Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

INTERVIU CU IOAN HOLENDER-

DIRECTORUL OPEREI DE STAT DIN VIENA

 

Dimitrie BĂLAN

 

 

Lui HOLI i se potriveşte teribil

vorba lui Caesar: „Veni, vidi, vici”

 

Am acum parte de  un interviu neobişnuit, pentru că omul cu care am dis­cutat aproape o zi întreagă la Universitatea din Oradea, apoi  la o mică agapă, precum şi  într-un  parc orădean, iar  după ce am asistat împreună la un concert la Templul Evreiesc, însoţindu-l în vizita prin Oraşul de pe Crişul Repede, nu numai că este o mare personalitate contem­po­rană, luând şi numai calitatea sa principală de director general al Operei de Stat din Viena, ci şi pentru că, în adolescenţă, fără a putea spune că eram pri­e­teni la cataramă, ne-am cunoscut destul de bine, undeva pe malurile Begheiului, în oraşul parcurilor, cum era numită Timişoara, iar drumurile noastre încrucişându-se pe terenuri de sport, la teatru, la operă şi la filarmonică. Iată, după 42 de ani, destinul face să ne revedem la Oradea.

 

Pentru Ioan Holender, a fost o zi mai mult decât plină. A fost o zi supraîncărcată şi oarecum obositoare. Împreună cu decanul facultăţii de muzică, Avram Geoldeş, cu Cornel Cristea, directorul filarmonicii orădene şi lector universitar Carmen Vasile, l-am aşteptat în faţa Rectoratului Universităţii din Oradea. Cu nerăbdare, dar şi cu o anumită nelinişte în ceea ce mă priveşte. Nu l-am mai văzut de peste patru decenii, decât în instantanee gazetăreşti sau de câteva ori la TV. L-am mai auzit în cadrul unor interviuri radiodifuzate. Ştiam că este directorul general al Operei de Stat din Viena, post care echivalează cu cel al unui ministru. A coborât dintr-o maşină. Cineva ne-a făcut prezentările, adăugând că eu îi sunt distinsului oaspete o veche cunoştinţă. S-a uitat îndelung la mine şi mi-a spus, probabil dintr-o instinctuală amabilitate: „Figura îmi este foarte cunoscută“. Bine-nţeles, mi-am zis în gând, cât de cunoscută poate fi o figură după 42 de ani,  a unui oarecare gazetar de provincie, în raport cu figura directorului uneia din cele mai importante instituţii muzicale din lume. I-am mai spus o dată numele meu. Câteva alte nume, amintiri despre tenis şi operă şi încet, încet, firele memoriei s-au reînnodat, făcându-ne să ne simţim mai apropiaţi şi să ne „tutuim” ca altădată. Pentru el, pentru „Holi“ cum îi ziceam noi odinioară, era mai greu să-şi amintească de mine care nu sunt intrat în „gura lumii europene, ba chiar mondiale...“

 

O atmosferă emoţionantă, a marcat, în Aula Magna, ceremonia decernării titlului de „Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea“, distinsului muzician, profesor şi director al Operei de Stat din Viena, Ioan Holender, la care au participat membri ai Senatului Universităţii, profesorii şi studenţii Facultăţii de Muzică, ziarişti şi alţi invitaţi. Prof. univ. dr. Teodor Maghiar, rectorul universităţii orădene, a făcut o amplă prezentare a personalităţii acestui redutabil corifeu al artei lirice şi profesor la Institutul de învăţământ muzical al Universităţii din Viena, dublat de un priceput manager al prestigioasei Opere din Viena. Făcând o incursiune în biografia lui Ioan Holender, prof. Teodor Maghiar a relevat nu numai faptul că diferenţa de vârstă dintre el şi oaspete este de exact un an şi o zi, ci şi faptul că au fost colegi la Institutul Politehnic timişorean.

 

Ioan Holender, născut la 18 iulie 1935 în Timişoara, unde a făcut primele clase, după care şi-a continuat vocaţia tehnică, începută la Şcoala Medie Tehnică de Energie Electrică din Oraşul de pe Bega, la „Poli“, unde a urmat cinci semestre la Facultatea de Electrotehnică. Implicat în evenimentele din 1956 din Timişoara pe fondul mişcării social-politice din Ungaria, a fost exmatriculat. În continuare, a lucrat ca antrenor de tenis şi, a făcut figuraţie la operă. Dragostea faţă de muzica de operă s-a înfiripat încă în copilărie, fiind dus de părinţi la spectacole, iar „microbul“ scenei lirice nu l-a mai părăsit niciodată.

