Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

INTERVIU CU IOAN ALEXANDRESCU*

Dimitrie BĂLAN

 

 

- PROFESOR DE EDUCAŢIE FIZICĂ

- SPORTIV  DE PERFORMANŢĂ

- ANTRENOR EMERIT

- PREŞEDINTELE CLUBULUI SPORTIV „CRIŞUL” ORADEA

- VICEPREŞEDINTELE FEDERAŢIEI ROMÂNE DE POLO PE APĂ

- CETĂŢEAN DE ONOARE AL ORAŞULUI ORADEA (POST-MORTEM)

 

„"Singurătatea alergătorului de cursă lungă…"

 

 - Ne cunoaştem de-o viaţă, dragă Nelu. Cam de prin 1966, când ai venit la Oradea, ca să joci polo la "Crişul". Eşti ardelean…

 

- Depinde. M-am născut în 29 octombrie 1941, la Ocna Mureş. Aşa că sunt ardelean. Dar când am împlinit patru luni, am devenit bucureştean. Am făcut şcoala generală şi Liceul „I.L. Caragiale” în capitală. Încă de pe băncile şcolii elementare, m-am apucat de sport. Am început cu înotul şi, în paralel, mai făceam canotaj, box şi handbal.

 

- Nu ştiam că ai făcut box. Ne-am certat de atâtea ori… Dacă ştiam, eram mai prudent…

 

- Nu trebuie să-ţi faci probleme. Ai văzut că am făcut polo şi… nu te-am băgat la apă. De altfel, mă gândesc că tu te tragi din acelaşi oraş cu timişoreanul Johnny Weismüller, celebrul Tarzan, şi mai mult ca sigur că s-a lipit şi de tine înotul. Eu am rămas statornic primei pasiuni, înotul, şi apoi polo-ului. De fapt, ca boxer, am avut o accidentare la braţ şi medicul mi-a recomandat să mă las de box, implicit şi de handbal. De altfel, am avut şi o motivaţie mai concretă. Atunci am câştigat un concurs şi, din banii cu care am fost premiat, mi-am cumpărat primii pantaloni lungi. Eram foarte încântat de mine.

 

- Apropo, cu ce se ocupau părinţii tăi?

 

- Înainte de război, părinţii mei erau proprietarii unor restaurante din Bucureşti, pe care le-au pierdut la naţionalizare. Astfel, tata a ajuns să fie contabil la unul din restaurantele care îi aparţinuseră. Mama era funcţionară la Teatrul Naţional. Am o soră, Suzana Alexandrescu, care lucrează la Federaţia Română de Baschet. Sunt căsătorit cu Maria Vulişici, profesor universitar la Universitatea orădeană, la facultatea de filologie. Ea este autoarea unor cărţi de specialitate. Am doi copii. Fata, Ioana, care e născută în 1975, a terminat, ca şefă de promoţie, Facultatea de Litere din Cluj. A obţinut o bursă pentru masterat şi doctorat, de doi ani, la Barcelona. Chiar astăzi vine acasă. Băiatul, Mihnea, născut în 1979, este student la drept în ultimul an1.

 

- Am observat că uneori soţia ta mai apare şi cu numele de dinainte de a se mărita. Adică, Maria Vulişici-Alexandrescu. Aşa este şi în buletin?

 

- Nicidecum. Fără să fac pe orgoliosul, îmi poartă numele, aşa cum a fost stabilit la primărie şi la biserică. Doar ai fost la cununia noastră religioasă şi la nunta noastră. Mia publicase încă înainte de acest eveniment lucrări ştiinţifice de specialitate şi, normal, semnate cu numele anterior căsătoriei. Mai târziu, a scos lucrări şi cărţi din domeniul ei de specialitate şi le semna, pentru a se putea face corelarea de rigoare, Maria Alexandrescu-Vulişici.

 

- Ai reuşit să-ţi câştigi existenţa ca înotător şi mai ales ca poloist?

 

- Am practicat sportul ca o meserie. Am făcut şi Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Oradea, în 1974, dobândind o dublă specialitate, profesor de educaţie fizică şi antrenor.

