Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

INTERVIU CU IOAN EVU,

POET ŞI CANTAUTOR

 

Maria Diana POPESCU

Prezentarea grafică de Roca

 

 

„IMAGINEA EROULUI CARE IA SINGUR VALUL ÎN PIEPT A DEVENIT DE MULT ANACRONICĂ”

 

Maria Diana POPESCU: Domnule Ioan Evu, arătaţi-mi unde aţi ajuns cu muzica şi cu poezia. Am dat de curînd peste „canonul” sonor al „cenuşii vorbitoare”. Sînteţi vocea care se aude din ce în ce...

 

Ioan EVU: Să înţeleg că vreţi un interviu cu dubla-mi ipostază, de poet şi cantautor? Tare mi-e teamă că o să vă dezamăgesc, mărturisindu-vă că nu ştiu cu exactitate unde „am ajuns” cu aceste două graţii, poezia şi muzica… Mai degrabă, ele m-au purtat cu generozitate pe nebănuite căi, revelându-mi, uneori mirabile, alteori dezolante privelişti. Ambele se nasc, trăiesc, mor şi renasc în mine, după legi care-mi scapă şi, sincer, nici nu-mi bat capul să le pricep… Ceea ce pot afirma cu siguranţă este că n-am ridicat niciodată o piatră de hotar între ele. Altfel spus, muzica şi poezia sunt chipuri complementare ale unei singure iubiri, niciodată infidele, două feţe ale aceleiaşi monede azvârlite pe taraba acestei lumi a cererii şi ofertei. Încă din antichitate, grecii au „împăcat” cele două frumuseţi, (Erato, şi Polimnia) întruchipându-le într-o zeiţă unică – Euterpe, muză a poeziei lirice, dar şi a muzicii… Aşadar, nimic nou sub soarele acesta, vechi de când… lumina! Mai mulţi recenzenţi ai cărţilor mele au remarcat melosul intrinsec al poemelor. Pe de alta parte, unii comentatori muzicali au evidenţiat lirismul cântecelor mele. N-am ce face: sunt un incorigibil aed. Doar atât.

 

Maria Diana POPESCU: Mai avem azi scriitori dispuşi să rişte pentru o idee, să schimbe cu adevărat ceva sau se complac în postura de victimă, cu senzaţia că înoată împotriva curentului?

 

Ioan EVU: Depinde la ce fel de risc vă referiţi. Există în istorie nenumărate exemple de inşi care au sacrificat TOTUL, inclusiv propria lor viaţă, pe altarul unei singure idei, mai mult sau mai puţin nobile. Dacă jertfa lor a fost/este sau nu de bun augur, doar timpul poate decide… Luând în calcul pragmatismul exacerbat al vremurilor pe care le trăim, pentru artistul pur-sânge, riscul intră la capitolul „Riscurile meseriei”… Scriitorii de reală vocaţie ştiu asta pe propria lor piele. Bineînţeles că nu se vor mulţumi să se complacă într-o atare ipostază masochistă! Însă pot deveni, „fără-a prinde chiar de veste”, nişte biete „victime colaterale” ale şubredului nostru sistem social. Imaginea eroului care ia singur valul în piept a devenit de mult anacronică. Scriitorii sunt prin structura lor nişte perdanţi. Pare-mi-se şi Octavian Paler se autodefinea ca făcând parte din stirpea „melancolicilor păguboşi”. Însă nimic nu se poate clădi fără sacrificiu. Poezia e chin solitar. Şi iluminare.

 

„NUMEROASE CAZURI DE POEŢI CU VELEITĂŢI GENIALOIDE, AUTOPROCLAMAŢI „MESIANICI” – O JALNICĂ OSMOZĂ ÎNTRE PARIA ŞI IUTE-IRITABILI DICTATORI  „DE BUZUNAR”…

 

Maria Diana POPESCU: Eu simt un mare dezgust pentru lumea literară de azi, pentru viclenia, mizeria şi tot show-ul. Mă puteţi contrazice, domnule Ioan Evu. Şi visez, în termeni realişti, fără să-mi fac iluzii, la un val de scriitori care să adopte o poziţie radicală faţă de ceea ce se întîmplă în societatea literară a prezentului.