 

În 1959, a emigrat la Viena şi s-a înscris la Conservator. După absolvire, cu vocea sa baritonală, a intrat în lumea operei, abordând un repertoriu care i-a adus succes. A fost o vreme manager la o agenţie de impresariat. În 1988, a fost numit secretar general la Wiener Staatsoper şi la  Volksoper, instituţii la care, în 1992 a fost numit director. Din 1996 a renunţat la directoratul de la Volksoper, rămânând numai la Staatsoper. De ani buni desfăşoară şi activitate de profesor. Activitatea sa de aproape patru decenii i-a atras numeroase distincţii din Austria şi din alte ţări, inclusiv, România.

 

Iată că acum, prodigioasa sa activitate găseşte o încununare şi la Universitatea orădeană, care, la iniţiativa Facultăţii de Muzică - decan prof. Avram Geoldeş -, i-a conferit prestigiosul titlu de „Doctor Honoris Causa“, în baza meritelor din tărâmul universitar, artistic şi managerial, din plin relevate în Laudatio, prezentat la ceremonia de învestire, de prof. Mircea Sânpetrean, prodecan al facultăţii respective. Poate unul dintre motivele esenţiale ale acordării înaltei distincţii a fost şi modul deosebit în care Ioan Holender a promovat muzica simfonică românească, inclusiv  de operă şi, fireşte, sprijinirea multor cântăreţi de operă din România, pentru a dobândi notorietatea mondială. La  ora când apare această carte, Ioan Holender a  avut parte de onoarea de a fi numit preşedinte şi director al Festivalul  Internaţional „George Enescu” din Bucureşti, în doi ani consecutivi.

 

Discuţiile cu Ioan Holender, care s-a dovedit nu numai un interlocutor plăcut şi doct, ci şi un om deosebit de spiritual, au fost literalmente peripateti­ce, întrucât s-au desfăşurat plimbându-ne prin curtea universităţii, în biroul de­ca­nului, în maşină, la restaurant, într-un parc. Holi era mereu asaltat de gazde, de ziarişti, de studenţi şi trebuia să fur crâmpeie de conversaţie. M-a ajutat şi re­portofonul...

 

De multă vreme am auzit că ai făcut carieră de cântăreţ şi de manager la Viena. Şi iată că am privilegiul să stau de vorbă cu tine, cu ditamai directorul Operei de Stat din Viena, aproape un ministru al Austriei. Dacă nu ţi-ai fi „lăsat“ păr alb, ai pu­tea fi acelaşi „Holi“ de acum patru decenii, tenismenul. Şi totuşi, suntem acum alţii. Ne-am des­părţit ca după un set de tenis în care ai lobat foarte sus o minge, iar eu n-am mai ajuns-o. Şi totuşi, iată că am ajuns-o. Ce-ai făcut, Holi, în acest timp?

 

– Mai nimic. Mi-am luat sacoşa şi am plecat din Timişoara, oraşul naşterii şi al adolescenţei mele, al primelor iubiri şi al primilor ani de facultate. Am emigrat la Viena, am urmat canto, am cântat la operă, am fost proprietarul unei agenţii de impresariat, am fost secretar general, concomitent la opera de stat şi cea populară din oraşul valsului, iar în prezent sunt director la Staatsoperar von Wien.

 

- Succint şi cuprinzător. Cam cum zicea odinioară Caius Iulius Caesar, „Veni, vidi, vici!“. După mine, un român să ajungă directorul operei din Viena, când sunt destui muzicieni, dublaţi de manageri în acest oraş, este echivalentul trecerii Rubiconului de către ilustrul bărbat de stat şi strateg. Firesc, se naşte o întrebare, mai ales, după ce ai absolvit un liceu de profil energetic. Cum ai ajuns muzician?

 

– Studentul Holi de la Poli făcea figuraţie la opera timişoreană...

 

După ce ne-am cunoscut pe zgura terenurilor de tenis de la Clubul CFR Timişoara, unde mi-ai fost un pic antrenor...

 

– Îmi amintesc foarte vag de tine, probabil erai un slab jucător de tenis...

 

Cam adevărat. Tenisul, ca şi planorismul şi gimnastica, a fost un sport „second-hand“ pentru mine, mai degrabă un „Violon d’Ingres”…  O anume performanţă făceam la înot. Dar s-au dus şi astea. Făceam şi eu figuraţie la operă şi la teatru. Parcă la un moment dat făceai asistenţă de regie...

