cu colegii noştri maghiari, bând până dimineaţă, continuând piruetele alcoolice şi de spirit încă două zile. Aşadar, vreau să reamintesc, aşa cum am făcut-o şi cu alte ocazii, mă pot considera unul dintre fondatorii teatrului românesc din nordul ţării.

 

Cu puţin timp în urmă s-a încheiat Târgul de Carte de la Leipzig, ediţia 1998, dedicată României, unde ştiu că aţi fost invitat oficial. Cum a fost? Ce ecouri de la Café Capşa, Leipzig?

 

Presa românească prezentă la Leipzig a strălucit prin absenţa popularizării evenimentelor.

 

La ce vă referiţi concret?

 

Mă refer, desigur, la presa cotidiană, a cărei ignoranţă s-a exprimat în toată splendoarea ei. Dacă aţi citit comentariile apărute în diversele publicaţii din Bucureşti, aţi fost izbiţi de faptul că ziariştii noştri se scaldă în preistoria literei imprimate. Altfel spus, capacitatea lor de interpretare a fenomenului literar a rămas pe undeva, pe la începuturile anilor ’90, mulţi dintre autorii evocaţi în această presă bizară nu au mai scris literatură de cel puţin cinci ani. Spre deosebire de tristul decalaj dintre presa scrisă şi „realitatea din Târg”, jurnaliştii de la radio au realizat o restituire de excepţie a atmosferei şi a evenimentelor de la sărbătoarea cărţii din Leipzig.

 

Ce personalităţi marcante s-au aflat la acest prestigios Târg?

 

În primul rând, prezenţa preşedintelui Emil Constantinescu şi a ministrului nostru de externe Andrei Pleşu, care, fiecare la rândul său, au exprimat în alocuţiuni sintetice rolul complementar al creaţiei literare româneşti în Europa de după 1989 (Emil Constantinescu) şi evidenţa învestiturii României în concernul democratic european (Andrei Pleşu).

 

Ce evenimente literare de seamă au avut loc la târg?

 

Stimată poetă Baciu, evenimentele literare au fost multiple şi inevitabil diverse.

Evenimentul care a polarizat însă interesul marelui public şi al mass-media occidentală românească (televiziune) a fost lansarea excelentului volum de memorii ale preşedintelui Ion Diaconescu: Temniţa – Destinul generaţiei noastre. Este suficient să amintesc faptul că la lansarea Temniţei (la Cafeneaua „Capşa” din Lepzig, structurată ingenios de Mihai Oroveanu) au fost prezenţi: preşedintele României, Emil Constantinescu, academicianul Gabriel Ţepelea, ministrul Culturii, Ion Caramitru, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Laurenţiu Ulici, doamna Zoe Petre, prefaţatoarea Temniţei, doamna Maria Berza, diplomaţi, critici, scriitori, oameni de radio şi televiziune şi un numeros public german.

Al doilea eveniment, a fost lansarea de către Eminenţa Sa Ion Robu, Primatul Bisericii Romano-Catolice Române, a strălucitoarei exegeze Mircea Eliade, semnată de analistul Vili Danea, de la Institutul Teologic din Iaşi.

 

Cum a fost primită această interpretare dogmatică?

 

Bineînţeles, această interpretare dogmatică, cu caracter ecumenic, a atras în jurul standului editurii ieşene, care au avut iniţiativa publicării volumului, un mare număr de vizitatori printre care la loc de cinste s-a aflat academicianul Gabriel Ţepelea. Vreau să reamintesc că, împreună cu lansarea memoriilor preşedintelui Ion Diaconescu, volumul despre Mircea Eliade a cunoscut cea mai mare afluenţă de public.

