Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

INTERVIU CU IOAN MOLDOVAN  

POET, REDACTOR ŞEF  AL REVISTEI „FAMILIA”

 

Dimitrie BĂLAN

Grafica de Roca

 

 

 „Un scriitor este (şi) un om obişnuit, un om obişnuit nu este (şi) un scriitor”

  

Poetul Ioan Moldovan s-a născut la 20 martie 1952 (în acte, 21 martie) în  localitatea Mureşenii de Câmpie, comuna Palatca, judeţul Cluj. Şi-a început studiile la  Şcoala Generală Nr. 5 din  Cluj-Napoca (1959-1967), apoi a continuat  Liceul „George Bariţiu” din acelaşi oraş (1967-1971). În această perioadă frecventează cenaclul literar al liceului, precum şi cenaclul „Lucian Blaga” al elevilor clujeni. Urmează Facultatea de Filologie – cursuri de zi (Secţia română-latină) a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (1972-1976).

 

În anii  studenţiei este  redactor, şi apoi secretar general de redacţie la revista „Echinox” (1973-1976). După terminarea studiilor universitare este repartizat ca  profesor de română şi latină în Maramureş, la Cavnic (1976-1979), Baia Sprie (1979-1980), unde înfiinţează cenaclul artistic „Prisma”. Apoi se mută la Baia Mare (1980-1989), unde participă la şedinţele cenaclului „Nord” şi face parte din colectivul de redacţie al suplimentului literar „Maramureş”. În 1990 devine  redactor, şi apoi  redactor şef, la Revista „Familia” din Oradea. Între 1997 şi 2000  este şi consilier şef la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Bihor, iar din 1996 este şi  lector la Universitatea Oradea. În  anul 1990 a devenit  membru al Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, este şi membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al PEN CLUB-ului român.

 

A colaborat la volume colective: Dicţionarul Scriitorilor Români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, vol. A-C, vol. D-L, vol. M-Q, vol. R-Z. , al Dicţionarului Esenţial al Scriitorilor Români; este inclus cu un grupaj de poeme în Antologia poeziei generaţiei ’80 alcătuită de Alexandru Muşina.

 

Debut absolut: versuri în revista „Zorile” a Liceului „George Bariţiu” (1969) şi în suplimentul literar „Preludiu” al ziarului „Scânteia tineretului”. Debut editorial: volumul de poeme Viaţa fără nume, cu Prefaţă de Ion Pop (1980, la Editura „Dacia”, Cluj-Napoca. Cărţi: Opera tipărită : Viaţa fără nume, poezie, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca,1980, cu Prefaţă de Ion Pop ; Exerciţii de transparenţă, poezie, Editura „Cartea românească”, Bucureşti, 1983 ; Insomnii lângă munţi, poeme, Editura „Cartea românească”, Bucureşti, 1989 ; Arta răbdării, poezie, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1993 ; Avantajele insomniei, poezie, antologie de autor, Editura „Helicon”, Timişoara, 1997 ; Tratat de oboseală, poezie, Editura „Clusium”, Cluj-Napoca, 1999 ; O uitare de texte, poezie, antologie de autor, colecţia „La steaua – poeţi optzecişti”, Editura „Axa”, Botoşani, 1999 ; Interioarele nebune, poezie, antologie de autor şi poeme inedite, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2002 . În anul 2004 a publicat volumul de poeme Celălalt Peşte la Editura Paralela 45, Piteşti şi volumul  Însemnări primitive la Editura Limes din Cluj-Napoca.

 

Este prezent, în traducerea lui Christian W. Schenk, în antologia Streiflicht. Eine Auswahl zeitgenössischer Rumänischer Lyrik (Dionysos Verlag, Kastellaum, Germania, 1994) ; în Romanian Poets of the ’80 and ’90s (antologatori Andrei Bodiu, Romulus Bucur şi Georgeta Moarcăs, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 1999) ; în Vise într-o linişte sumeriană, Cartea Festivalului de Poezie  - Oradea, 1999, antologie de poezie multilingvă; în Poesie roumaine d’aujourd’hui – anthologie préparée et dirigée par Jacques Lovichi et Jean-Max Tixier (traducerea Hélčne Lenz), 2000 ; în 7 romanian and 7 british poets of today, selecţie şi traducere de Romulus Bucur, Colecţia revistei Arca în colaborare cu British Council, Arad, 2000;  în două antologii româno-maghiare şi într-o antologie de poezie românească tradusă în limba albaneză ; traduceri în engleză, franceză, sârbă şi germană apărute în diferite reviste literare.