 

Ioan EVU: Întrebarea dumneavoastră e de fapt un enunţ la care subscriu, încercând puţin să-l nuanţez, bineînţeles, cu un x coeficient de subiectivism… Dezgustul despre care vorbiţi este explicabil până la un anumit punct, e un gest reflex normal, într-o societate anormală, lipsită de repere axiologice. Atmosfera viciată a vieţii noastre literare, nu-i decât reflectarea fidelă a distorsiunilor societăţii actuale. Personal, îmi repugnă orice formă de radicalism. S-a bătut multă monedă pe ideea de unitate între scriitorii „revoluţionari de meserie” sau simplii „reformişti”, atât în societatea predecembristă, cât şi în cea actuală. Înainte vreme exista o solidaritate – e-adevărat, mai mult tacită – a urii faţă de regimul ceauşist. După căderea „odiosului şi sinistrei”, ura nu a dispărut, doar şi-a modificat subiectele, ramificându-şi energiile negative. Inamicul public numărul unu este astăzi, în opinia mea, egocentrismul, această maladie existenţială, care, netratată la timp, se acutizează, până la stadiul cronic de egolatrie. E o boală grea asta, cu efect de bumerang… Vezi numeroasele cazuri de poeţi cu veleităţi genialoide, autoproclamaţi „mesianici”, o jalnică osmoză între paria şi iute-iritabili dictatori „de buzunar”… Când solidaritatea scriitorimii române se va baza pe criterii morale/estetice, într-o deplină unitate a diversităţii de opinii, show-ul dezagreabil despre care vorbiţi, cu tot arsenalul său de cancanuri, jocuri de culise, coterii, va dispărea de la sine. Dar, deocamdată, aceasta „solidaritate” e doar o frumoasă-şugubeaţă utopie.

 

Maria Diana POPESCU: O poziţie specială în sfera noţiunii de modă este ocupată de moda literară. Putem vorbi despre ea ca despre cea vestimentară, de exemplu?

 

Ioan EVU: Moda vestimentară ţine seamă de cele patru anotimpuri ale cutărui an calendaristic, pe când, în literatura ultimilor ani, moda e impusă de aşa-zisele generaţii, împărţite în speţă pe decenii… Fie că e vorba de moda vestimentară sau literară, ambele stau sub semnul arbitrariului. Orice modă este în fapt o doctrină, caracterizată prin accentuarea unilaterală, subiectivă, a anumitor valori temporare, aşadar, supuse rigorilor perisabilităţii. Cunosc cazurile unor poeţi talentaţi care s-au lăsat seduşi de modă... Ceea ce astăzi este modern, mâine poate cădea în desuetitudine. Arta autentică e atemporală. Exemplu: eminesciana Odă în metru antic răspunde oricărei grile estetice, fie ea premodernă, modernă sau postmodernă.

 

Maria Diana POPESCU: Cui i se supune poetul Ioan Evu? Vremii, sieşi, poeziei, trecerii?

      

Ioan EVU: Lumea în care trăim e guvernată de norme şi legi pe care – chiar dacă nu sunt de acord cu ele în totalitate – le respect, ca… simplu cetăţean, aşa cum, probabil, sunt perceput de alţi cetăţeni mai înalţi la Stat şi la sfat decât mine. Însă, ca orice călător, ca orice creştin, mă supun legii implacabile a trecerii. Toate celelalte, enumerate de dumneavoastră, i se subordonează… „Vremea ne vremuieşte” spuneau cei vechi… Poezia, ca expresie princiară a sinelui, prin însăşi esenţa ei de ferment spiritual, semnifică nesupunere, este „un factor de dezacord creator”, după cum releva Ion Caraion într-unul din jurnalele sale poetice. Cu tot aerul ei aparent eretic, poezia îmblânzeşte trecerea, o face întrucâtva mai suportabilă…

 

 

„DEFULAREA VULGARITĂŢII SE POARTĂ, EA CHIAR POATE PRODUCE CÎŞTIG MATERIAL”

 

Maria Diana POPESCU: Orice campanie de dezinhibare literară mi se pare vetustă din start. Ce părere aveţi despre aerele de vitejie licenţioasă ale unor scriitori?