 

- Te-aş ruga să recapitulăm puţin cariera ta sportivă…

 

- Trec peste perioada debutului şi a performanţelor la înot şi precizez că, între 1955 şi 1959, am jucat polo la Rapid Bucureşti, în Divizia B, apoi Rapidul a promovat în A. În continuare, am jucat la CCA (Casa Centrală a Armatei), actualmente Clubul Steaua. În 21 ianuarie 1966, am venit la Crişul Oradea, unde sunt şi acum. Dar jucător de polo am fost numai până în 1975. Atunci, cu diploma universitară în buzunar, am devenit şi antrenor la echipa al cărei ctitor am fost şi eu, Progresul Oradea, apoi iar la Crişul, unde am parcurs drumul de la antrenor de juniori la antrenor de seniori, vicepreşedinte şi preşedinte. Cum s-ar spune, am stat la… coadă.

 

- M-ar interesa care au fost performanţele tale cele mai importante?

 

- Am înotat, în 1960, suta de metri liber în 59,4 secunde într-o ştafetă care a dobândit titlul de campioană. Apoi, am fost de mai multe ori selecţionat în lotul naţional de polo. Am câştigat de două ori titlul naţional de polo cu Crişul. Actualmente sunt vicepreşedinte al Federaţiei Române de Polo şi am titlul de antrenor emerit.

 

- Am impresia că, pentru a deveni jucător de polo, obligatoriu trebuie să treci şi prin înotul de performanţă. E adevărat?

 

- Ai sesizat bine chestiunea. În vremea mea, vorbesc de deceniile şase şi şapte, când eram tânăr şi capabil de efort mărit, majoritatea poloiştilor erau şi performeri în nataţie. Excelenţi jucători de polo, ca Zahan sau Alexandru Popescu şi alţii, au fost şi campioni de nataţie.

 

- Din propria mea experienţă de înotător cu performanţe modeste, ştiu că la un antrenament trebuie să parcurgi distanţe enorme, mulţi kilometri. Aceasta înseamnă ore întregi de tăcere, de singurătate. Cred că e greu de suportat acest prag psihic.

 

- Este vorba de un efort intens şi de durată, extraordinar. Astăzi, oricum, marii performeri de înot au un ritm de antrenament şi mai susţinut decât înainte, precum şi o intensitate extraordinară. Ei trebuie să fie construiţi psihic foarte bine pentru a putea rezista acestor condiţii. E un sport foarte monoton. Ore întregi nu vezi altceva decât bilele de marcaj ale culoarului cum „lunecă” pe lângă tine. E, cu adevărat, ca în filmul lui Curtennay, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă"… N-ai orizont, n-ai peisaj. E ca "proba tăcerii" la astronauţi. Nu întâmplător, mulţi înotători care puteau face performanţe de mare excepţie în nataţie, având dotarea fizică necesară, au trecut la polo, unde, totuşi, până la un anumit punct, este vorba de o joacă. Poate chiar de aceea majoritatea performerilor din nataţie sunt… performere. Băieţii "se consolează" cu jocul de polo.

 

- N-ar fi bine să pună cineva şi problema polo-ului feminin?

 

 - Nu-i exclus. 

 

- N-ai ajuns niciodată la pragul în care să spui: "Gata! M-am săturat! Până aici!"?

 

- Am avut momente când simţeam că sunt la limita puterilor. Însă nu uita că sportul e indisolubil legat de voinţă. Ca atare, eu nu pot concepe viaţa fără polo. Am ajuns ce-am ajuns prin sport, prin polo. Sigur că şi motivaţia materială m-a atras, ca şi pe colegii mei, în acceptarea suprasolicitării din sportul de performanţă, a sacrificiilor aferente. Pe când eram la Rapid, după 3 ani, am şi ajuns în lotul naţional de juniori. Ceea ce, fireşte, aducea anumite beneficii materiale şi satisfacţii spirituale. Printre acestea, aş aminti deplasările în străinătate. Ce însemna în România acelor ani o plecare în altă ţară? Pentru cei  mai mulţi cetăţeni, un adevărat miraj. Chiar dacă mergeam numai la Sofia, Budapesta, Moscova sau Berlin, tot era ceva. Muzee, teatre, oameni… Un orizont mai larg şi, pecuniar vorbind, mici afaceri…

 

- Ca preşedinte, ca antrenor, dispui de fonduri cu  care să răsplăteşti efortul sportivilor din subordine?

