Interviu cu Ilie Șandru

Lut tare in suflet strașnic

 

Ioana D. Hares

 

Despre Transilvania cea frumoasa, despre civism, despre curatenie si credinte - in fine - despre o pana precisa, onesta si documentata intr-un interviu cu scriitorul si jurnalistul harghitean Ilie Sandru.

 

Cand ati descoperit ca va face placere sa scrieti si cand ati descoperit ca sunteti scriitor?

Greu de răspuns pentru a stabili un anumit timp în care am simţit plăcerea scrisului. Oricum, aceasta s-a întâmplat în timpul anilor de liceu – Şcoala Pedagogică Română  din Reghin (1949-1953). Atunci, participând la nişte concursuri şcolare (un fel de olimpiade, cum se numesc azi), am câştigat nişte diplome. Îmi amintesc că prin anii III sau IV, am creat o compunere având ca temă ,,Chipul ţăranului român în opera lui Mihail Sadoveanu”, pe care am susţinut-o – având nişte emoţii teribile! – în sala mare a Palatului Cultural din Reghin, în prezenţa unui numeros public. Nu-mi aduc bine aminte ce eveniment anume era, dar parcă era aniversarea zilei de naştere a marelui scriitor -5 noiembrie 1880-, care mi-a ramas astfel intiparita in minte pana astazi.

 

Foto: Ilie Sandru evoca in scrierile sale oameni si locuri din zona Harghitei

Cele întâmplate atunci au rămas în adâncul fiinţei mele, chiar dacă nu m-am gândit niciodată că voi fi autor de cărţi. Ca tânăr învăţător la Bilbor, am devenit un fel de corespondent voluntar al ziarului ,,Steaua roşie” din Târgu Mureş, singurul cotidian ce apărea în acea vreme. Între timp, urmând cursurile Facultăţii de Istorie-Filozofie - Secţia Istorie-Limbă şi Literatură Română -  pasiunea mea pentru aceste discipline s-a rafinat prin cunoaşterea operelor marilor istorici români şi străini, dar şi prin cunoaşterea marilor capodopere literare din literatura română şi literatura universală. Însă nu am îndrăznit să mă dedic scrisului. Târziu de tot, în jurul vârstei de 40 de ani, am acceptat, în sfârşit, să devin ziarist profesionist, lucrând, vreme de 15 ani, la cotidianul ,,Informaţia (Adevărul) Harghitei”. Dar cu foarte mari îndoieli, gândindu-mă că atunci când scrii ca să fie publicat, când scrii pentru alţii, adică, răspunderea pentru cuvântul scris este uriaşă.

În sfârşit, după ce am scris sute şi sute de articole, de toate genurile gazetăreşti (probabil vreo 5000), scrisul a devenit o obişnuinţă, dar şi o necesitate, un fel de chemare tainică spre maşina de scris. Dar nici măcar atunci nu m-am gândit să devin autor al vreunei cărţi. Au venit însă evenimentele din decembrie 1998 şi tot ce a urmat după ele. Am simţit  nevoia ca cele scrise în ziar, legat de ceea ce s-a întâmplat în Harghita, nu pot să trăiască doar o zi, în  nr. respectiv al ziarului, ci trebuie să rămână, să se constituie în nişte dovezi, în documente pe care posteritatea trebuia să le cunoască. Aşa s-a născut in 1995 prima mea carte de autor ,,Sub cumpăna veacului”. Titlul mi-a fost inspirat la cele două evenimente petrecute in aceasta paranteza a timpului; primul era Războiul de Întregire a Neamului (1916-1918), iar cel de al doilea Revoluţia din Decembrie 1989. Unul la început de veac, celălalt, spre sfârşit de veac.  Prima parte a cărţii este o proză cu caracter istoric, pe care aveam să o reiau la alte dimensiuni sapte ani mai tarziu în romanul ,,Binecuvântată a fost clipa...”.

 

Cum se vede scriitorul Ilie Sandru in oglinda?

Nici acum, după 17 cărţi scrise şi publicate nu mă consider un scriitor. De altfel, nu sunt nici membru al Uniunii Scriitorilor. De abia anul acesta, după foarte multe insistenţe ale unor prieteni-scriitori, am acceptat să-mi depun dosarul la Filiala din Braşov a Uniunii Scriitorilor. Că va fi acceptat sau nu, e chestiune care nu mă interesează absolut deloc. Oricum, mă văd ca un individ cât se poate de normal, cu un comportament obişnuit, atât în viaţa de familie, cât şi viaţa publică. Nu-mi face nicio plăcere când cineva mă laudă, fiindcă nu sunt convins că merit laudele respective. Nici nu mă afişez în faţă, ca să fiu văzut, din contră îmi place să rămân retras, aşa cum obişnuiesc şi când mă duc la biserică.

 

Cine este cititorul dvs?

,,Cititorul” meu, folosind singularul, este omul obişnuit. Nu am scris nimic elitist. Nu mă interesează prea mult părerea unora sau altora despre mine şi cărţile mele, cu toate că cititorii apreciază stilul meu curat, logic, expresiv şi documentat. Din această cauză, tirajul cărţilor pe care le-am scris este epuizat. Însă, recunosc, tirajele au fost modeste, ,,după buget”!

