Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

Interviu cu Ioan Moldovan

Culiță Ioan Ușurelu

 

"Dar cenzura nu poate rezolva nimic, inepţia, nonvaloarea, maculatura sunt nemuritoare, vitale foarte. Critica e singura soluţie, dar ea e copleşită adesea."

 

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:În 1990 aţi fost ales redactor şef al celebrei reviste  „Familia” din Oradea. Aţi urmat după Iosif  Vulcan, G. M. Samarineanu, Alexandru Andriţoiu. Cum vă simţiţi în această aleasă companie ?

IOAN MOLDOVAN:Au trecut 20 de ani de când slujesc „Familiei” şi uimirea mea nu scade. Este un noroc al vieţii mele, iar a fi şef pe lângă redactor nu înseamnă decât a avea mai multe îndatoriri, sarcini, treburi de făcut.

C.I.U:Sunteţi unul dintre fruntaşii generaţiei optzeciştilor. În „Antologia…” lui Al. Muşina aveţi chiar un ciclu de poeme... După mine, succesul acestei grupări se datorează talentului de excepţie a cel puţin zece vârfuri, al spiritului de  echipă, de susţinere necondiţionată, de apărare şi de apreciere a operelor fiecărui optzecist. Poate aşa ar trebui să fie atmosfera în rândul tuturor scriitorilor… Este un tablou real?

 I. M:Parţial. Succesul unei grupări/ generaţii înseamnă mai degrabă un fel de prestigiu generic, dedus, desigur, din valoarea confirmată în timp a cât mai multor părtaşi ai generaţiei respective. Dar noţiunea de generaţie nu are nevoie de cea de succes, prima fiind un instrument de istorie literară, a doua  fiind pertinentă pe lângă individualităţi. Între „optzecişti” sunt nume importante ale literaturii româ-ne, în genere, nu doar în generaţie. Cât despre susţinere reciprocă necondiţionată nici nu poate fi vorba. De prietenie, de solidaritate, da, dar acestea sunt atitudini critice în textura lor intimă. 

C.I.U: S-a afirmat des că în ultimele dv. volume, mai ales în „ Interioarele nebune”, viaţa este  privită şi trăită mai intens, naturalul, firescul au inundat versurile… S-au schimbat, se pare, şi izvoarele poeziei, ba chiar şi atitudinea poetului… Cum s-a întâmplat ? Aţi urmărit aşa ceva ?

I.M:Viaţa pe care simţi că o ai la cincizeci de ani e altă viaţă decât cea pe care erai sigur c-o trăieşti la 20-30 de ani. Limba poeziei de acum se trage din limba poeziei de tinereţe, dar câte gândiri şi răzgândiri s-au petrecut, câte mirări şi exultanţe au devenit melancolie şi îndoială, câte superbii şi certitudini visătoare ale juneţii s-au topit în apa mai grea a unei alte priviri, pentru care realitatea se adevereşte altfel, pentru care podoabele şi sumeţirile de odinioară rămân acelui timp auroral, pe când prezentul impune, cere, forţează altfel de puteri ale inimii, gândului şi cuvântului.

C.I.U:Astăzi nu mai avem cenzură… N-ar trebui reintro-dusă ? Pentru protejarea noastră şi a  pădurile patriei, din care se fabrică hârtia .… Revenirea cenzurii la volumele din care lipsesc gramatica şi bunul simţ, volume dominate de vulgaritate, pornografie…etc. Sau cenzura să fie însăşi critica literară… Prostul gust poate fi găsit şi în critică ?În ultimii douăzeci de ani, literatura s-a ”îmbogăţit”cu veleitari, cu grafomani, cu… Cum vor fi înlăturaţi?

 I.M:Păcat de păduri, într-adevăr. Dar cenzura nu poate rezolva nimic, inepţia, nonvaloarea, maculatura sunt nemu-ritoare, vitale foarte. Critica e singura soluţie, dar ea e copleşită adesea. Iar de-acum, cu internetul, povestea valorii şi autenticităţii se complică infinit.

C.I.U:Găştile din literatură, vrem sau nu vrem , există… Uneori, din păcate, fără ele nu ajungi unde îţi este locul… Le  putem numi prietenii literare…?

 I.M:Nu cred că intrând într-o gaşcă rezolvi ceva în plan literar, iar la locul tău ajungi cu adevărat doar de unul singur. Tocmai de-aia se cheamă locul tău. Din el poţi (dacă poţi) să întreţii vreo prietenie, fie şi doar literară.

C.I.U:Nu cred că sunt doar un sentimental dacă-mi amintesc permanent despre  adevăratele prietenii literare…, despre respect, despre ucenic şi maestru, despre… N-ar trebui să spunem în orice împrejurare, tuturor (chiar dacă nu toţi ne ascultă) despre aceste  „rămăşiţe”ale trecutului?

 I.M:Ba bine că nu, doar că tot repetându-le poţi ajunge să fii luat drept pisălog, învechit, obsedat moraliceşte.