 

Referinţe critice despre creaţia sa, în periodice, sunt consemnate de Constanţa Buzea, Al. Cistelecan, I. Cristofor, Daniel Dimitriu,  Dinu Flămând, I. Milea, Fl. Mugur, Gh. Perian, Radu Săplăcan, R.G.Ţeposu, L. Ulici, Ramona Fotiade, M. Lazăr, D.C. Mihăilescu, Grete Tartler, Gellu Dorian, Cristian Livescu, C. Sorescu, Vasile Petre Fati, Gh. Grigurcu, Ion Simuţ şi alţii. De asemenea, au apărut exegeze critice în volume semnate de Grete Tartler, Melopoetica, 1984 ; Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, 1994; Ion Simuţ, Critica de tranziţie, 1996; Gh. Perian, Scriitori români postmoderni, 1996; Ion Pop, Pagini transparente, 1997; Mircea A. Diaconu, Feţele poeziei, 1999; Gh. Grigurcu, Poezie română contemporană, vol. II, 2000, în Dicţionarul Scriitorilor Români vol. III (M-Q) şi în alte volume scrise de Al. Cistelecan, Aurel Pantea, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Marin Mincu, Al. Vakulovski, Vasile Dan, Al. Pintescu ş.a.

 

Ioan Moldovan a fost distins cu următoarele Premii literare: Premiul pentru poezie pentru vol. Exerciţii de transparenţă (1983); Premiul U.S., Filiala Cluj, pentru vol. Arta răbdării (1993); premiul Salonului de Carte Cluj-Napoca, Premiul revistei Poesis, Premiul revistei Arca pentru acelaşi volum; Premiul Revistei Poesis şi Premiul Revistei Unu pentru vol. Avantajele insomniei (1997). De asemenea, a fost distins cu Meritul Cultural în grad de Ofiţer de către Preşedinţia României în anul 2004.  A mai luat Premiul de excelenţă în domeniul literaturii al Primăriei Oradea, 2004, precum şi Premiul pentru întreaga activitate literar-culturală al Primăriei Mediaş, 2004

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

- Revista „Familia”, în cei 141 de ani de la apariţie , a avut doar patru redactori şefi, Iosif Vulcan, G.M. Samarineanu, Alexandru Andriţoiu şi Ioan Moldovan. Cum te simţi într-un fotoliu atât de exclusivist?

 

- De-aş avea un fotoliu, aş avea poate şi timpul necesar să mă înfior de situaţia aceasta. Întemeietorul Iosif Vulcan a avut fără îndoială un fotoliu – pe care, de altfel, îl şi merita –, măcar că nici el n-a fost un nabab cu hobby-uri culturale, ci un cărturar muncit de răspunderea interior trăită că românii transilvăneni ai veacului al XIX-lea au nevoie ca de pâine de o publicaţie culturală în care să se arate lor înşile şi lumii cu toate ale lor; tânăr, tânăr, dar vezi că a fost capabil să-şi făptuiască dorul, la doar 24 de ani. Altfel, „Familia” i-a fost o sarcină nu uşoară, financiar vorbind, şi admirabil rămâne cum el a putut, adesea luând, să zic aşa, din banii casei proprii, pentru a păstra şi duce revista până înainte cu puţin de moartea sa. Samarineanu a făcut şi el tot ce a putut să redea „Familiei” prestigiul primei serii, în condiţii când mai bune, când mai rele (mă refer la perioada seriei a patra, când revista, după cedarea Ardealului, a apărut la Bucureşti). În vremuri „noi”, strâns condiţionate ideologic şi politic în planul ideilor, ca şi în cel al vieţii materiale, Alexandru Andriţoiu, „poet cu har şi ins carismatic, deci o captură cu atât mai preţioasă pentru regimul comunist care-l folosea din plin şi de care se folosea deopotrivă”, cum scria de curând Gheorghe Grigurcu, a fost un abil conducător al „Familiei”, a ştiut cum să-şi folosească perspicacitatea, şarmul, arta compromisurilor şi intuiţia valorilor pentru a asigura revistei, după re-înfiinţarea din 1965, un statut de periodic bine în redacţia căruia i-a adus pe Nicolae Balotă şi pe Ovidiu Cotruş, tocmai ieşiţi din puşcăriile comuniste. Despre atmosfera din redacţie şi despre relaţiile dintre redactori a scris, cum spuneam, Gheorghe Grigurcu în numărul 10/2005 al „Familiei”. Cât despre fotoliul meu, el nu există. Sunt un redactor şef care nici nu ştie, nici nu vrea, nici nu poate să stea în fotoliu. Fotoliu care, nici în concret, nici în simbol, nu există în redacţia de azi a revistei. Sunt egalul colegilor mei, atâta doar că am mai multe răspunderi, griji, alergături.