 

Ioan EVU: Aerele de vitejie literară aparţin nonconformismului, spiritelor avangardiste, şi îşi au, desigur, şarmul lor. Ele chiar pot reprezenta un factor de progres manifest în planul invenţiei artistice, prin spontaneitatea şi originalitatea imprimate formei specifice de exprimare. Când însă aceste „aere” devin licenţioase, nu denotă dezinhibare, ci prost gust, ca să nu zic lipsă de bun simţ elementar. Mă oripilează invazia limbajului de gang al unor „tineri furioşi”, care se amăgesc cu gândul că ei au dat gaură la… covrigul poeziei. Uneori, obscenitatea limbajului lor e asemănătoare textelor scrise pe pereţii haznalelor, cu degetul înmuiat în excremente. În realitate, astfel de autori sunt la vârsta primară în care îşi sug tetina pixului, fabulând că fac sex oral cu poezia… Hedonismul exagerat, practicat sub formă de exhibiţionism sexual-scatologic, cu tot cortegiul de vulgarităţi aferent, şi, culmea!, încurajat de unii critici literari cu ştaif – vezi „cazul”, celebru de-acum, lui Marius Ianuş (poet, de altfel, talentat!) – îşi are originea în dorinţa de a epata… Nu-i exclus însă ca acest fenomen de manelizare a culturii să fie o reacţie deliberată, o tentativă de alimentare a foamei de senzaţional, pe care mijloacele mass-media n-o pot satisface deplin. Defularea vulgarităţii se poartă, e la modă, ea chiar poate produce câştig material. În ultimii ani, când absenţa unei minime cenzuri estetice se face simţită tot mai acut, au apărut multe cărţi în care limbajul obscen e împins până dincolo de limitele scabrozităţii. În originala-ne democraţie, libertatea de expresie poate fi lesne confundată cu libertinajul… O autoare, pe numele ei Ioana Bradea, şi-a intitulat romanul de debut „Băgău”, o carte cu succes „de librărie”… Iată un succint autoportret  al prozatoarei care-şi începe în forţă fluxul orgasmic al romanului cu memorabila sintagmă: „Sunt o doamnă, ce pula mea!…”.  E un preambul care pune serioase dileme, nu neapărat despre virtuala preschimbare de sex a romancierei, cât, mai ales despre până unde poate regresa dictatura mult invocatului trend impus –  vezi Drace! – de trebuinţele pieţei, conform principiului că scopul scuză… mijloacele. De menţionat faptul că autorlâcul „doamnei” şi-a atins… scopul, obţinând, în 2005, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor şi al revistei „România literară”. La astfel de învestituri nu poţi decât să exclami consternat, ca ardeleanul când a văzut prima oară girafa la grădina zoologică: „Aşa ceva nu să există!” ori, ca tot românul verde, globalizat peste noapte: „No comments, bade”!

 

Maria Diana POPESCU: Vechile societăţi confereau scriitorilor o poziţie de forţă, un statut privilegiat. Cum st au lucrurile în  timpul nostru?

 

Ioan EVU: Sintagma „o poziţie de forţă” mi se pare uşor exagerată. Într-adevăr, în antichitate scriitorii aveau un cuvânt important de spus în cetate… De altfel, Platon îşi imagina statul ideal ca fiind condus de filozofi… Totuşi, să nu uităm că marea lor majoritate era formată din aristocraţi. O excepţie a constituit-o grecul, prin adopţie, Esop – originar din Asia Mică – care, sclav fiind, şi-a dobândit, conform legendei, statutul de cetăţean liber, tocmai datorită măiestrelor sale fabule… Împăraţii romani erau, se pare, mai intransigenţi cu artiştii lor. E suficient să amintim exilul lui Ovidiu la Tomis, dictat de Augustus sau uciderea lui Seneca cel Bătrân de către Nero… Cum stau lucrurile în vremurile noastre, cum e perceput artistul în „agora” postmodernă? Pe neaoşe plaiuri carpato-danubiano-pontice, scriitorul e-un fel de maţe-goale, un soi de scârţa-scârţa pe hârtie, care taie toata ziua frunze la câini, în timp ce sărmanul popor trudeşte pe brânci, conform imeghebistului slogan „Noi muncim, nu gândim!”… Artistul e acel veşnic nemulţumit, eternul Ghiţă Contra, incapabil să priceapă eforturile „supraomeneşti” depuse de guvernaţi pe drumul plin de hârtoape al Integrării. De cele mai multe ori atitudinea „auguştilor” noştri politicieni faţă de artist este una de  ignorare… diplomatică. Vorba unei reclame intens mediatizate: „Prietenii ştiu de ce”…

 

 

„SINGURĂTATEA NU M-A DEZAMĂGIT NICIODATĂ”

      

Maria Diana POPESCU: Artiştii Renaşterii făceau artă pentru bani, fără vreo legătură cu valoarea intrinsecă a creaţiilor. Ceea ce pentru artistul de azi pare o minune, atunci era o sursă de cîştig. E ceva ruşinos în arta percepută ca o meserie?