 

 

 

Povestiti-ne despre acele Carti-Rascruce in formarea dvs. Ulterioara.

Singurul răspuns pe care îl pot da este acela că rolul Cărţilor – a marilor capodopere din literatura română şi cea universală, a fost uriaş! Trebuie să fii conştient că nu poţi scrie  măcar un reportaj, dacă nu ai citit cat de mult din ceea ce este valoros în literatură. Se parte că mai nou ,,tinerii scriitori” au inversat lucrurile: scriu înainte de a citi! Este foarte grav. Lipsa culturii conduce la non-valoare, la pseuo-literatură. Mai ales în poezie, unde unii caută anume termeni alambicaţi, ilogici, anume spre a nu fi înţeleşi, crezând că astfel pot păcăli pe cititor. Şi, unii, îi chiar păcălesc...

 

Dezvaluiti-ne cateva dintre tabieturile scriitorului Ilie Sandru la masa de scris.

Ele nu exista! Cunosc foarte bine, că unii scriitori aveau într-adevăr deprinderi-ritual, aşezându-se la masa de scris la anumite ore din zi sau din noapte, scriind cu anumite instrumente, pe anumite coli de hârtie, cu o anumită cerneală, etc. La mine, nimic din toate acestea! Scriu, când simt nevoia că trebuie să scriu ceva. Iar aceste momente pot fi şi ziua, pot şi noaptea. Ele  sunt legate şi de inspiraţie. Oricum, de obicei prefer sa scriu seara, uneori până târziu, dar niciodată nu m-a apucat dimineaţa scriind. Cred că măcar o parte din noapte trebuie să fie rezervată odihnei. Eu am scris majoritatea cărţilor în vremea vieţii active, când lucram, deci aveam nevoie de nişte ore de odihnă nocturnă. Iar această viaţă activă am încheiat-o abia la 73 de ani, după 55 de ani de muncă.

 

Ce va inspira in a va mentine vii credintele si tonusul? E nevoie de timp, voinţă, curaj, şansă pentru a continua un act de creaţie?

Singura condiţie este sănătatea. Şi cea fizică, şi cea spirituală, intelectuală. Fără ele nu se poate face nimic, cu atât mai mult nu este posibilă creaţia literară.

 

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - indoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.
Pământul răspundea.

(Lucian Blaga, Pamantul)

 

Fiecare scriitor poarta taina creatiei lui. Ea se manifesta diferit si uneori se intampla ca cititorul fie educat sau predispus sa rezoneze la unele scrieri si sa ramana nepasatoar fata de altele. Care credeti ca este astazi statutul scriitorului si ce pericole ii ameninţă individualitatea?

Prin natura lucrurilor scriitorul îşi aşează gândurile, sentimentele, concepţiile sale despre lume şi viaţă, etc. în paginile cărţilor pe care le concepe. Că acestea plac mai mult sau mai puţin cititorilor, asta este o cu totul altceva. Scriitorul încearcă să convingă cititorul despre adevărul pe care îl promovează. Uneori reuşeşte, alteori, nu. Şi, cu siguranţă, nu toţi. Sunt mulţi cei ce scriu, puţini însă cei care rămân în conştiinţa opiniei publice. Nu toţi pot fi la înălţimea marilor scriitori. Cât priveşte condiţia scriitorilor contemporani români, din păcate nu este deloc strălucită. Ea este însă pe măsura valorilor literare pe care le creează. Fiindcă nu toţi cei ce scriu sunt şi scriitori. Am spus-o mai înainte, mediocritatea şi non-valoarea populează literatura română contemporană. Din păcate, nu ne putem mândri cu nici un nume care să se impună ca valoare adevărată. Cu ,,opere” precum ,,Balada chiuvetei” a lui Cărtărescu – cel mai titrat nume contemporan! -  nu ne putem mândi în faţa Europei.

 

7.  

Cum arata astazi agenda dvs. de lucru?

Când ajungi să nu mai ai nici un proiect pentru viitor, îneamnă că ai cam încheiat conturile cu viaţa, nu te mai gândeşti decât la ceea ce va fi după ea. Sau la nimic. Eu încă nu am ajuns în acest stadiu. Am 77 de ani, dar vreau să cred că încă mai am proiecte. Dacă e vorba doar de scris, pot să spun că am început două noi cărţi, poate vor fi două romane. Una poartă un titlu provizoriu ,,Aşa a fost să fie” şi este inspirată din întâmplări petrecute în cel de Al Doilea Război Mondial. Cealaltă - tot cu un  titlu provizoriu - ,,Un leagăn mai aproape de cer” va fi reluarea subiectului din romanul ,,Binecuvântată a fost clipa...”, dar la dimensiuni mai ample. Că le voi şi putea duce la bun sfârşit, asta este cu totul altceva. Fiindcă nimeni nu mai ştie până mâine ce se va alege şi de noi, vorba unui poet. Oricum, ca şi până acum, eu rămân credincios aceluiaşi scop: de a aduce în atenţia cititorilor personalităţi importante din istoria neamului nostru. De aceea, eroii cărţilor mele sunt în majoritatea lor oameni care au trăit în realitate si doar ceea ce se întâmplă am cernut prin fictiune. Dacă nu ar fi aşa, cartea ar deveni o simplă redare fidelă a realităţii, o stire. Un creator autentic de literatură, recreează o viata intr-un destin ce se naşte şi trăieşte numai în paginile cărţii, dar aceasta trebuie să pară pentru cititor la fel ca cea reală.