 

- De unde sunt ei acum, din Parnas, înaintaşii te apasă cumva?

 

- Nu, nu sunt apăsători, sunt mai degrabă apărători.

 

Înţeleg că încă de pe băncile liceului, poate chiar şi de mai înainte, poezia ţi-a întins nade. Eşti un om al scrisului, ba chiar „comiţi” şi critică literară. Prin ce resort, crezi, că ai ajuns la poezie, domeniu în care ai dovedit cu prisosinţă că îţi este propriu?

 

-  Nu ştiu în ce fel, la anii mici, am ajuns la o inconştientă admiraţie a poetului. Neavând cărţi în casă, le luam de la biblioteca de cartier. Un cartier de margine a Clujului. Mai mult, mult mai mult, cărţi de proză, la grămadă, între care şi celebrele romane sovietice de genul „Tânăra gardă”, „Volodea Dubinin” sau „Aşa s-a călit oţelul”. Dar şi Rebreanu, Sadoveanu, Tolstoi, ceva mai târziu, prin ultima clasă de gimnaziu, Faulkner, Dostoievski. Poate acele poezioare din cărţile de citire ale claselor primare să-mi fi inculcat un fel de crez că poetul e cu adevărat scriitorul, de vreme ce din el învăţăm pe de rost; că, uite, felul în care vine ploaia în poezioara lui Coşbuc, e acelaşi cu felul în care am văzut eu cu ochii mei cum vine ploaia, la ţară, în vacanţele de vară, la bunica, la neamuri; că, adică, poetul scrie ce văd eu şi că şi eu – în secret, căci îmi era ruşine să o arăt pe faţă – pot scrie ce vor vedea cititorii mei, helas! Apoi, la vremea liceului, cu inima-n dinţi , am început să merg la şedinţele cenaclului elevilor clujeni, unde mut de admiraţie – dar şi de invidie – îi ascultam citind pe cei „consacraţi”, elevi din clasele mari. Mai venea şi câte un scriitor de-adevăratelea, comenta producţiile lor, până când, trăind astfel într-un fel de sectă de adolescenţi, m-am hotărât să debutez şi eu la cenaclu, apoi am debutat în paginile revistei „Zorile” a Liceului „George Bariţiu” al cărui elev la clasa de umane am fost, apoi am trimis poezii (mă rog, aşa credeam) la suplimentul „Preludiu” al „Scânteii tineretului” unde am şi debutat, apoi am debutat în „Contemporanul” cu un cuvânt blând de primire din partea Anei Blandiana, apoi am debutat la „Tribuna” în rubrica „Ave” girată de Adrian Păunescu, pentru ca să debutez cu adevărat la „Echinox” în vremea studenţiei la Facultatea de litere. Deja era o altă vârstă, începusem să înţeleg câte ceva din ceea ce e poezia adevărată, citind pe rupte poezie modernă, românească şi în traduceri, mai ales poeţii americani şi cei spanioli. Titlul volumului meu de debut, „Viaţa fără nume” (1980) e dat după o sintagmă luată dintr-o poezie de Juan Ramon Jimenez.

 

- Care poeţi te-au „sedus” cel mai mult?