 

- Ştii bine că nu. Pentru cei care au atins deja performanţa se mai găseşte câte ceva din bugetul propriu şi din unele sponsorizări. Dar orice actual performer a trecut şi printr-o etapă anterioară, cum se zicea "performanţa de masă". Adică, încă nu performer, dar nici diletant. Un grup de sportivi la care am descoperit talent, voinţă şi capacitate fizică pentru performanţă, încă nu-i constituit din performeri. Ca să ajungă, trebuie să facă eforturi imense. Ei bine, pentru aceştia nu am aproape nimic disponibil. Şi nu-i drept. Îi văd pe aceşti copii care vin la antrenament. Uneori, observ că nu-s prea sătui, că n-au prea mâncat. Cu greu reuşesc să procur o ciocolată… Este vorba de o pepinieră, care nu se bucură de consideraţia necesară. Pe vremuri, chiar şi la micile performanţe de juniori, eram răsplătiţi cumva. Exista o politică de stat pentru promovarea sportivilor, pornind de la sportul de masă. Se asigura şi o supraalimentaţie corespunzătoare. Fac comparaţie cu celelalte ţări, pe atunci socialiste: Polonia, RDG, URSS, Ungaria, pe unde am fost. Alimentele erau mai scumpe decât la noi. Drept e că noi stăteam mai prost la diverse aparate audio-vizuale, de uz casnic, motociclete şi autoturisme particulare, chiar şi la haine.

 

- Dincolo de viaţa sportivă, de profesie, am impresia că eşti un om care poate spune şi el că, "din tot ce este omenesc, nimic nu mi-e străin". Cum ai trăit şi în această zonă?

 

- Întrebarea este foarte grea, pentru că nu pot sintetiza doar în câteva cuvinte o viaţă de om, cu toată încărcătura ei. Oricum, principala mea preocupare, pentru care am făcut şi sacrificii, dar mi-a conferit şi mari bucurii, a fost, fără îndoială, sportul. În paralel, era şi "viaţa a doua". Fireşte, familia era pe primul plan. Însă mai exista ceva. Încă de pe vremea când eram în Bucureşti, dar şi aici, la Oradea, mi-a plăcut foarte mult mediul artistic. M-am împrietenit cu actori, ziarişti, intelectuali din alte domenii, cum eşti tu, cum era Jean Săndulescu, Gheorghe Moldovan, Vasile Spoiala, Nicolae Chidioşan, dr. Pop Iancsi, ing. Stamatiu, ing. Dorel Chişiu, ing. Straciuc şi mulţi alţii. Agapele noastre de atunci erau prilej de discuţii interesante, elevate, şi mai puţin pentru a mânca şi bea bine. Anturajul actoricesc m-a determinat să frecventez teatrul. La rândul lor, actorii veneau la  competiţiile noastre… Anturajul m-a obligat să trec de la o lectură întâmplătoare la una sistematică.

 

- Există o prejudecată pe care aş dori s-o demitizăm împreună, măcar în parte, pentru că, fireşte, există şi excepţii. Să mă explic. Mulţi cred că a face sport înseamnă doar  să ai voinţă şi muşchi. Inteligenţa şi cultura, în concepţia unor "preţioşi" ar rămâne apanajul altora, nu al sportivilor. Sincer, eu nu cred aşa ceva, dimpotrivă, acum când sportivii sunt atât de mediatizaţi, se vede foarte bine "ce le poate mintea"…

 