 

– Ar fi fost foarte frumos. Dar nu s-a întâmplat aşa... Totuşi, am făcut şi puţină asistenţă de regie pe lîngă Ion Maximilian, regizorul de atunci al teatrului timişorean.

 

Ţin minte că atunci când montase la Timişoara, Hero Lupescu operele „Bărbierul din Sevilla”, „Manon” şi „Povestirile lui Hofman”, îţi luai notiţe într-un caiet...

 

– Eu tot umblam cu caiete şi-mi dădeam importanţă mare... Deja începusem să iau ore de canto la profesorul Vienner din Timişoara, care a rămas un fel de dascăl spiritual al meu şi după ce am plecat, corespondând cu el. Când am ajuns la Viena în 1959, eram trist, posomorât, apatic. Nimic nu mă interesa, nimic nu mă atrăgea. Eu n-am vrut neapărat să plec. M-am considerat ratat plecând. La Timişoara trăiam într-o lume a mea, admirându-i pe soliştii de operă de atunci: Titus Moraru, Aurel Mi­hailovici, Constantin Toma, Iuliu Mare, Emil Rotundu, Cristian Belea sau urmărind disputele derbiului local dintre Poli şi CFR; mai erau acolo colegii, colegele... Am crezut că nu mă voi mai putea realiza în viaţă. Era o dificultate pentru mine şi faptul că limba română nu-mi era de folos la Viena. Mă simţeam legat enorm de Timişoara. Îmi amintesc că atunci când am trecut cu trenul prin vama Curtici, tatăl meu era foarte bucuros, dar eu plângeam, mă simţeam dărâmat. Starea asta sufletească a durat ani de zile. Opera m-a ajutat foarte mult să ies din acest impas. M-am ţinut de muzica de operă. La început la Stutgartt, printre cei ce iubeau acest gen, iar apoi, din nou la Viena, la Conservator, obţinusem o bursă de studii, e drept, nu prea mare. Apoi am devenit şi cântăreţ de operă, cu un anumit succes, cu o anumită consideraţie, elemente ce m-au făcut să-mi reconsider propria mea existenţă.

 

Dar la Timişoara ai avut şi o experienţă tristă, exmatricularea de la Politehnică, nu?

 

– Într-adevăr, a fost un moment cumplit. Se năruia o lume a visurilor mele...

 

Dar dacă judeci bine, dacă n-ai fi fost exmatriculat de la Poli, ai fi rămas, pro­ba­bil, un simplu meloman...

 

– S-ar putea spune şi aşa. Însă e mai mult o găselniţă gazetărească. Deşi au fost şi arestări, deşi studenţii timişoreni au fost duşi la Becicherec, autorităţile nu voiau să ne transforme în eroi sau martiri, în masă. După trei zile ne-au trimis acasă. Apoi, unii dintre noi au fost exmatriculaţi. Am fost anchetaţi, am fost interogaţi... Ce legături avem cu paraşutiştii americani, cu spionii... că până la urmă am crezut şi noi... De fapt, pot spune că eu am picat ca musca în lapte în această aventură. Eu aveam un colocviu, dar nu prea aveam chef să-l dau, aşa că m-am dus la şedinţa de la Cantina Mecanicii, unde se adunaseră mulţi studenţi şi asistenţi... Era o atmosferă încărcată acolo. Ce s-a întâmplat atunci, generaţiile de astăzi n-au cum înţelege. E şi bine că nu pot înţelege acest lucru. Unii dintre noi au luat cuvântul. Şi eu, dar n-am spus mare lucru... În schimb alţii, au făcut ani grei de puşcărie. Exmatricularea mea a fost „floare la ureche“ pe lângă ce au pătimit  alţii, care au ajuns să construiască marele canal... Mie mi s-a comunicat în timpul sesiunii de examene din ianuarie că sunt exmatriculat din toate instituţiile de învăţământ superior din ţară. Eram dărâmat complet.

 

Cum priveşti acum aceşti ani?

 

– Nostalgic, evident. Încă nu aveam 24 de ani...

 

Nostalgia, în România,  este un sentiment dezavuat la ora actuală...