 

- Sedus poate nu e cuvântul potrivit. M-au confiscat pentru un timp, dar cu reveniri, poeţi foarte diferiţi. Citeam nu doar cu plăcere, cu un fel de febră a necunoscutului, dar şi cu un fel de interes „meşteşugăresc”, să văd cum fac poeţii mari, cum construiesc, cum încep, cum încheie, cum lasă spaţii, cum se poartă cu cuvintele. Şi sigur, ne citeam unii altora, la o ceainărie din Cluj, ori în redacţie la „Echinox”, ori la cenacluri, colegii de filologie: Augustin Pop, pe care îl cunoscusem în anul ultim de liceu, la orele de pregătire ce se ţineau cu posibilii candidaţi la filologie chiar la facultate, Virgil Podoabă, Mircea Petean, Aurel Pantea, alţii. Ţin minte cum am plâns – singura şi ultima oară citind poezie –, când într-o vară, ultima, cred, de licean, am citit ca pentru întâia oară poeziile de dragoste ale lui Eminescu. Mai apoi, experienţe de seducţie am trăit citindu-i pe Bacovia, pe Ion Barbu (Blaga nu m-a prins niciodată ca poet, până la vârste târzii şi doar cu poezia lui de bătrâneţe), pe Arghezi, pe T.S. Eliot, pe Ezra Pound, pe Machado, Lorca, pe italienii Ungaretti, Quasimodo şi mai ales Eugenio Montale, pe Nichita Stănescu, pe Mircea Ivănescu, pe Virgil Mazilescu, pe Ion Caraion, pe Ileana Mălăcioiu, Ana Blandiana, Angela Marinescu, pe Ted Hughes, pe poeţii americani ai „generaţiei beat”, pe Aurel Pantea, pe Ion Mureşan.

 

- Proza nu te tentează deloc?

 

- Proza e tentaţia mea principală. Citesc într-una proză. N-am răbdare să scriu proză, dar mi-ar plăcea. Trebuie să fie formidabil să poţi scrie proză. Eu scriu un fel de proză. Sunt un admirator al prozei bune, indiferent din ce perioadă, cultură, stil ar veni.

 

- Ar fi interesant să povesteşti cum ai debutat.

 

- Am spus câte ceva mai sus. In fond, cu o vorbă a lui Arghezi, am rămas şi eu un debutant în perpetuitate.

 

- Am întâlnit scriitori de vază care mi-au spus că nu cred în generaţii, că este vorba doar de o împărţire scolastică. Ce părere ai în această privinţă?

 

- Generaţiile există, inclusiv cele literare. Atâta doar că „generaţia literară” este un concept cu care nu prea poţi să pui în evidenţă ceea ce e mai important în cazul literaturii, anume unicitatea, originalitatea, farmecul şi forţa unui anume scriitor.

 

- Nu pot să-mi explic prea bine de ce, mi se pare că formatul tabloid – termenul a dobândit în ultima vreme şi alte înţelesuri -, pe care îl avea „Familia” lui Vulcan şi, respectiv, a lui Andriţoiu, pătrundea mai puternic în lumea cititorilor, spre deosebire de formatul carte, care mi se pare a fi mai elitist.

 

- Pătrunderea în lumea cititorilor depinde de mulţi factori, printre care şi formatul, la un moment dat. Să ne gândim mereu la condiţiile concrete, istorice şi culturale, în care funcţiona „Familia” în vremea lui Vulcan, respectiv a lui Andriţoiu. Nu spun că formatul carte de acum este bătut în cuie. Oricum, în 1994, când am hotărât în redacţie să îl adoptăm, actualul format ni se arăta mai potrivit unei reviste de cultură în care faptul cultural imediat, cotidian să lase locul unor fenomene mai de adâncime şi de durată. Publicul compact şi compozit al perioadelor istorice revolute e înlocuit de un public-ţintă mai specializat. De altfel, în prezent, cel mai penetrant, cantitativ vorbind, mod de pătrundere în public este site-ul electronic. Or, „Familia” are deja şi ea un astfel de site, pe care trebuie însă să-l ameliorăm mereu, să-l facem mai atractiv.

 

- Când erau doar sub zece reviste de profil cultural-artistic în ţară, „Familia” era oarecum în vârful piramidei, foarte des pomenită de Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu la Europa Liberă. Astăzi când există aşa de multe reviste de acest gen, cam pe unde crezi că se situează „Familia”?