 

Ioan EVU: În opinia mea, înainte de a fi o profesie, arta trebuie să fie profesiune de credinţă. Principiul moral-estetic „artă pentru artă” nu a fost respectat ca atare de nici o societate istorică… Cu atât mai puţin în vremea de trist festival „Cântarea României”, când liota de condeieri, zeloşi cosmeticieni ai puterii – care una gândeau şi alta fumau – ne flutura cu obstinaţie în auz cuvinte sfinte, înzorzonate în staniolul patriotismului de paradă… Ei bine, pentru acei scribi de serviciu, lozincile rimate – fără valoare intrinsecă, cum bine formulaţi – erau o sursă considerabilă de câştigJenant e că unii lăutarii cu leafă grasă ai regimului comunist, cei care în epoca alimentaţiei raţionale se înghesuiau pe sticlă ca muştele pe rahat, spoind cu fard neaoşul termen, au schimbat mintenaş macazul, şi se dau azi drept zugravi ai distroficei noastre democraţii… Vorba aia: „la vremuri noi… tot ei”… Ca în Povestea Porcului ce-şi leapădă în fiece noapte şoriciul, preschimbându-se în imaculat Făt-frumos, care nici usturoi n-a hăpăit şi căruia nici râtul nu îi duhneşte… Revenind la întrebarea dumneavoastră – în principiu, nici o meserie nu e ruşinoasă, cu atât mai puţin aceea de scriitor. În zilele noastre sunt prea puţini cei care trăiesc numai din scris. Realitatea asta e valabilă şi în Occident, nu doar la noi. Pentru a-şi asigura subzistenţa, cei mai mulţi scriitori practică alte meserii, scrisul fiind o preocupare adiacentă, un fel de hobby.

 

Maria Diana POPESCU: Literatura română stagnează de vreme lungă, incapabilă să dea opere  de impact? Cum aşa?

       

Ioan EVU: Aici nu sunt întrutotul de acord cu dumneavoastră. Stagnarea literaturii române e doar aparentă. Se tipăresc în continuare cărţi valoroase. Problema reală o constituie deficitara lor mediatizare, tirajele confidenţiale, precum şi insidioasele interese ale unor grupuri organizate după criterii fripturiste, cu profunde rădăcini în genomul nostru balcanic.

 

 Maria Diana POPESCU: Paul Virilio înfăţişa omul viitorului ca pe un cocon tehnologic, un fel de freak, îmbrăcat într-un costum de date, un fel de polihandicapat, intrat într-o formă tehnică de comă. Ar putea intra şi scriitorul, artistul, în această „trupă”?

 

Ioan EVU: Imaginea aceasta virtuală a entităţii umane, şochează prin alăturarea unor termeni antonimici, şi este, mai degrabă, una escatologică. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să reţin doar insolitul ei… Şi chiar dacă aş lua-o ca atare, la ce mi-ar putea folosi? Arta trebuie să dea sens existenţei, să se opună procesului de mitridatizare a umanului provocat de noxele tehnicizării excesive, ale cibernetizării creierului. Actul creator este unul deliberat, nu robotiza(n)t. Eu scriu dintr-o stringentă nevoie de comunicare şi cred, cu toată alcătuirea mea, în virtuţile expiatoare/taumaturge ale poeziei. Scriu din teama de înstrăinare şi singurătate. Deşi, în treacăt fie zis, singurătatea nu m-a dezamăgit niciodată.