 

– Înţeleg, chiar prea bine, deşi nu mai trăiesc în România de peste patru decenii. Dar trebuie să privim cu ochii deschişi. În loc să ne tot întrebăm, „cine ce a făcut, cine ce a fost?” – chestiile acestea erau la mare vogă  la comunişti…Mai bine este să vedem ce avem de făcut astăzi şi „să punem osul la treabă“. Sigur, trebuie să cunoaştem bine trecutul. Dar în acelaşi timp să acţionăm în prezent şi să pregătim viitorul. Ne trebuie o strategie de viitor...

 

Apropo de viitor. Care este strategia repertorială la o instituţie atât de prestigioasă cum e Wiener Staatsoper?

 

– În bună măsură, trebuie să mergi pe mâna publicului. Publicul este mai mult sau mai puţin identic în toată lumea. Ce le place oamenilor în toate domeniile? Desigur ceea ce cunosc. Ce le place oamenilor să mănânce? Ceea ce cunosc. Ce nu le place oamenilor să mănânce? Ceea ce nu cunosc. Într-un spectacol recent, cu  o operă mai puţin cunoscută, de Jacques Fromental Halévy, s-a îmbolnăvit tenorul şi a trebuit să schimb cu Traviata. O bună parte din public, a fost chiar bucuros, iar cealaltă parte, nu s-a supărat pentru că îi era familiară această operă din marele repertoriu. Criza prin care trece opera în România este legată, fireşte, de latura pecuniară, fiind astfel obligată să dea spectacole cu cele mai populare opere, tocmai pentru a vinde biletele. Noi avem şi o obligaţie educativă şi culturală, trebuind să facem şi lucruri minore. Dar nu este exclus ca un lucru minor să ajungă major, în artă, bine-nţeles. Uite-l pe Picasso. A lansat o operă de artă vizuală puţin obişnuită la epoca lui şi, în bună măsură, chiar respinsă. Iar acum are importanţa pe care i-o recunoaştem majoritar. În strategia noastră repertorială abordăm şi opere contemporane. Dar Traviata, Flautul fermecat şi Rigoletto, ne ajută să menţinem acest dublu scop, echilibrat.

 

Ai înţeles ce se întâmplă chiar în aceste zile cu Opera Naţională Română din Bucureşti?

 

– Nişte conflicte, nişte extremisme care nu duc la nimic bun. Dar esenţial este faptul că pentru o astfel de instituţie se alocă prea puţini bani. De altfel, nicăieri în lume, când e vorba de cultură, guvernele nu manifestă foarte multă generozitate. Darmite atunci când bugetul este pe deasupra şi sărac. Dar să revin. Dincolo de obligaţia educativă a instituţiei, nu înseamnă că poţi monta numai opere care nu plac publicului. Dar nici numai ce place publicului.

 

Cum e percepută muzica românească de operă la Viena?

 

– Muzicienii români nu sunt cunoscuţi sau aproape deloc cunoscuţi. Aş putea spune chiar că şi Enescu este absolut necunoscut acolo. S-a cântat opera Oedip la Viena, doar pentru că am insistat eu s-o pun acolo. Am avut chiar dificultăţi, mai ales că şi opera este foarte grea. Cu mari presiuni am reuşit să determin doi mari dirijori să se uite peste partitură. Doar aşa a fost descoperită marea valoare a acestei lucrări, iar critica a apreciat-o ca atare. N-am vrut să aduc pentru montarea lui Oedip nici şef de orchestră, nici regizor şi nici interpreţi români... Şi acum face parte din repertoriul nostru permanent, dar este rar reluată. Punerea noastră în scenă va fi prezentată la Festivalul „George Enescu“ de la Bucureşti, nu cu cântăreţii noştri ci în colaborare cu Opera din Berlin.

 

Cum sunt primiţi cântăreţii, dirijorii  şi regizorii români la Viena?

 

– Cred că prin demersul de mai sus, am făcut un act salutar pentru conştiinţa culturală românească. Mai mult decât prin prezenţa într-un spectacol sau în altul a unor cântăreţi români. Totuşi, au fost mulţi români care au compărut în spectacolele vieneze de operă. Au montat la noi şi regizori români.  Andrei Şeban şi Purcărete, de pildă. Andrei Şerban a repurtat un succes enorm cu Povestirile lui Hoffman şi Văduva veselă (o preluare reconsiderată a unui spectacol mai vechi).

 

Nouă românilor, nu ne vine să credem că Enescu ar fi chiar un necunoscut.