 

- Tot cam pe acolo, dacă ar fi să îi întrebăm pe cei care sunt realmente interesaţi de acest tronson al vieţii literare, culturale în sens larg şi care frecventează cu oarecare program revistele culturale.

 

- Care ar fi diferenţa specifică, structurală, între un scriitor şi un om obişnuit?

 

- Un scriitor este (şi) un om obişnuit, un om obişnuit nu este (şi) un scriitor.

 

- Poate astăzi un scriitor să trăiască din scrisul său? Mă refer la viaţa materială, la plata telefonului, a curentului electric, a căldurii, a pâinii şi – de ce nu ? – a paharului de votcă sau vin?

 

- Poate că poate, dar eu nu cunosc vreunul, aici pe la noi. Scriitorul român onest şi autentic are întotdeauna o slujbă, alta decât doar scrisul pentru a-şi plăti viaţa cea de toate zilele. Or, mai puţini, găsesc vreo sinecură, vreun Mecena, vreun sponsor. Votca, vinul, berea – pe la lansări de carte, simpozioane, mese solemne, oferite de gazde. Altfel, e tot mai greu să fii boem, boier, causeur şi doar la cursul fără frecvenţă sau la distanţă.

 

- Nu vreau să fiu indiscret, dar fiecare poet are Laura lui, o Beatrice a lui sau măcar o Dulcinee. Poţi deconspira cine a fost muza ta? Sau poate au fost mai multe, desigur, virtuale?

 

- De ce virtuale? Toate câte au fost, au fost reale, dar scriindu-le au devenit virtuale şi s-au comasat. De altfel, în ce mă priveşte, aşa-zisa muză e un fel de entitate în care acţionează un soi ciudat de energie neconvenţională, în care se amestecă, într-un chip care îmi rămâne mereu misterios, „materii” cât se poate de diverse. Fac poezie – când reuşesc, câteodată – din te miri ce: o frază citită ori auzită, o imagine văzută-n stradă ori în vis, o duioşie, o strângere de inimă, o situaţie scanată-păstrată în cine ştie ce fişier obscur lăuntric –reamintită-scrisă-rescrisă-etc.etc. Viaţa e fabuloasă, monotonă, enervantă, exaltantă, opacă, transparentă, e în fel şi chip. Uneori o vezi, o simţi, alteori e la miliarde de ani lumină. Pentru mine ea e reală doar când o scriu. Când reuşesc să o scriu.

 

- Cum se scrie poezie? Te aşezi la masă cu creionul în mână şi asculţi şoaptele muzei?

 

- Aşa, ca balet exterior, poate fi şi aşa. Dar poezia e eminamente interioară şi nu are catalog de reţete. Este o chestiune strict privată, pusă sub semnul secretului de casă, pe care nici casa, nici locuitorul ei nu îl cunoaşte. Cine zice altfel, să spună şi astfel s-ar termina cu taina de veci a alchimiei.

 

- În ce categorie de poeţi, de scriitori te revendici?

 

- În categoria Ioan Moldovan. Dacă se poate, dacă există.

 

- Oare acest postmodernism în care ne aflăm, nu ucide esenţa poeziei? După mine, decadenţa nu este numai artistică, ci şi social-politică şi economică. Poate că în planul artistic decadenţa este un reflex al planului social-politic şi economic.

 

- Postmodernismul este un cuvânt care încearcă să numească o epocă, cea de după modernitate. În care se află, fireşte, şi fenomenul numit poezie, marcat de toate ale epocii. Orice epocă, ergo şi postmodernismul, ucide tot felul de chestii ale firii şi ale firii omului, care însă nu sunt esenţe. Ca anima şi animus, omul postmodern are a se confrunta cu aceleaşi probleme insolubile ca şi omul antic. O face însă cu datele pe care i le-a „formatat” ajungerea sa în prezentul existenţei sale. Bref, nu cred că esenţa poeziei în zilele noastre – scurte, de altfel, ca şi ale oamenilor d’antan – e muribună. Are însă alte încorporări. Vremelnice.

 

- Ce părere ai despre denigrarea clasicilor?

 

- Este o faptă imposibilă. De aceea sunt clasici. Denigrarea nu acţionează decât asupra denigratorului, arătându-l în dimensiunile lui reale. Triste, lamentabile, neputincioase, resentimentare, complexate. Alta este însă recitirea, actualizarea critică a clasicilor, soluţie pentru clasici de a nu rămâne literă moartă şi scheme de statui. Omagiu autentic adus clasicilor.