Domnul Ilie Sandru dedica aceasta monografie istoricului literar Octavian Codru Tăslăuanu, nascut in satul de munte Bilbor si care a insistat asupra zestrei valorice a patrimoniului popular autentic: „Sfătuiesc pe toţi cei cotropiţi de... necazuri, să se pogoare câteva zile în mijlocul poporului şi-i asigur că vor întineri sufleteşte. Vor uita toate nedreptăţile şi se vor apuca cu puteri proaspete de întruparea visurilor ce-i frământă..."

 

Reportajele, portretele si articolele reunite in volumele “Sub cumpana veacului” (1995) si ”Oameni si locuri din Calimani” (2000) sunt o cronica vie a Transilvaniei, filtrata prin propriul dvs. destin.  De asemenea, ati improspatat memoria cititorilor cu amintirea unor personalitati din nordul Harghitei, importante pentru cultura nationala. Ati simtit ca aduceti dreptate prin publicarea acestor romane? Povestiti-ne putin despre aceste proiecte dragi dvs.

Cărţile la care faci referire ,,Sub cumpăra veacului” (1995) şi ,,Oameni şi locuri din Călimani” (2000) sunt cărţile mele de început, născute din experienţa jurnalistică. De altfel, cred că este aproape obligatorie această experienţă, mai ales pentru un viitor prozator. Atunci îşi poate el încerca talentul - ,,condeiul”, cum se spune - în subiecte specifice reportajului gazetăresc, care poate deveni un reportaj literar, dacă gazetarul are această chemare. Partea I din prima parte este un fel de mini-roman, din care avea apoi să se nască, mai târziu, romanul istoric ,,Binecuvântată a fost clipa...” (2002), inspirat din realităţile Primului Război Mondial, respectiv din participarea României la Războiul de Intregire a Neamului (1916-1918). În acelaşi timp, descoperind cele două mari personalităţi ale ţării care s-au născut pe aceste meleaguri, nu puteam rămâne indiferent faţă de acestea, cu atât mai mult cu cât peste una se aşternuse colbul uitării aproape totale – Octavian C.Tăslăuanu (1876-1942), născut în Bilbor; cealaltă, patriarhul Miron Cristea (1868-1938), născut în Topliţa. Celor doi le-am închinat câte un studiu monografic: lui Tăslăuanu în 1997, iar lui Miron Cristea în 1998. Pentru fiecare am scos cea de a doua ediţie, ,,revăzută şi adăugită”: patriarhul Miron Cristea în 2008; Octavian C.Tăslăuanu în 2012.

La Alba Iulia, dupa citirea Declaratiei de Unire episcopul Iuliu Hossu l-a imbratisat pe episcopul Miron Cristea – viitorul patriarh al Romaniei - spunand: ”Pe cum ne vedeti azi imbratisati frateste, asa sa ramana imbratisati pe veci toti fratii romani!”

 

Pe langa legatura emotionala, aratati mereu loialitate si civism in atitudinea pro-statutul romanilor transilvaneni. Ce v-a nemultumit cel mai tare in lupta pentru pastrarea constiintei nationale: amenintarea limbii romane sau anumite valori politice nedemocrate, pasivitatea celor aparati?

Chestiunile Ardealului şi problemele minoritarilor unguri au fost chestiuni care m-au preocupat permanent. Evident, nu am putut rămâne indiferent faţă de provocările iredentismului şi revizionismului maghiar, care fabulează tot felul de invective la adresa statului şi poporului român, umblând cu jalba-n proţap pe la toate ,,curţile europene” ca să se plângă de ,,nedreptăţile istorice” făcute la adresa poporului maghiar, prin Tratatul de la Trianon, dar şi pentru ,oprimările” şi ,,suferinţele” pe care ungurii transilvăneni le suferă din partea ,,puterii române de ocupaţie”. Două dintre volumele mele cuprind articole legate de această problematică: ,,O stafie bântuie prin Ardeal” (2005) şi ,,Alte măşti aceeaşi piesă, Alte guri aceeaşi gamă” (2009).

 

Academiceanul Mihai C. Bacescu spunea că „o patrie iubită se recunoaște din prima vedere fiindcă este o patrie curată, nepoluată, care arată frumos și primitor, indiferent că-i săracă sau bogată, că în ea auzim o singură limbă sau mai multe”. Sunteti de acord cu aceste ganduri?

Sigur că sunt! Numai că Patria trebuie să fie socotită aşa de către toţi fiii săi,  indiferent de etnie şi de limbă materna.

 

Ioana D. Hares