 

Discutam, cu puţin timp în urmă, cu Domnul Nicolae Breban despre rolul şi locul literaturii române în Occident, Domnia sa răspunzându-mi că literatura română este foarte puţin cunoscută, aproape deloc. Mai mult, canalul franco-ger­man de televiziune „Arte” a prezentat, în cadrul emisiunii „Me­tro­polis”, o frescă a participării României la Târgul de Carte din Lepzig, comentatorii germani spunând că literatura română este foarte puţin cunoscută în Europa. Ce părere aveţi şi cum vi s-a părut totuşi acest târg de carte?

 

Mulţi scriitori au spus că acest târg a fost un fiasco românesc. Eu nu sunt de aceeaşi părere. La un târg de carte nu te afli ca să spui poezii, nu autorul este personajul principal, ci cartea sa. A fost o mare prezenţă a literaturii noastre la acest târg, România având rezervat nu ştiu câte sute de metri pătraţi pentru standuri, comparativ cu alte târguri unde România este destul de înghesuită.

Cei care susţin că acest târg nu a fost reuşit sunt, după părerea mea, nişte complexaţi care nu sunt în stare să facă mai nimic.

 

Să ne întoarcem puţin la evenimentele de astăzi, de la Satu Mare şi vă întreb cum vi se pare această ediţie 1998 a „Frontierei Poesis”?

 

În primul rând, mi se pare că are o extraordinară importanţă, pentru că prin aceste ediţii dispar distanţele geografice inerente dintre metropole şi satele marginal-frontaliere, ca să zic aşa; vreau să amintesc că marile întâlniri, ideile geniale se petrec pe culoarele acestor reuniuni, nu în şedinţele ei. Oamenii se întâlnesc, se cunosc, încep colaborări, unii se publica pe ceilalţi, deci, marea importanţă o are culoarul. Aceasta este prima ediţie la care particip, o ediţie bine organizată, de o mare calitate, iar George Vulturescu – directorul revistei „Poesis” şi organizatorul „Frontierei Poesis” îmi pare aşa, ca un erou, dacă a reuşit să facă să vină o serie de oameni importanţi, din atâtea ţări, din Franţa, Germania, Italia, Chişinău, foarte multe personalităţi adunate cu această ocazie, ceea ce înseamnă un lucru extraordinar, o muncă foarte mare, o atmosferă de întrepătrundere între indivizi şi diversele genuri ale literaturii.

 

Domnule George Astaloş, vă mulţumesc pentru acest dialog şi vă urez mult succes în continuare.

 

Şi eu vă mulţumesc, stimată doamnă, şi sper să ne revedem cât mai curând.

 

 

Angela BACIU-MOISE

24 septembrie, 1998 Satu Mare

 

 

În loc de încheiere...

 

Născut în zodia balanţei, George ASTALOŞ a debutat cu piesa „Vin soldaţii” (stagiunea ’68-’69, Teatrul Casandra – Bucureşti). În ’70 este încoronat cu aplauze şi primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru Vin soldaţii şi alte piese (Editura Eminescu).

În ’71, în Slovenia, fiind prezent la congresul PEN Club Internaţional, obţine din partea lui Pierre Emanuel de la Academia Franceză o bursă la Paris, unde scriitorul se stabileşte definitiv. După cinci ani i se acordă cetăţenie franceză (fără să renunţe la cea română). De asemenea, poezia sa este mult publicată în Franţa, Spania, Tunisia, Luxemburg, S.U.A., Canada, Belgia ş.a.

Cu ocazia festivalului de teatru dedicat Bicentenarului Revoluţiei Franceze, în cadrul căruia este prezent cu piesa Nopţi rebele, i s-a decernat titlul de Cetăţean de Onoare (Rocamadour/ iulie 1989). Este redactor-şef al revistei „Nouvelle Europe”, din 1972.

Piesele i-au fost reprezentate pe scene din Paris, Londra, Washington, New York (Televiziune/ NBC), Lyon, Ottawa, Copenhaga, Roma, Edmond etc.

 

Foto: Autoarea Angela Baciu-Moise (Bucureşti 2008), fotograf: Iulia Ganea (copyright)

Coperta volumului: "Mărturii dintre milenii"

 

   

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)