 

- Îţi plac parodiile? Accepţi să-ţi fie parodiate şi poeziile tale?

 

- Îmi place tot ce e lucrare a spiritului, deci şi parodiile când au sarea şi piperul inteligenţei libere şi pline de imaginaţie. Nu există instituţia numită acceptarea de a fi parodiat. Un parodist adevărat nu cere niciodată permisiunea cutăruia spre a-l parodia. În fond, dacă ajungi a fi parodiat, pe bune, înseamnă că eşti cumva ceva pe care cineva vrea să-l salute altcumva. Trebuie să fii prost grămadă dacă te superi că eşti parodiat, chiar şi la modul nereuşit.

 

- Omul este făcut ca să tindă să ajungă tot mai departe, tot mai sus… Tu spre ce tinzi, după ce ai dobândit condiţia de redactor şef al „Familiei” şi ai publicat numeroase volume?

 

- Mai bine transcriu un poem, unul dintre mai multele, în care încerc să spun cât de departe am ajuns.

 

Duminică de ianuarie

 

Ehei nu mai înveţi până-i lume să vorbeşti

după patruzeci de ani nu te mai duci în poveşti

poţi lăcrima suspina smiorcăi strânge dinţii

gata – te uiţi te-ai uitat  te uită şi cerşetorii şi prinţii

pe la miezul nopţii când să zici şi tu

că parcă-parcă, deşi parcă nu

mai e nici un val în casă

şi-afară în schimb e doar piatră şi nisip şi moloz

tocmai atunci bătrânii tăi prieteni sunt tot

copii şi nisipul lor tot nisip dar nu pot

intra în odaie la tine

după patruzeci de ani şi mai bine

ehei nu mai înveţi până-i lume să vorbeşti

stai la fereastră şi-n Marea Ninsoare priveşti

 

- Ce nu-ţi place în literatura actuală? Vai, vai, ce întrebare generală. Dar te rog să-mi răspunzi punctual. Fireşte, dacă e posibil.

 

- Vai, cunosc atât de puţin din literatura actuală. Cine poate spune că o cunoaşte să ia cuvântul şi să spună punctual ce nu-i place. Eu, din puţinul pe care îl cunosc, am impresia că aici-la-noi avem o literatură mai degrabă mediocră, chinuită de pofta succesului imediat şi de ideea alinierii la standardele europene, incultă pe mari porţiuni, superficială. Există, fireşte, şi excepţii.

 

- Ce mai ai prin sertarele biroului tău de scriitor sau prin sertarele minţii?

 

- Scriu puţin, fără disciplină, n-am birou de scriitor iar sertarele minţii sunt pline de chitanţe şi facturi neachitate. Aş vrea să scriu un ciclu de sonete financiare prin care să-mi regulez toate datoriile şi să fiu şi eu odată relaxat, bucuros, fermecat şi fermecător, spiritual şi atent la uluitoarea frumuseţe a vieţii.

 

- Vreau să te încurc puţin. Dacă ar fi să pleci de la „Familia”, să zicem pentru a deveni ministru sau orice altceva important, pe cine ai desemna să fie al cincilea redactor şef al revistei?

 

- Ai reuşit, în sensul că, dacă ar fi să plec de la „Familia”, aş pleca la „Familia” aceea în redacţia căreia erau şi Crăciun Bejan şi Tiberiu Ciorba şi Dumitru Chirilă şi doamna Eli şi vremea aceea, iar acolo să facem o şedinţă de redacţie în care să se aleagă redactorul şef şi poate aş avea şi eu şansa să fiu ales de colegi redactor şef, care fiind al cincilea, ar fi şi chintesenţial, iar dacă nu, nu. Bine e şi redactor.

 

- Doamne, ce slalom perfect, fără a răsturna nici un jalon de poartă. Îţi mulţumesc mult că te-ai ostenit pentru a răspunde la întrebările mele, unele cu defecte. Dar prin răspunsurile tale ai reuşit să faci să nu se observe acest lucru!

Oradea, martie 2006

 

Dimitrie BĂLAN

Oradea, martie 2006

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)