- Îţi mulţumesc că apreciezi astfel lucrurile. Ai înţeles acest lucru şi pentru că ai făcut şi tu sport. Desigur, au existat şi sportivi mai săraci cu duhul, poate, mai precis spus, mai puţin şcoliţi, întrucât performanţa nu le dădea prea mult timp pentru învăţătură. La prejudecata de care vorbeai, în mare măsură, a contribuit şi presa, care nu reflecta decât performanţa sportivă, nu şi omul, iar percepţia publicului larg era pe măsură. Mai ales acum, după decembrie '89, am reuşit să-i cunoaştem mai bine pe sportivi, prin portrete, prin interviuri, printr-o mediatizare de înaltă profesionalitate. Câtă admiraţie ne stârnesc sportivi ca Ion Ţiriac, Gabriela Szabo, Cornel Dinu, marile noastre gimnaste şi alţii, când răspund inteligent şi cursiv la întrebările puse de reporteri! Şi apoi mai vedem clar că, datorită inteligenţei şi spiritului de competiţie, mulţi sportivi s-au afirmat cu succes în afaceri.

 

Printre foştii sportivi, avem mulţi jurişti, medici, profesori, ofiţeri de carieră, politicieni, diplomaţi, chiar şi miniştri. Mulţi, după ce au terminat cu sportul, au devenit ziarişti redutabili, crainici sportivi, actori de teatru şi film. Numai că lumea, înainte, nu prea ştia aceste lucruri. Altfel spus, un sportiv, dacă nu este dotat cu o inteligenţă nativă şi, fireşte, cultivată pe parcurs, nu mai poate face, la ora actuală, performanţă de înaltă valoare. Pentru a aborda strategic, tactic, tehnic, psihic ş.a.m.d. o competiţie sportivă, trebuie să fii inteligent şi citit. Şi asta nu numai în şah… De altfel, orice s-ar spune, muşchii sunt coordonaţi de creier. Ilustrativ ar fi chiar exemplul echipei de polo Crişul, care e o echipă de top, împreună cu profesionistele Steaua, Dinamo şi Rapid. În lotul nostru avem 13 studenţi care-şi fac treaba la Universitate. Şi aş mai adăuga ceva: e o chestiune de inteligenţă să poţi descoperi în propriul tău "eu" latura care îţi va fructifica cel mai bine capacitatea ta de a realiza ceva în viaţă.

 

- Norocul joacă un rol important în sport? Punctual, vreau să mă refer la schimbarea lui Piţurcă cu Jenei, om pe care îl apreciez enorm şi care şi-a dovedit capacitatea în fotbalul românesc. Piţurcă a condus, aş spune glorios, echipa în preliminariile C.E. Era şi purtător de noroc… în afara competenţei profesionale. Apropo de noroc, mă gândesc şi la vopsirea părului băieţilor noştri la Mondiale…

 

- Noi vedem fenomenul fotbal din afară. Motivaţia reală a schimbării lui Piţurcă sau a vopsirii părului nu este cea apărută în presă. Fotbalul este un fenomen social cu foarte multe ascunzişuri, la care publicul larg nu are acces. Tainele sunt păzite cu străşnicie. În "subteranul" fotbalului însă, există foarte mulţi bani, iar într-o ţară în care sunt oameni care câştigă 40 de dolari pe lună, cei  care câştigă de 1000 de ori mai mult trebuie să ştie să-şi ferească bine comorile. Fotbalul e o lume esoterică, păzită de ochii indiscreţi a milioane de oameni… Astfel că, neiniţiaţii, percep o cu totul altă imagine, iscusit alimentată de mass-media. Mai auzim câte ceva şi noi, cei neiniţiaţi, la câte un şpriţ, dar cu valoare de bârfă. În total, în ţară sunt vreo 30-40 de antrenori de fotbal redutabili. Iar când e vorba ca FC Bihor să pună un antrenor, nu-i de găsit cu una, cu două. Chiar cu câteva minute în urmă m-am întâlnit cu Gigi Alexandrescu, care mi-a spus că are o sarcină deosebit de grea. Şi el este un băiat deştept, priceput în astfel de chestiuni, căruia i se potriveşte perfect treaba pe care şi-a asumat-o ca preşedinte. El are multă mobilitate în gândire, cu bătaie lungă, cu gândire de perspectivă.