C.I.U:Suntem, adesea, consideraţi doar oameni ai băşcă-liei, în ţara băşcăliei… Această  caracteristică a românului ne va salva sau înseamnă pur şi simplu distrugerea, eliminarea literaturii, a ştiinţei, a conştiinţei…?

 I.M:Băşcălia la români mi se pare o atitudine de suprafaţă, un fel de comportament „în lume”, din prudenţa de a nu fi luat peste picior , un soi  de „boicot” al gravităţii de a fi. Când însă se lăţeşte şi se încetăţeneşte, băşcălia devine într-adevăr reprobalilă şi enervantă.

C.I.U:Delaţiune, un cuvânt care ne îngrozea… Când îl pronunţ nu mă gândesc la români pentru că îi văd pe foştii delatori în posturi bine retribuite şi cu pensii „nesimţite”, pe când fostele victime de-abia îşi târâie zilele… Nu cred că se va schimba ceva întrun viitor apropiat… Mă obsedează însă Kundera. Îl judecăm pentru trădarea unui spion, când  avea 20 de ani, sau pentru demascarea sistemului comunist, la o vârstă când  avea, ca om şi  ca scriitor, un prestigiu internaţional…?

I.M: Aplecarea spre delaţiune şi practica ei sunt cu adevărat abominabile atât la scara mică a individului (care în sinea sa şi în faţa celorlalţi, inclusiv a victimelor, îşi găseşte mereu cauze nobile, omeneşti-foarte omeneşti, care să-i scuze păcatul), cât şi la scară largă, aşa cum a fost sub comunism, ceea ce nu mai ştiu cum ar fi explicabilă. Cât despre Kundera, el rămâne un mare scriitor, care în tinereţe va fi avut păcatele sale. Păcat că nu le-a făcut cunoscute el însuşi printr-o mărturisire eliberatoare. Dacă ele au existat cu adevărat.

C.I.U:Ca şef de publicaţie literară cu un mare prestigiu, ce recomandaţi „făcătorilor” de reviste mai tineri?

I.M:Cred că tinerii, când se apucă de făcut o revistă, au deja fixurile lor şi nu mai au nevoie de sfaturi de la bătrâni. Totuşi, pentru ca să dureze, o revistă are nevoie de colaboratori de valoare, de constanţă în cultivarea valorii, de spirit critic şi de multă încăpăţânare în a trece număr de număr de revistă spre o „bibliotecă”, adică spre o memorie a faptelor culturale.

  C.I.U:Aflu cu bucurie că, la centenarul Iosif Vulcan, Fundaţia „Rock Filarmonica”a editat un disc intitulat „ Cel mire’ncântător”(autor Iosif Vulcan), un videoclip  cu numele sărbătoritului, iar Biblioteca Revistei „Familia”a făcut cunoscută, pentru prima dată, piesa „Fanfaronii”. De asemenea, a apărut volumul „Teatru în manuscrise” a aceluiaşi mare înaintaş. Cât efort, dar şi câtă satisfacţie când dv. şi ceilalţi implicaţi aţi finalizat acest proiect! V-au fost aproape autorităţile sau oamenii de bine din zonă?

I.M:Asemenea înfăptuiri au întotdeauna la  bază pasiunea, a unui individ (în cazul amintit este vorba de Florian Chelu, un împătimit al memoriei lui Iosif Vulcan) sau a unui grup (al redactorilor „Familiei”) care, împreună, au căutat şi obţinut şi sprijinul financiar al autorităţilor locale. Gratuita-tea unor astfel de gesturi naşte adesea nedumeriri birocratice şi refuzuri întristătoare dinspre oamenii aşa-zişi de bine.

C.I.U:Fiind vorba de autorităţi, ce se întâmplă cu funcţia de redactor şef al revistei „Familia” de la 1 iunie 2010? După munca dv. de excepţie pe timpul celor 20 de ani în fruntea publicaţiei, ”bonusul” acordat de autorităţi să fie  înlăturarea celui care a adus-o printre fruntaşele revuisticii româneşti? Este Ioan Moldovan incomod? Din ce  punct de vedere?

I.M:Ideal ar fi ca şeful unei instituţii de cultură să fie ales de cei care lucrează în acea instituţie. În ’90 eu am fost ales de colegii de redacţie prin vot deschis. Înainte de ’90 dar şi după, decizia aparţine politicului. În condiţiile în care, nefiind angajat politic, dar şi a faptului că politicienii nu prea aveau timp şi interes de cultură şi de administrarea ei (e un domeniu unde n-ai cum să te îmbogăţeşti pecuniar), am condus revista prin „valurile vremii”, nu uşor, până când s-au făcut legi care stabilesc că o instituţie trebuie să fie condusă de un manager, care nu e obligatoriu să fie „de meserie”, şi din acel moment s-a creat posibilitatea ca politicul să hotărască cine să fie conducătorul instituţiei, având grijă să se acopere birocratic de prevederi legale (contract de management etc.) În cazul meu, s-a lăsat intenţionat să treacă data la care înceta contractul de management, nu s-au făcut paşii prevăzuţi pentru reînnoirea lui şi astfel am ajuns în situaţia de a fi „eliberat”. Povestea e mai lungă şi nu e cazul aici a detalierii. Fapt este că acum mă aflu în situaţia de a da concurs pe postul de director manager al „Familiei”. Sper să reuşesc la concurs.