 

– Cred că numele lui este vehiculat mai mult ca violonist decât ca şi compozitor. La intrarea în biroul meu de director, am un portret al lui Enescu, realizat de Corneliu Baba, dăruit de doamna Baba, soţia artistului. Doar Isac Stern l-a recunoscut pe Enescu şi nu întâmplător, ci pentru că a cântat împreună cu el. Celebritatea unui artist este legată de frecvenţa intensă cu care este perceput de public. O serie întreagă de opere au cam dispărut. Dar unele au fost salvate de bagheta unui Arturo Toscaninni sau de o voce ca a lui Beniamino Gilli. Altfel, s-ar fi pierdut. Totul e să fie jucate, cântate.

 

Opera din Viena dispune de bani?

 

– Wiener Staatsoper este total subvenţionată. Deci trăieşte din subvenţia oamenilor care plătesc impozite. Austria a fost un mare imperiu, Imperiul Habsburgic. După Primul Război Mondial, Austria a devenit o ţară mică, dar Opera a rămas aşa cum a fost. Această ţară nu are foarte multe lucruri internaţional cotate. Doar câteva, Opera, Festivalul de la Salzburg, Filarmonica, zăpada Alpilor... Elemente care colaţio­na­te, există numai în Austria şi nu există în altă parte. Republica austriacă a menţinut aceste lucruri la nivelul cel mai înalt posibil. Deci opera este un obiectiv reprezentativ. Avem un buget fixat prin lege. Desigur, niciodată nu primim cât dorim.  Avem şi spon­so­rizări. Dar ar fi o greşeală ca cineva să creadă că o instituţie de anvergură culturală, ar putea trăi numai din sponsorizare, aşa cum se vehiculează ideea în România. Tea­trul nu este o afacere! Întotdeauna consumă mai mult decât aduce. Pe de altă parte, spon­sorizarea este benefică atât pentru instituţiile de artă, care primesc bani, cât şi pen­tru sponsori, băncile, comerţul şi industria, care indirect îşi fac reclamă.

 

Ce şanse au cântăreţii români de a cânta la opera vieneză?

 

– M-a atacat uneori presa vieneză că promovez mulţi români pe scena noastră. Dar se exagerează şi am ştiut să lămuresc lucrurile. Bineînţeles că, sentimental, cântăreţii români pot găsi o inimă mai deschisă pentru ei, dar în orice caz, fără rabat de calitate. Numai vocea şi talentul mă pot determina să accept un solist, indiferent de unde ar veni el. Am chiar fost acuzat de „românizarea“ Operei din Viena. Dar postul acesta de director general, important, nu pentru că eu însumi sunt important, mi-a permis accesul la mass-media, unde am contracarat obiecţiile, iar ca dovezi, am avut în spectacole voci din România, de calitate extraordinară. Dar suspiciunea că este în acest post un român, după un Mahler sau un Strauss sau altcineva, nu mă deranjează, întrucât îmi desfăşor activitatea sub semnul corectitudinii şi nu mă uit ce a fost înaintea mea. Pentru că dacă m-aş fi uitat, din bună cuviinţă, mi-ar fi fost frică să primesc acest post, direct legat de Cancelarul Austriei. Lucrurile au mers bine. Contractele de director sunt temporare. Am avut un contract pe şase ani, care s-a prelungit pe încă şase ani şi acum s-a mai făcut o prelungire, până în 2007 şi pot spune că am avut cel mai lung mandat de director din istoria operei vieneze, ceea ce este un fapt pozitiv şi pentru România, dacă mă pot exprima aşa.

 

„Irreparabile tempus fugit...“ cum zice Vergilius. Trebuie să ne despărţim. Îţi mulţumesc pentru privilegiul pe care mi l-ai acordat prin această discuţie...

 

– Fireşte, ar mai fi multe de spus. Oricum, îţi mulţumesc şi eu pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o şi - de ce nu ? - te invit, dacă vreodată vei peregrina prin Viena, la Operă. Cred că ţi-ar face plăcere...

 

E puţin spus. Ar fi împlinirea unui vis... Mulţumesc.

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

După apariţia acestui interviu în anul 2002, în revista „Familia” din Oradea, distinsul nostru interlocutor, a revenit pe pământ românesc în calitate de preşedinte de onoare al Festivalului Internaţional „George Enescu” din Bucureşti şi, după câte am auzit, recunoscându-i-se meritele de strălucit manager, i s-a reînnoit contractul de director general al Operei de Stat din Viena, pe termen nelimitat. 

 

Dimitrie BĂLAN

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)