 

- Am observat în timp că atât foştii militari, cât şi foştii sportivi, care au îmbrăţişat afacerile, au devenit manageri foarte buni.

 

- Da, desigur. Depinde totuşi la cine te referi. Uite, Oţelea a fost şi un sportiv deosebit, şi un manager deosebit. Totuşi, acum are câteva probleme pe care cu greu le va rezolva. Ar fi bine să dai un exemplu…

 

- De pildă, domnul Vizer, care, ce-i drept, militar n-a fost, în schimb a făcut sport. Oare practica sportului nu a fost şi un exerciţiu bun pentru competiţia în afaceri, un alt fel de „concurenţă”?

 

- Vizer a fost şi este un manager de excepţie. În primul rând, a reuşit datorită unei seriozităţi deosebite. Chiar şi în abordarea fenomenului sportiv, aş zice că manifestă o seriozitate ieşită din comun. Şi, desigur, pe lângă seriozitate, are un deosebit de ascuţit simţ al afacerilor, care-l ajută să ştie cu cinci minute mai devreme care va fi mersul lucrurilor în domeniul pe care doreşte să-l abordeze. Oricum, fără îndoială, spiritul de competiţie duce şi la performanţa din afaceri. De altfel, spiritul de competiţie te ajută tot timpul în viaţă. Spre exemplu, dacă legea îţi dă posibilitatea să te pensionezi, n-o faci. Exemplul e mai la îndemâna vârstei noastre. Când eşti înfrânt, îţi aduci aminte de anumite dictoane, care te remontează, "Acum am pierdut o bătălie, dar n-am pierdut războiul…". Ţine atât de sport, cât şi de arta militară. Ca şi-n aceste două elemente ale vieţii, totul este să nu te dai bătut.

 

- Aş fi curios să ştiu dacă în viaţă ai avut şi astfel de momente în care n-ai păşit numai pe asfalt.

 

- Evident. Ca şi tine, ca şi ceilalţi, am avut şi eu momente de bucurie, momente de deziluzie, de cumpănă… Am reuşit să le surmontez datorită faptului că nu m-am lăsat… La formarea acestui tip de caracter contribuie şi sportul. Mi-am impus să continui, să nu mă las dat la o parte. Am răspuns numai pe jumătate la întrebarea cu militarii şi sportivii. Managerii, în paralel cu cele două categorii, după ce au abandonat aceste vocaţii, au avut succes şi în afaceri. Sigur, pentru că şi manageriatul presupune o luptă şi, poate, nu tocmai cea mai uşoară. Bineînţeles, există şi excepţii. Aşa că nu trebuie privită chestiunea liniar. Şi sportul, şi armata, pot reprezenta o şcoală bună pentru afaceri. În domeniile enumerate, te antrenezi în a fi fair-play, a fi punctual, a fi disciplinat. Ba chiar şi bunul simţ trebuie să fie un element de calitate pentru un manager adevărat. Şi nu glumesc, pentru că în armată se salută, există o politeţe destul de riguroasă. Nu te mai miri astăzi, când vezi că foştii elevi, care încă nu s-au bărbierit pentru prima oară, aşteaptă să-i saluţi. Mai sunt şi altele. Scularea de dimineaţă, un regim impus sau autoimpus. Cunosc miliardari care ajung dimineaţa primii la sediul firmei lor.

 

- Viaţa unui manager adevărat, chiar dacă dispune de mulţi bani, nu este chiar foarte uşoară… Te-ai apucat şi tu de afaceri. Cum ai reuşit?