C.I.U:Se ştie că la Oradea, la Focşani, la Odobeşti şi în toată ţara scriitorii sunt marginalizaţi. Adevăratul paradis al umilinţei este însă când revistele şi redactorii lor sunt plătiţi de primării sau consilii judeţene… Şi totuşi, avem un exemplu de AUTORITĂŢI cu respect pentru valori… În 1904, Iosif Vulcan şi revista sa au fost sărbătoriţi… regeşte… de AUTORITĂŢILE MAGHIARE, ocupante… Astăzi, când nu suntem sub ocupaţie…, cum ne merge ?

I.M:Ca să fim corecţi, Iosif Vulcan a fost sărbătorit de români, inclusiv de cei din Regat, inclusiv de Casa Regală, de confraţii săi, scriitori, academicieni, istorici, dascăli, de comunitatea românilor din Oradea, nu de autorităţile maghiare ale imperiului. El n-a mai prins Unirea şi deci nici şansa de a fi sărbătorit de autorităţi române. Astăzi, pentru scriitor e greu, foarte greu. Mereu în căutarea unei slujbe, a unei soluţii de moment, a unui venit de supravieţuire, mereu sărac, mereu dator. Revoltător.

C.I.U:Revenim mereu la Eminescu… Ca orice om, şi el înjura… Pe un Rosetti, pe un Fundescu, pe un Petrino… În acest sens ne dă o lecţie pe care jurnaliştii actuali o uită: discreţia. Nimic n-a apărut în presa vremii din cuvintele indecente pe care le-a pus în manuscrise… Acolo au rămas, în intimitatea sa…

I.M: Eminescu scria la un articol de gazetă cu aceeaşi concentrare cu care scria sau rescria un poem. Gazetăria sa este o formă de creaţie scriitoricească, nu o îndeletnicire de strictă angajare publicistică. De aceea el nu mai poate fi urmat ca model de masa mare de jurnalişti. Că unul sau altul dintre publiciştii proeminenţi ai prezentului ar putea să-l aibă-n gând e o altă chestiune.

C.I.U:Avem parte, noi, românii, de oameni politici de o mediocritate înfiorătoare. Politica este un spectacol jalnic, totul este condus de sondaje plătite, de interese meschine, iar majoritateacetăţenilor votează după ureche… Un mare „scrob” naţional, cum se spune. Când şi cine va mai schimba ceva?

I.M:E deprimant. Nu ştiu, nu se întrevede nimic.

C.I.U:În această atmosferă „veselă”, ca să nu-i zicem lugubră, ce rol mai are literatura? Unde se va ajunge prin micşorarea sau dispariţia bugetelor aferente?

I.M:Literatura a murit, trăiască literatura. Îşi vede de ale ei văzându-le pe toate, nu o poate opri nici o criză, ea fiind tocmai Făt-Frumosul tuturor crizelor.

C.I.U: Pe vremuri, Gelu Naum trăia poetic … Ce înseamnă să trăieşti acum … poetic în…. România?

I.M:Vai, dragă domnule Culiţă I. Uşurelu, îmi puneţi o întrebare năucitoare. În România, cei mulţi trăiesc de pe o zi pe alta. Şi  eu sunt român. Trăiesc poetic doar pe durata scrierii/rescrierii vreunui poem, dar ăsta e un trai necuantificabil şi de uz personal.

C.I.U:Uniunea Scriitorilor, în forma şi cu fondul ei de astăzi, răspunde imperativelor societăţii şi ale membrilor săi? Ar fi ceva de propus, de schimbat?

I.M: Bine ar fi să mai poată face măcar ce a făcut până acum. Perspectivele sunt şi în cazul ei îngrijorătoare.

 C.I.U: Auzim prea des o formulă exasperantă: pe români îi paşte un mare nenoroc istoric la fiecare ”cotitură a timpului”. Doar ”nenorocul” să fie de vină? Românii sunt scutiţi de orice implicare în dezastrul naţional?

I. M:Nenorocul şi-l mai face şi românul cu mâna lui.

C.I.U:Iisus a spus: ”Îndrăzniţi!” Ce ar mai putea îndrăzni românii în lupta cu limitele fiinţei lor sau cu limitaţii care-şi bat joc de tot ce avem mai scump, mai sfânt…?

I.M:Merită încercată îndrăzneala cristică. Nu e nimic de pierdut, eventual ceva-ceva de dobândit.

C.I.U:Salvador Dali afirma că nimic nu-ţi iese decât dacă ”mâna ta e ţinută de un înger”. Aţi avut, mai aveţi un înger protector?

I.M:Cu siguranţă, altfel nu-mi pot explica nici măcar faptul că mă mai ţin de cuvânt. 

C.I.U: Ce vă reproşaţi…? Ca scriitor, ca om…

I.M:Ar trebui întrebat şi îngerul de mai sus....

 

Culiță Ioan Ușurelu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)