 

„TRĂIM ÎNTR-O LUME A ETICHETELOR ŞI EMBLEMELOR  CE MASCHEAZĂ MULTE GOLURI, FIE CĂ SE NUMESC GOLURI DIN CONSERVĂ SAU VIDURI EXISTENŢIALE”

       

Maria Diana POPESCU: Despre ce fel de societate vorbim astăzi, domnule Ioan Evu? Cumva despre una utopică, a spectacolului, o societate de consum, a plăcerii, a teatralizării, a circului vicios, a evaluării perverse, despre o societate cu o mie de feţe?

 

Ioan EVU: În parte am răspuns acestei întrebări – altfel formulată – mai la deal… Diacronic vorbind, polimorfismul evocat de Dvs. e valabil oricărei comunităţi umane. Doar că la noi cameleonismul a atins cote cronice de manifestare. Nenumăraţi cabotini, proaspăt ieşiţi de la naftalină, autoerijaţi în directori de opinie şi conştiinţă, în călăuze ale neamului, se bulucesc la rampă, cu obstinaţie demnă de o cauză mai nobilă. Asta-mi aduce aminte memorabila zicere emisă de Luca Piţu: „Pleacă ai noştri vin ai noştri, vin ai noştri/ dizidenţii mor ca proştii…”. E suficient să dau doar câteva exemple: Mihai Tatulici, cândva redactor de emisiuni educativ-patriotice, vajnic realizator de spectacole triumfaliste, revine mereu în forţă ca moderator de emisiuni-maraton… Cu facies de ins mereu constipat, acest guru trist al naţiunii, meseriaş în datul cu gura, îşi tot dă cu părerea, neîntrebat de nimeni, despre oricine şi orice… Dar, mai ales despre – vezi, Doamne! – stringentele dileme ale realităţii post-decembriste. Creierul său e un mic Vezuviu în plină erupţie. Pare că sub rotundul cheliei sale zace încă nedescoperita piatră filozofală… Alt guru, ce-i drept, mai mic la stat, pe numele său Ion Cristoiu, fost lucrător cu pixul la organul de presă al Uniunii Tineretului Comunist, face astăzi zig-zag-uri interminabile pe trasee televizate, ca un adevărat român „rupt în fund” – conform propriului autoportret –, ieşit la autostrada ce duce taman spre UE! Este şi el un specialist în datul cu presupusul… Sau profetul de Dămăroaia, Silviu Brucan… (Despre morţi numai de bine! Dumnezeu să-l ierte!). El se vroia un fel de cioclu al comunismului… Cu un rânjet pe măsură, îi tot urechea pe politicieni, dându-le note de bună/rea purtare… Şi se mai vroia a fi un imparţial arbitru, împărţind la stânga şi la dreapta – funcţie  de orientarea politică a „jucătorilor” – cartonaşe roşii ca însuşi sângele, inutil vărsat în decembrie `89… Ştia Somnitatea Sa ce ştia, când poliglotul din el ne definea ca o gloată de stupid people! În fine, astfel de stafii ale vremurilor „de tristă amintire mai veselă” – vorba  tomnaticilor flăcăi de la „Divertis” – ar trebui să se ceară la pensie… Unii la pensie de vârstă. Alţii la pensie de boală. Psihică. Dar nu! Ei muncesc. Ei continuă să facă ceea ce ştiu dintotdeauna. Să bată din gură… Pardon! Din...gur! Ne convine sau nu, trăim/supravieţuim într-o lume a emblemelor şi etichetelor ce maschează numeroase goluri, fie că se numesc goluri din conservă sau viduri existenţiale… În fine, în această lume, mai mult virtuală decât palpabilă, eu însumi pot fi o simplă imagine ce reprezintă un ceva indefinit, o entitate în ceaţă, ca un chip răsfrânt într-o oglindă aburită, din cauza efectului artificial de seră…

       

Maria Diana POPESCU: Şi viitorul cum se vede, viitorul dumneavoastră literar?

 

Ioan EVU: Sincer, nu ştiu. N-am abilităţi previzionare. Dar pentru că tot vorbim despre realităţi… potenţiale, acum mă simt ca un adolescent care – bărbierindu-se pentru întâia oară în viaţă la oglinda din baie –, din cauza vaporilor depuşi pe luciul sticlei, constată cu uimire şi indicibilă emoţie că înfăţişarea chipului său e mai matură, ca să nu zic, mai îmbătrânită…

 

Maria Diana POPESCU

mai 2008

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)