 

- Nici o viaţă nu este prea uşoară. M-am apucat de afaceri, e drept, dar n-am înregistrat succese prea mari, din simplul motiv că nu mi-am ales bine oamenii. Tributul l-am plătit cu zâmbetul pe buze. Am făcut afaceri cu prieteni, cu cunoştinţe pe care nu le cunoşteam aşa de bine cum mi-am închipuit. A fost o pornire foarte bună, care mi-a dat speranţa că vom reuşi destul de bine. Am avut "ghinionul" de a pleca la Olimpiada de la Barcelona în 1992 şi am lăsat nişte acte care trebuiau finalizate, pentru a intra în parteneriat cu o bancă elveţiană. Cei care trebuiau să se ocupe de finalizarea acestora le-au neglijat.

 

- Te-ai mai apucat de aşa ceva după experienţa prin care ai trecut?

 

- N-am mai făcut deloc afaceri, însă, dacă s-ar ivi ceva, n-aş ezita să m-apuc din nou, dar singur sau, cel puţin, într-un sistem în care eu să ţin frâiele în mână. După experienţa acumulată, mă feresc să-mi iau un tovarăş de afaceri dintre prieteni. Ori eu îl pierd, ori el mă pierde pe mine. Şi aşa am prea puţini prieteni la vârsta actuală. De mulţi m-a despărţit viaţa, au plecat în străinătate sau chiar au murit.

 

- Apropo de prieteni… Cred că ţi-ai făcut foarte mulţi în viaţa ta de sportiv.

 

- Am avut mulţi prieteni sportivi şi mai am, deşi ne întâlnim mai rar. Îmi amintesc cu mult drag de ei. Un coechipier de-al meu din Bucureşti, care trebuia să vină împreună cu mine la Oradea, la Crişul, Traian Fleşeriu, a murit într-un accident de motocicletă la 24 de ani. Bela Lengel, coleg şi prieten bun, a murit într-un accident groaznic. Lor li se alătură Nicolae Rujinschi şi Imre Bacsi, respectiv antrenorul Freund, care au avut o mare influenţă asupra mea. Băiatul lui Freund este chirurg în Berlinul occidental. M-am întâlnit anul trecut cu el şi m-a invitat să bem "un metru de bere". Ne-a dus într-o berărie imensă, pe două nivele. Localul mi-a adus aminte de Hitler şi berăria bavareză în care a pornit la drum. Cu ocazia aceasta am învăţat ce înseamnă un metru de bere. Adică, o scândură de lemn pe care paharele erau puse în nişte lăcaşuri, iar lungimea era de un metru, respectiv reprezentând suma tuturor diametrelor aşezate în linie. Alţi colegi de-ai mei, evident şi prieteni, cu care am jucat pe vremuri la CCA, sunt acum antrenori cunoscuţi în străinătate, eu fiind unul din puţinii care am rămas în ţară. I-aş aminti aici pe Nicolae Firoiu, care mi-a fost coleg de cameră în turnee sau cantonamente, care actualmente este managerul general al polo-ului din Germania, cu titluri europene, olimpice şi mondiale în palmares; Cornel  Mărculescu, care este director la FINA (Federaţia Internaţională de Nataţie Amatori), care se ocupă nu numai de înot, ci şi de polo, sărituri în apă, înotul sincron… Are un salariu modest de… 150.000 de dolari pe an, are sediul la Lausanne…

 

- Dacă ţi-ai propune să antrenezi o echipă străină, ai găsi la ora actuală una?

 

- Nu prea cred. Eu m-am despărţit deja de condiţia de antrenor de 13 ani, din 1987. De atunci am trecut în spatele biroului. A fi antrenor la o echipă mare, înseamnă să fii mereu în miezul lucrurilor. N-aş zice că pentru mine, chiar şi la vârsta mea, ar fi un tren pierdut, pentru că aş rămâne cu un gust amar… Cred că mai bine mi-ar sta acum, decât ca antrenor, într-o funcţie inventată mai recent în fotbal, director tehnic. Poţi să vii cu strategia. Cu lipsa mea de continuitate, fără îndoială că, dacă ar fi să reîncep ceea ce am întrerupt, aş plăti un tribut. Trebuie să fii conştient că tinerii prind mult mai repede, intuiesc mai rapid, sunt mai vivace… Poate mi-ar place, dar concret nu-mi pun problema să mai antrenez nici în ţară, nici în străinătate.

 

- Cum rezistă sportivii, moralmente, atunci când sunt nedreptăţiţi de arbitraj?

 

- Există regulamentele, care trebuie respectate. Îmi face impresia că până în '89 ele erau respectate mai mult. Şi în viaţa de toate zilele (legile), şi în sport. Erau şi atunci furturi. Nu chiar pe faţă, ca acum. În prezent, nu se mai miră nimeni că se fură milioane de dolari, pentru că ne-am obişnuit. Dar sportivul nu s-a prea obişnuit cu furtul şi, în consecinţă, are reacţii, uneori violente, pentru că el consideră că un arbitru de acest fel îşi bate joc de munca lui, care, în fond, este epuizantă. În general, nu sunt tolerate ieşirile de acest fel, nici ale arbitrilor, nici ale jucătorilor. Există unii arbitri care au "simpatie" pentru unele cluburi, cum ar fi Dinamo, Steaua şi Rapid. Jucătorul reacţionează, iar rigorile regulamentului se aplică mai mult sau mai puţin, în funcţie de "preferinţele" forurilor competente, fiind suspendat sau nu. Îngrijorător este faptul că, de multe ori, la eşecuri, jucătorii, antrenorii, conducătorii de club sunt tentaţi să dea vina pe arbitri, nesocotind propriile lor deficienţe. Sigur că şi arbitrii greşesc, pentru că şi ei sunt oameni, dar uneori o fac cu intenţie.

 

- În ce măsură crezi că aceste aspecte, precum şi altele, au impietat asupra unor performanţe româneşti, în special în sporturile de echipă?

 

- Cu ani în urmă, handbalul românesc, pe plan european şi mondial se afla altundeva, mai sus decât acum. Chiar şi în baschet şi polo se lupta cu "marile puteri" din sportul mondial, de la egal la egal. Sunt de părere că, mai ales după '89, oamenii fiind mai liberi, mai descătuşaţi, între conducători de cluburi, jucători, precum şi arbitri, s-au ivit mai multe contradicţii. Aceasta a condus la scăderea eficienţei şi a spectacolului sportiv.

 

- Să ne-ntoarcem la clubul "Crişul". Care sunt disciplinele sportive care se mai practică aici?

 

- La ora actuală, avem un singur joc sportiv de echipă: polo. Mai există secţiile de atletism, box, judo, radio-amatorism, aeromodelism, scrimă, haltere şi şah. „La conservat” ar mai fi încă patru secţii, baschet, sărituri în apă, înot şi tenis de masă. Nu prea avem antrenori. Dar din acest an, 2001, chiar acum în ianuarie va veni fosta recordmană Monica Groza, care se va ocupa de secţia de înot. Clubul „Crişul” este un club departamental, aparţinând de Ministerul Tineretului şi Sportului, care a avut în momentul în care l-am preluat ca preşedinte, 9 secţii. A ajuns la 14 şi s-a redus la 10, deoarece suntem într-o conjunctură financiară destul de grea. Aşa că, banii se duc pe marea performanţă, nicidecum, din păcate, pe asigurarea unei pepiniere pentru viitor.

 

- În încheiere, te-aş mai întreba: ce-şi doreşte pentru clubul său cel care, în cadrul acestuia, a dobândit unul dintre puţinele titluri de antrenor emerit de polo?

 

- Nu mai am până la pensie prea mulţi ani. Dar în cei câţi mi-au mai rămas, doresc să depun toate diligenţele să pregătesc în aşa fel clubul încât acesta, după plecarea mea, să poată continua seria de succese pe care le-a avut până acum şi chiar să obţină altele şi mai răsunătoare.

---------------------------------

 

[1] La ora apariţiei acestei cărţi, Ioana este cadru universitar la Universitatea din Oradea, iar Mihnea jurist. (N.A.)

 

Dimitrie BĂLAN,

OAMENII CETĂŢII

(48 de interviuri),

Editura ARCA, Oradea, 2006, 328 pagini

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)